„Am avut șansa să ajung la o concluzie pozitivă; e timpul să pun punct”, sună ultima frază din secțiunea de „Mulțumiri” a celui mai recent roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare (trad. Daniel Nicolescu, Humanitas, 2022). Într-adevăr, romanul reprezintă finalul unei ere. Toate semnele indică faptul că avem de a face cu un cântec de lebădă al autorului: Anihilare începe printr-o intrigă politică, dar se încheie în mijlocul unei meditații dulci-amare despre extincție.
Michel Houellebecq este, spre groaza multora, cel mai exportat autor francez al secolului nostru. Zic „spre groaza”, deoarece nu este un secret că este un autor cu poziții publice provocatoare și problematice, care, în mod normal, ar fi fost îngropate sub tăvălugul cultural al rușinii. Este de ajuns să ne aducem aminte de acuzele de islamofobie – implicită în Plateforme (2001) și Soumission (2015), explicită mai apoi în presă –, de misoginismul exprimat în majoritatea narațiunilor sale sau chiar de entuziasmul pe care l-a arătat față de Donald Trump într-un eseu mai recent. Însă Houellebecq încă rămâne în picioare, lăudat deopotrivă de toți polii politici, iar ultimul său roman (Anéantir) nu face excepție de la regulă.
De ce se întâmplă asta? La urma urmei, Houellebecq a camuflat statu quo-ul patriarhal, alb și conservator în hainele unei ideologii exotice, situată la răscrucea dintre Arthur Schopenhauer și Michel Clouscard. În același timp, denunțarea derapajelor individuale ale scriitorului Platformei n-ar fi productivă. Prin urmare, trebuie să privim mereu contextul mai larg în care se poziționează literatura lui Houellebecq. Narațiunile lui sunt simptomele unei crize contemporane. Houellebecq ne-a arătat, din interiorul unui nihilism decadent, care sunt limitele toleranței, ale democrației și ale libertății în capitalismul târziu.
Cu toate acestea, Anihilare pare să fie cel mai inofensiv dintre romanele lui Houellebecq. Sunt două planuri narative în volum, ambele situate într-un viitor proxim fictiv: sfârșitul deceniului 2020. Un plan este politic, iar celălalt – personal. În centrul ambelor se află o tipologie specific houellebecqiană de personaj: Paul Raison, un barbat alb, heterosexual și deprimat. Pe deasupra, Paul este și funcționar la Ministerul de Economie și Finanțe din Franța. Primul plan urmărește un joc politic de culise. Paul este subordonatul lui Bruno Juge, ministrul finanțelor, care participă în campania electorală din 2027 de partea lui Benjamin Sarfati, un premier liberal și fostă vedetă de televiziune. Se poate observa faptul că plasarea acțiunii într-un viitor apropiat are un scop evident: lumea din Anihilare este foarte similară cu a noastră, cu nota de rigoare că doar anumite aspecte ale contemporaneității sunt mai pronunțate. La nivel geopolitic, capitalismul n-a căzut, ci s-a transformat după un traseu previzibil: China a intrat în joc la egalitate cu SUA, iar U.E. este pe ducă. La nivel național, Sarfati candidează împotriva Adunării Naționale din Franța, partid naționalist real ce a avut, în 2022, un îngrijorător succes electoral sub Marine Le Pen. Prognosticul lui Houellebecq este cum ne-am aștepta cu toții să fie: dreapta n-a câștigat, deși e tot mai aproape de victorie; între timp, liberalii se luptă să le mai țină câțiva ani conservatorilor scaunul cald.
În tot acest context, se adaugă și un război cibernetic, care subîntinde o intrigă cu detectivi angajați de guvernul francez. În incipitul romanului, mai multe site-uri oficiale ale administrației naționale sunt hackuite de o grupare anonimă care a lansat un videoclip în care este înscenată moartea inofensivului tehnocrat Bruno Juge. Atacurile ulterioare ale acestei grupări sunt și mai deconcertante: distrugerea unui centru de inseminare artificială din Danemarca, respectiv detonarea unei bombe în Mediterană și scufundarea unei nave cu emigranți africani.
În acest punct, este neclar profilul ideologic al grupării, ce pare să facă slalom haotic prin compasul politic. Spre final, devine clar faptul că avem de a face cu o conspirație neo-păgână. Îmi imaginez, amuzat, reacția cititorului român care intră în librărie și răsfoiește această carte din colecția „Raftul Denisei”: pe la mijloc, va da peste o ilustrație cu Baphomet, iar, după a doua treime a cărții, va observa o hartă a Europei peste care este suprapusă o pentagramă întoarsă. Aceste anexe sunt documente centrale în „dosarul” misterului conspiraționist. De fapt, în spatele acestor delicte se află reprezentanții unei mișcări teroriste care vor să dea de pământ nu doar cu capitalismul, ci cu întreaga civilizație modernă și post-iluministă. Houellebecq suprapune ideologiile anti-raționaliste ale contemporaneității, care pot trece cu ușurință din spectrul stângii (aproprierea misticismului de către colectivele progresiste) în cel al dreptei (vezi Nick Land sau Theodore Kaczynski).
Cu toate acestea, este prima dată când declinul civilizațional nu capătă o tentă profund degradantă în cărțile lui Houellebecq. Naratorul nu critică iraționalismul. Dimpotrivă, dezastrul social face casă bună cu boala și moartea, celelalte teme mari din Anihilare. Nu degeaba este considerat romanul ca fiind cel mai romantic din bibliografia autorului Serotoninei. În glisarea tot mai accentuată către planul personal, romanul se concentrează, pe de o parte, pe internarea tatălui protagonistului în urma suferirii unui AVC, iar, pe de alta, pe căsnicia reînviată a lui Paul cu Prudence. Un optimism ciudat umbrește aceste povești de familie. În cazul primeia, tatăl – a cărui legătură cu mișcarea teroristă este doar vag sugerată prin simpatia sa pentru anti-raționalistul Joseph de Maistre – rămâne paralizat, însă familia Raison decide să îl sustragă ilegal din centrul de îngrijire. Astfel, viața lui cunoaște o a doua șansă alături de partenera sa, Madeleine. În cazul relației lui Paul, căsnicia este revitalizată după ani de inerție sexuală și amoroasă. De menționat e faptul că acest lucru se întâmplă după ce Prudence devine, peste noapte, practicantă wicca. Spre final, Paul află că are cancer bucal, iar ultimele sale luni de viață sunt petrecute în compania electrizantă a soției renăscute, într-o adevărată „lună de miere”.
În Anihilare, dragostea învinge, deoarece dragostea se sustrage de sub controlul rațional al biopoliticii (până la urmă, Paul refuză intervenția chirurgicală care putea să-l salveze). Nu degeaba romanul este presărat, în momentele sale cele mai grave, cu peisaje bucolice din mediul rural al Franței: în subtext, este promovată o reîntoarcere la natură și la puritate, chiar și dacă ele sunt, conform replicii lui Prudence de la finalul cărții, „niște minciuni nemaipomenite”.
Astfel, în timp ce viața individului se termină într-o dulce agonie, o campanie teroristă aruncă cu bombe peste lumea occidentală. Există ceva aproape nietzschean în această imagine. Abia aici văd miza ciudată a programului lui Houellebecq din această etapă a carierei sale: în ideile sale existențiale, în filosofia sa cea mai abstractă. Prin acest nivel ideatic, deopotrivă nihilist și romantic, autorul captează un sentiment colectiv și transideologic de paranoia, pasivitate și poate chiar delăsare, pe care criza COVID – absentă în universul cărții, dar prezentă în contextul apariției – l-a accentuat din plin. Există un fel de libertate nou-găsită și libidinală á la Giorgio Agamben care își face simțită prezența la Houellebecq. Această atitudine se află la capătul opus a ceea ce ne prezentase autorul în Extension du domaine de la lutte (1994) și Les Particules élémentaires (1998), unde vitalismul și energia generațiilor post-’69 erau privite cu cea mai dură suspiciune. Într-un fel, scriitorul se întoarce, fără să-și dea seama, la ce ura cel mai tare în anii ’90. Să fie aceasta „concluzia pozitivă” despre care vorbește în „Mulțumiri”? Nu am idee. Cert este că, din acest punct încolo, Michel Houellebecq nu se va mai întoarce niciodată cu aceeași față.
