Cântecul celulei este a treia carte în care Siddhartha Mukherjee explorează ce înseamnă să fii om. De data asta unghiul de abordare este o privire atentă asupra celulelor, cărămiziile vieților noastre.
Spre sfârșitul anilor 1600, un distins erudit englez, Robert Hooke, și un excentric negustor olandez de postavuri, Antonie van Leeuwenhoek, privesc prin microscoapele lor artizanale și descoperă că organismele vii complexe sunt ansambluri de unități minuscule, autonome, care se autoreglează. Fiecare parte din corpurile noastre este construită din aceste cărămizi. Hooke le-a botezat celule.
Descoperirea celulelor – și regândirea corpului uman ca un ecosistem celular – anunța nașterea unui nou tip de medicină, bazat pe manipulările terapeutice ale celulelor. Boli de o mare diversitate, de la cancer la COVID, pot fi, toate, privite ca rezultate ale funcționării anormale a sistemelor celulare, dar și ca ținte ale terapiilor celulare.
În Cântecul celulei, Mukherjee povestește cum au fost descoperite celulele și în ce fel biologia celulară conduce la crearea de tratamente novatoare și de oameni noi.
Siddhartha Mukherjee este autorul cărților Gena. O istorie fascinanță (primul loc pe lista New York Times Bestsellers), și Împăratul tuturor bolilor. O biografie a cancerului (câștigătoare a Premiului Pulitzer în 2011 pentru non-ficțiune). Mukherjee este conferențiar universitar la Columbia University, medic și cercetător în oncologie. Locuiește la New York cu soția și fiicele lor. Detalii, pe website-ul personal: SiddharthaMukherjee.com.
Citește un fragment din Cântecul celulei, de Siddhartha Mukherjee
Genetica modernă a fost inițiată de practica agricolă: călugărul morav Gregor Mendel a descoperit genele prin polenizarea încrucișată a unor soiuri de mazăre, folosind o pensulă de pictură în grădina mănăstirii lui din Brno. Geneticianul rus Nikolai Vavilov a fost inspirat de selecția plantelor de cultură. Și naturalistul englez Charles Darwin remarcase schimbările extreme ale formelor animale create prin reproducerea selectivă. La rândul ei, biologia celulară a fost declanșată de o modestă tehnologie practică. Știința rafinată s‑a născut dintr‑o meștereală fără pretenții intelectuale.
În cazul biologiei celulare, a fost pur și simplu arta vederii: lumea măsurată, observată și disecată cu ochiul. La începutul secolului al XVII‑lea, doi opticieni olandezi, tată și fiu, Hans și Zacharias Janssen, au plasat lupe la capetele unui tub și au constatat că puteau să mărească vizual o lume nevăzută. Aparatele optice cu două lentile aveau să se numească în cele din urmă „microscoape compuse“, în vreme ce dispozitivele cu o singură lentilă erau numite „simple“; ambele modele se bazau pe secole de inovație în arta prelucrării sticlei prin suflare, care, din lumea arabă și din cea greacă, ajunsese în atelierele sticlarilor italieni și olandezi. În secolul al II‑lea d.Hr., scriitorul Aristofan descria „globurile de foc“: sfere de sticlă vândute ca bibelouri, capabile să concentreze și să direcționeze razele de lumină. Dacă priveai cu atenție printr‑un astfel de glob, puteai zări universul miniatural la o scară mai mare. Turtiți acel glob de foc, transformându‑l într‑o lentilă pe măsura ochiului, și‑s gata ochelarii — inventați, se spune, de Amati, un sticlar italian din secolul al XII‑lea. Atașați lentilei un mâner și aveți o lupă.
Inovația esențială introdusă de cei doi Janssen a fost să îmbine arta suflării sticlei cu inventarea unui sistem de mișcare a părților transparente pe o placă de montaj. Asamblând una sau două piese de sticlă de formă lenticulară și perfect transparente pe niște plăci metalice sau în tuburi, cu sisteme de șuruburi și roți dințate care le permit să culiseze, oamenii de știință au găsit curând calea spre nevăzuta lume în miniatură — un întreg cosmos, până atunci necunoscut —, opusul cosmosului macroscopic observabil printr‑untelescop.
*
Un discret angrosist olandez a învățat de unul singur să observe această lume invizibilă. În anii 1670, Antonie van Leeuwenhoek, un negustor de pânzeturi din Delft, avea nevoie de un instrument cu care să examineze calitatea și integritatea țesăturilor. În secolul al XVII‑lea, Țările de Jos erau un prosper centru al comerțului cu pânzeturi: mătăsuri, catifele, țesături din lână, in și bumbac soseau în suluri și baloturi din porturile lumii și din colonii și erau comercializate de aici în toată Europa continentală. Continuând munca celor doi Janssen, Leeuwenhoek și‑a construit singur un microscop, cu o singură lentilă fixată pe o placă de alamă și o mică platformă de care atașa mostrele. Inițial, l‑a folosit ca să evalueze calitatea pânzeturilor, dar interesul trezit de instrumentul lui artizanal a devenit curând compulsiv: își focaliza lentila pe toate obiectele care îi erau la îndemână.
Pe 26 mai 1675, orașul Delft a fost lovit de o furtună. Având atunci 42 de ani, Leeuwenhoek a strâns o parte din apa de ploaie scursă din burlanele casei, a lăsat‑o să băltească preț de câteva zile, după care a pus o picătură sub unul dintre microscoapele sale și a îndreptat aparatul spre lumină. A fost vrăjit instantaneu. Niciunul dintre cunoscuții lui nu mai văzuse nimic asemănător. În apa tulbure se zăreau zeci de organisme minuscule — „animalculi“, după cum le‑a numit el. Cu telescoapele fuseseră observate lumi macroscopice — Luna albăstrie, gazoasa Venus, Saturn cel înconjurat de inele, roșiaticul Marte — dar nimeni nu fusese martorul cosmosului minunat al unei lumi vii dintr‑o picătură de ploaie. „Dintre toate minunățiile pe care le‑am descoperit în natură, pentru mine aceasta a fost cea mai uimitoare“, scria el în 1676. „Nu mi‑a căzut până acum sub ochi niciun prilej de bucurie mai mare decât spectacolul unor mii de creaturi vii într‑un strop de apă.“
Voia să vadă mai mult, să construiască instrumente mai fine cu care să examineze acest captivant nou univers de ființe vii. Așa se face că Leeuwenhoek a cumpărat biluțe și globule de sticlă venețiană de cea mai bună calitate, apoi le‑a grunduit și le‑a șlefuit cu migală, dându‑le forme perfect lenticulare (acum știm că unele dintre lentilele sale au fost făcute strecurând o baghetă de sticlă prin urechea unui ac înroșit în foc; autodidactul frângea apoi marginile baghetei și lăsa acul să dea în clocot până când în urechea lui se forma o bășică de formă lenticulară). Monta aceste lentile pe plăci subțiri de metal, făcute din alamă, argint sau aur, fiecare având un sistem din ce în ce mai complex de armături miniaturale și de șuruburi, montate să miște în sus și în jos piesele instrumentului ca să obțină o focalizare perfectă. A făcut aproape cinci sute de asemenea aparate optice, fiecare o minune de bricolaj meticulos.
Erau prezente astfel de creaturi și în alte mostre de apă? Leeuwenhoek l‑a rugat stăruitor pe un concitadin care mergea pe litoral să îi aducă o mostră de apă de mare într‑o „sticlă curată“. Și încă o dată a găsit organisme monocelulare — „cu corpul de culoarea gri‑șobolan, mai transparent spre punctul oval“ — înotând prin apă. În cele din urmă, în 1676, și‑a notat descoperirile și le‑a expediat celei mai respectate societăți științifice din vremea lui.
„În anul 1675“, a scris el către Societatea Regală din Londra, „am descoperit creaturi vii în apa de ploaie care a stat câteva zile într‑o oală de lut... Când se mișcă, acei animalculi sau atomi vii scot în față două coarne, mișcându‑se singuri fără încetare... Restul corpului este rotunjit, ascuțindu‑se puțin spre partea din spate, unde au o coadă de aproape patru ori cât lungimea corpului.“
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
