Am clipit și am ajuns deja în ultima zi de festival – ce-i drept, când fugi între filme lungi de aproape trei ore, timpul chiar se comprimă (sau se dilată la extrem, acum depinde și de film). Două zile destul de liniștite – mașinăria infernală a Marché du Film, piața de film enormă de la Cannes, a început să-și cam facă bagajele, iar armata de suits începe să își piardă din soldați. Însă, iată, azi e ziua cea mare: în care se decernează cel mai important trofeu al industriei, Palme D'Or. Iar spre deosebire de alți ani, în care favoriții erau deja destul de bine conturați în acest moment, cel puțin de unde mă aflu eu, pare că it's anyone's guess care dintre cele 21(!) de filme va pleca acasă cu laurii auriți de la Cannes. Mai degrabă, pare mai clar cine va pleca cu mâna goală – dar cu un juriu destul de divers, al cărui președinte este actorul Vincent Lindon, între care îi regăsim pe Asghar Farhadi (în cărți pentru rolul de președinte, dar umbrit de un scandal de plagiat acasă, în Iran), Rebecca Hall, Jeff Nichols, Joachim Trier sau Ladj Ly, orice opțiune e pe masă. Să profităm de ocazie, deci, pentru a trece puțin prin cele șase titluri din competiție pe care am reușit să le prind în zilele acestea.
Mai întâi, să ne uităm la filmele care au dezamăgit întrucâtva pe criticii de la fața locului – poate și sub greutatea numelor enorme din spatele și din fața camerei; în acest sens, uneori aproape că este un avantaj să fii prezent în Competiția de la Cannes cu primul sau al doilea film. Decepția festivalului pare să fie Stars at Noon, cel mai nou film al legendarei Claire Denis, adaptare a romanului politic eponim din 1986 – având în centrul său o jurnalistă (Trish, jucată de Margaret Qualley) care încearcă să evadeze din Nicaragua împreună cu un om de afaceri din industria petrolului (Daniel, Joe Alwyn). Deși nu mi-a displăcut chiar așa de tare, ba chiar am găsit că are un anume farmec, pulsul de pe Twitter e vitriolic – și, ce-i drept, cu excepția câtorva scene care o confirmă pe Denis drept o maestră a senzualității, acțiunea filmului e extrem de alambicată și de confuză, lipsită de un țel concret în cele două ore și un sfert ale sale.
Dacă tot am adus vorba de senzualitate, tot la categoria dezamăgiri îl avem și pe mult-anticipatul Crimes of the Future al gigantului David Cronenberg, cel mai mare regizor de body horror din istorie – dar care aici, vorba unui prieten, mai degrabă spune decât arată. Filmul e plasat într-un viitor nu foarte îndepărtat, în care omenirea și-a pierdut simțul durerii, așa că trupul devine un teritoriu al experimentării extreme. Protagoniștii Saul (Viggo Mortensen) și Caprice (Léa Seydoux) sunt doi performance artists care creează spectacole în care bărbatul, capabil de a crește noi organe, este operat pe viu cu ajutorul unei mașinării care pare ruptă din Colonia penitenciară a lui Kafka și din visele lui H.R. Geiger. Și, într-adevăr, premisa duce la câteva momente foarte sexy – dar Cronenberg face aici o turnură înspre un stil aproape brechtian, în care filmul este compus dintr-un șir aparent infinit de conversații repetitive care nu duc promisiunea vizuală a unei asemenea premise la îndeplinire.
Urmează categoria de filme care, deși primite cu mare căldură de către critici, sunt cu un pas suficient de mare în afara sferei convenționale a cinemaului narativ încât să n-aibe șanse foarte bune diseară. Începem cu Showing Up, cel mai nou film al răsfățatei cinemaului american independent, Kelly Reichardt, o explorare subtilă a depresiei plasată în mediul artistic din Portland. O avem aici pe Lizzie (Michelle Williams, eternă muză a lui Reichardt), o sculptoriță singuratică și destul de ursuză, aflată în ultima săptămână de pregătiri pentru o expoziție – după ce salvează un porumbel din gura motanului său tărcat, aceasta se atașează din ce în ce mai tare de pasărea pe care încearcă să o vindece. Un film cu multe momente de tăcere și de introspecție, dedublate de o narațiune pe cât de simplă, pe atât de percutantă, care nu caută drame și simboluri facile, preferându-le acestora forța subtilă și vitală a cotidianului.
Lângă Showing Up, avem opus-ul de aproape trei ore a catalanului Albert Serra, Pacifiction, primul său film plasat în zilele noastre – și ce tur de forță incredibil avem aici din partea actorului principal Benoît Magimel, în rolul lui De Roller, comisarul guvernului francez în insula Tahiti, care se vede confruntat de comunitatea locală odată cu zvonul că Franța își va relua programul de testări nucleare în zonă și cu apariția unor generali. Un film al negocierilor, al bărbaților care vorbesc în complimente nesincere și-n amenințări voalate, în Pacifiction (care se folosește din plin de mediul polinezian superb în care este plasată acțiunea) găsim și scena cea mai puternică a întregii competiții: cea a unei întâlniri pe o barcă, în larg, în care De Roller se preface că are totul sub control, în timp ce ambarcațiunea lor este luată pe sus de niște valuri gigantești.
Nu în ultimul rând, ajungem la filmele care sigur n-o să plece acasă cu mâna goală – începând cu R.M.N. de Cristian Mungiu, unul dintre cele mai bine primite filme ale ediției. După cum îi sugerează și titlul, R.M.N. este un tur de forță prin marile probleme sociale românești – de la rasism și violența domestică la subdezvoltare, migrație economică și deprimarea ruralului –, țesut în jurul unei dramatizări a cazului celor doi brutari srilankezi care au scindat satul Ditrău (și opinia publică românească) în urmă cu doi ani. Departe de-a se limita la atât, Mungiu acordă în egală măsură spațiu tradițiilor locale din micul sat ardelean multietnic în care își plasează acțiunea, cu Judith State într-o formă excepțională în rolul feminin principal, Csilla (și, după mine, cu o șansă foarte bună la premiul pentru cea mai bună interpretare feminină de diseară). Însă, în cea de-a doua jumătate a să, filmul începe să dea senzația de preaplin; iar multele fire și fronturi narative pe care le deschide aici Mungiu se aglomerează într-un final în care niciunul nu pare rezolvat pe deplin.
Și așa ajungem la Close, al doilea film al tânărului cineast belgian Lukas Dhont, după Girl (2018) – care pare să fie tearjerker-ul ediției acesteia, dar care, după mine, are un scenariu extrem de schematic și de manipulator emoțional. La fel ca și filmul anterior, Close este plasat în medii adolescente, de data asta având în centrul său doi băieți de 13 ani, Léo și Rémi, care sunt cei mai buni prieteni. Transferul într-o nouă clasă va atrage asupra lor un val de bullying homofob – iar cei doi băieți reacționează cât se poate de diferit la presiunea copiiilor dimprejur, fapt ce va duce la o tragedie. Fără să intru în spoilers, Close este genul de film cu intenții cât se poate de nobile, iar interpretările celor doi foarte tineri actori principali, complimentați de imaginea intimistă, fluidă, care devine deja semnătura lui Dhont, sunt printre cele mai bune ale festivalului; însă nu pot să nu simt că un film care tratează o serie de teme mari ale adolescenței într-un astfel de mod își dorește doar să smulgă lacrimi din partea publicului, decât să acuze în mod frontal aceste probleme care distrug destinele adolescenților din fașă.
Ne reauzim săptămâna viitoare, la București, cu o perspectivă la rece a festivalului, cu premiile în față. Și după ce apuc să îmi mai refac somnul.
Fotografie principală: cadru din „R.M.N.” (r. Cristian Mungiu)
