Cântecul Munților spune povestea a trei generații de femei din Vietnam care încearcă să-și mențină familia unită într-un timp al dezbinării. Povestea se ramifică pe două planuri temporale și se împletește cu proverbe lirice și reușește să cuprindă istoria tuturor membrilor, pe mai multe generații, supraviețuitori într-o națiune zguduită de multiple conflicte.
Povestea o are în centru pe Trần Diệu Lan și pe cea mai tânără nepoată a ei. Născută în 1920, Trần Diệu Lan este forțată să părăsească ferma familiei împreună cu cei șase copii ai săi după venirea la putere a comuniștilor în nordul Vietnam. Ani mai târziu, Hương se maturizează în umbra conflictului dintre Vietnamul de Nord și cel de Sud.
Autoarea volumului, Nguyễn Phan Quế Mai s-a născut și a crescut în Vietnam și provine dintr-o familie de fermieri și profesori. Este ambasadoare a păcii și militează pentru sprijinirea celor defavorizați, pentru educația copiilor, protejarea mediului și echitate socială. A publicat cărți de poezie, ficțiune, nonficțiune, în limbile vietnameză și engleză, Cântecul munților fiind primul roman apărut în engleză. Este o scriitoare tradusă în peste 20 de țări. În 2020 a obținut doctoratul în creative writing la Universitatea Lancaster din Marea Britanie. A tradus poezie și proză și a câștigat numeroase distincții și premii importante: premiul pentru debut BookBrowse, International Book, PEN Oakland/Josephine Miles Literary, Nota Bene, Rhegium Julii, Dayton Literary Peace.
În timp ce eu evadam într-o călătorie imaginară în Sud, bombele cădeau peste Hà Nội – inima Nordului nostru. Indiferent că era zi sau noapte, când se auzea dangătul gongului, bunica mă strângea de mână și mă trăgea după ea spre munte. Ne lua treizeci de minute să urcăm și nu-mi permitea niciodată să mă odihnesc. Până să ajungem la peșteră, pe deasupra noastră treceau vuind uriașe păsări de metal. Mă țineam bine de bunica, simțindu-mă recunoscătoare pentru existența peșterii, dar în același timp urând-o: de aici aveam să urmăresc cum orașul meu este cuprins de flăcări.
La o săptămână după sosirea noastră, un avion american a fost nimerit și pilotul a reușit să-și manevreze avionul incendiat către Hòa Bình. S-a catapultat cu o parașută. Alte avioane au tras cu mitraliera și au lansat rachete în zonă, în timp ce încercau să-l salveze. Mult mai târziu, am ieșit din peștera de pe munte, unde am fost întâmpinați de membre sfârtecate, presărate pe drumurile sinuoase de țară. Când am ajuns la un rând de copaci din care atârnau măruntaie umane, bunica mi-a acoperit ochii.
Am trecut pe lângă templul satului, distrus. Am fost întâmpinați de un vacarm, urmat de apariția unui grup care împingea în față un bărbat alb. Îmbrăcat într-un combinezon verde, murdar, bărbatul avea mâinile legate la spate. Ținea capul plecat, dar tot era mai înalt decât toți cei din jurul său. Sângele îi curgea pe față, iar părul lui blond era stropit de noroi. Îl urmau trei soldați vietnamezi, armele lor lungi erau îndreptate către spatele omului alb. Pe brațul drept al uniformei lui, un mic steag roșu, alb și albastru îmi ardea ochii.
— Giết thằng phi công Mỹ. Giết nó đi, giết nó! a strigat cineva dintr-odată.
— Omorâți-l! Omorâți-l pe ticălosul de pilot american, a răcnit mulțimea în asentiment.
Mi-am încleștat pumnii. Omul ăsta îmi bombardase orașul. Agresiunea țării sale mă separase de părinții mei.
— Întreaga mea familie a murit din cauza ta. Mori! a țipat o femeie, aruncând o piatră către american.
Când piatra l-a bufnit în piept, am clipit.
— Liniște! a strigat unul dintre soldați.
Bunica și alții s-au apropiat în grabă de femeia care plângea în hohote, au luat-o în brațe și au dus-o de acolo.
— Frați și surori, se va face dreptate, s-a adresat soldatul mulțimii. Vă rog, trebuie să-l ducem la Hà Nội.
L-am urmărit pe pilot în timp ce trecea pe lângă mine. Când l-a lovit piatra, n-a scos niciun sunet; doar și-a lăsat capul mai jos. Nu eram sigură, dar mi s-a părut că văd câteva lacrimi curgându-i pe obraz, amestecându-se cu sângele. În timp ce mulțimea îl urma, strigând și țipând, m-am înfiorat, întrebându-mă ce s-ar întâmpla cu părinții mei dacă ar fi nevoiți să-și înfrunte inamicul.
Ca să-mi alung teama, mă cufundam în cartea care mă aducea mai aproape de părinții mei. Inhalam mireasma pădurilor de mangrove, inspirând briza râurilor pline de pești și țestoase. În Sud, mâncarea părea să fie din belșug. În cazul în care ajungeau la destinație, mâncarea aceea avea să-i ajute pe părinții mei să supraviețuiască. Dar oare Sudul avea să-și păstreze abundența chiar și în prezența armatei americane? Aceasta părea să distrugă totul în cale. Când am început să mă apropii de ultimele pagini, mi-am ținut respirația.
Voiam ca An să-și găsească părinții, dar, în loc de asta, el s-a alăturat gherilelor Việt Minh ca să lupte împotriva francezilor. I-am spus să nu o facă, dar el sărise deja în sampan și s-a îndepărtat vâslind, dispărând în spațiul alb care se întindea după ultimul cuvânt al romanul.
Fotografie principală realizată de Quang Nguyen Vinh, preluată via Pexels.
