Filmul Le deuxième acte al lui Quentin Dupieux a deschis anul acesta Festivalul de la Cannes. O recompensă meritorie pentru acest maestru prolific al satirei, care riscă totuși să cadă uneori pradă propriei agilități.
Marele avantaj al lui Dupieux, cel puțin raportat la industria țării din care vine, e viteza. Printre mașinării încordate care lucesc în lumina soarelui, filmele sale urâțele și succinte se strecoară abil, știind că au de partea lor superbia artizanatului. Sistemul ușor de lucru îi permite lui Dupieux să reacționeze la timp legat de orice temă presantă ar mai zgîlțîi societatea. În recentul Yannick, bunăoară, era vorba despre eternul conflict de clasă, pe urmele unui paznic de noapte care își revendica îndreptățirea de a critica o piesă de teatru burgheză – cu alte cuvinte, de a lua parte la actul cultural, pur și simplu.
În mod similar, Le deuxième acte e suficient de frontal încât să pară, mai ales din postura deschizătorului de drum, un comentariu asupra actualității. Ba chiar un take pe placul selecționerului destul de conservator Thierry Frémaux, un concentrat de istețime care sondează mai curând contradicțiile hazlii născute în siajul mișcării #metoo decât evidenta sa necesitate (care, trebuie spus, nu prea are cum să fie amuzantă). E vorba că, în locul aerului de morgă, Dupieux face o muncă la fel de vitală de satirist, amestecând în supa lui progresism și deturnări conservatoare, care dau naștere unei priviri subtil-șmechere: dacă cercetătorii viitorului – sau extratereștrii... – vor căuta, în sute de ani, să se informeze despre mutațiile socio-culturale ale acestui moment, sunt convins că Le deuxième acte le va prezenta un tablou mai puțin fantezist decât pare.
În același timp, filmul comunică și cu direcția mai metafizică a cineastului. E mereu chestia asta cu Dupieux, un creator foarte iscusit în a scorni probleme și rezolvări concrete în miezul celor mai abstracte situații. La fel ca precedentul Daaaaaali!, dar oarecum mai neașteptat, și acesta e tot un film despre și cu deghizări: nu doar acelea, previzibile, dintre personaj și actorul care îl incarnează – deși Dupieux e unul dintre ultimii cineaști care să mai creadă în potențialul pe ecran al acestei ambiguități fumate, fie din idealism, fie din curaj –, ci și acelea dintre actorul care se știe filmat (making of) și actorul care se crede la adăpost (mockumentary). Amuzant e că filmul nu încearcă să facă nicio distincție între aceste laturi ale personalității – care, aici, devin veritabile paliere de realitate –, lăsându-ne să ne descâlcim mintea de unii singuri. Nicio inserție „realistă” – o echipă de filmare în jur, de pildă – nu vine pentru a lămuri filmul-din-film de filmul însuși: totul e un joc al măștilor.
Le deuxième acte e, desigur, o șarjă la adresa industriei. Cinci staruri alese pe sprânceană – Louis Garrel, Vincent Lindon, Léa Seydoux, Raphaël Quenard și Mathieu Guillot – îi permit lui Dupieux să atace progresismul de fațadă și reacționarismul de culise, naivitatea impardonabilă și oportunismul calculator. În filmul-din-film, unul joacă un gay mereu corect, altul un homofob pretențios și laș, al treilea e un flăcău din popor cu idei râncede, ea e o înfumurată care se văicărește etc. etc. – și toți îl iau la țintă pe ospătarul-figurant care, de emoție, nu reușește să toarne vinul în pahar. E cel mai puternic gag al filmului, realmente o petardă de burlesc, dar e și cel mai gros subînțeles, un fel de abdicare de la civilizație care smulge orice nuanță de finețe. Abia cu acest subaltern vulnerabil reușesc cu toții să obțină un consens – să abandoneze, adică, masacrul meschin căruia i se dedaseră („ba tu”, „ba tu”) și să se consacre aceleiași cauze de-a dreptul ticăloase: umilirea cu stil și metodă – ba prin nepăsare, ba prin sarcasm direct – a celui pentru care „filmul” e în continuare o lume plină de sclipici, pentru că nu o cunoaște deloc.
Evident că Dupieux nu lasă lucrurile așa. Puterea combinatorie a cinematografului îl ajută să evite pericolul unor identități prea clar codificate. „Adevărata față” a oamenilor e ceva imposibil de conceput pentru el. Acest „totul a fost un vis” devine aici, sub oblăduirea platoului, o treabă serioasă: până acum, protagoniștii (s-)au jucat; abia de aici începe realitatea (din film). Răsuflăm ușurați când înțelegem că oamenii nu sunt, de fapt, chiar așa porci: cum ar fi putut fi? (Doar că o clipă – e forța filmului – am crezut...) „Magia cinemaului” e deturnată, apoi iar instaurată, apoi dată jos a doua oară. Doar că morala e mai ambivalentă de-atât: căci homosexualul se dovedește un afemeiat, băieții cu concepții stătute formează un cuplu improbabil, femeia e mai puțin crudă decât în film. În această nouă dimensiune, odată abandonat filmul-în-film, suntem cu un strat mai puțin protejați de realitate: numai ecranul se interpune între spectator și ființa din film; dincolo de ea e de găsit omul în carne și oase, cu buletin și convingeri pe care nu vrem să le știm. De unde și teama: mai putem schimba o dată personalitățile? Căci ceva rămâne constant între aceste niveluri: figurantul e batjocorit și în film (cu voluptate și nerușinare), și în „realitate” (cu reținere și jenă). Între film și filmul-din-film intervine doar o formă de curtoazie ipocrită.
Le deuxième acte nu e neapărat o fabulă nihilistă. Dar nici nu dă din cale-afară de speranță atunci când afirmă că semnalizarea oportunist-isterică a virtuților rămâne o chestie pentru privilegiați, un criteriu de departajare a celor aflați în tabăra câștigătoare, în timp ce deposedații vor rămâne mereu, oricum ai da-o, pe lângă. De la gluma terifiantă cu AI-ul – filmul-din-film fiind regizat de un bot care taxează la sânge tot ce ține de devieri prea umane (bâlbe, schimbări de replică, luare în greutate) – și până la șina de traveling arătată în final, Dupieux va fi dat o roată în jurul industriei, o industrie descuamată sprințar de orice formă de prestanță sau respectabilitate, în mai puțin de 80 de minute.
