Cum ne apropiem de final – proiecțiile filmelor din Competiție au loc până vineri inclusiv, iar premiile se anunță sâmbătă seară (de la 20.15, ora României), tragem linie și vedem cam ce filme ar putea câștiga sau ar trebui să câștige. Plus o surpriză în registru ludic &poetic.

Anul ăsta e mai greu ca oricând să dai în bobi, pentru că nu cunoști preferințele și mai ales strategia juriului format cu precădere din regizori de film. Va merge el doar pe gusturile artistice sau va lua în calcul și dimensiunile politice sau personale ale filmelor (cunoscându-le autorii)? Va prefera cineaști mai puțin cunoscuți numelor consacrate? Va ține la distanță Hollywoodul? Pe scurt, va da premiile pe bune și, mai ales, îl va premia pe Corneliu Porumboiu?

La Palme d’or

Ar putea câștiga: Portrait de la jeune fille en feu, de Céline Sciamma sau Parasite, de Bong Joon-ho

Ar trebui să câștige: Dolor y gloria, de Almodóvar

Filmul lui Sciamma a fost foarte bine primit de critică. Ar fi a doua oară în istorie când o regizoare ia trofeul la Cannes și prima dată când primește un trofeu plin. În 1993, Jane Campion a împărțit Palme d’or-ul pentru The Piano cu Chen Kaige (Farewell My Concubine).

Portrait de la jeune fille en feu amintește vizual de The Piano și, deși e acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, e foarte modern. Nu pot emite o judecată. Am văzut doar jumătate de oră din el (a trebuit să fug la un interviu), răstimp în care mi s-a părut frumos (vizual) și politic prin toți porii (ceea ce mi-a plăcut mai puțin.). Mi s-a părut un film ca o temă pentru acasă.

Să vedem dacă povestea de iubire dintre o pictoriță nonconformistă (nu vrea să se mărite, fumează pipă, e voluntară) și tânăra care trebuie să se mărite împotriva dorinței ei va fi și pe placul juriului condus de Alejandro González Iñárritu și compus aproape numai din regizori.

Care regizori ar putea rezona mai ușor cu confratele Pedro, al cărui film e cel mai autobiografic de până acum și care vorbește chiar despre viața de regizor de film. În plus, deși clasic în viață, Almodóvar n-a luat niciodată trofeul la Cannes, nici pentru Todo sobre mi madre (1999, atunci i-au dat Premiul de regie), nici pentru Volver (premiat pentru scenariu în 2006). A revenit în Competiție cu Los abrazos rotos (2009), La piel que habito (2011) și Julieta (2016), dar n-a mai luat nimic.

Un trofeu ar fi o reparație (cu Todo sobre mi madre a pierdut Palme d’or în favoarea lui Rosetta, al fraților Dardenne), dar ar recompensa și un film testamentar, pe lângă că e un Almodóvar nostalgic&cald despre viață și creație.

N-ar fi de mirare ca trofeul să plece în Coreea de Sud la Parasite, de Bong Joon-ho. Filmul lui a fost prezentat în a doua parte a festivalului și l-a întrecut pe Almodóvar în topul criticilor de film din Screen Daily.

Parasite e cel mai terre-à-terre film al coreeanului (dacă putem spune asta) și cel mai reușit de până acum, o excelentă combinație de satiră socială și thriller care escaladează în tensiune despre o familie săracă, dar inventivă, care uzurpă posturile administrative din vila unei familii foarte bogate.

De fapt, nici nu știi la care dintre familii se referă titlul, s-ar părea că la amândouă. Dincolo de măiestria regizorală, filmul trimite la societatea modernă cu diferențe imense între clase sociale, conflict pe care îl rezolvă printr-un catharsis justificat.

Deși mi-a plăcut foarte mult Parasite, i-aș da premiul lui Almodóvar.

Grand Prix

Ar putea câștiga: Dolor y gloria, de Almodóvar

Ar trebui să câștige: Once Upon A Time in Hollywood, de Quentin Tarantino

Almodóvar se va afla în palmares într-un fel sau altul și îl văd printre cele mai importante premii. Tarantino la fel, cu toate că filmul lui a ieșit prea repede de la montaj și ar mai fi trebuit tăiat (Tarantino spune că l-ar mai lungi.).

Once Upon A Time in Hollywood e o reconstituire spectaculoasă a Hollywoodului unui sfârșit de epocă, anul 1969, și urmărește mai multe tipologii din Cetatea Filmului: un actor (Leonardo DiCaprio) odinioară cunoscut din seriale TV, dar care acum nu-și mai găsește locul, cascadorul lui (Brad Pitt), care e un fel de umbră și om bun la toate, și care e fericit cu puținul pe care-l are, precum și tânăra actriță  Sharon Tate (Margot Robbie), proaspăt măritată cu un regizor de succes, Roman Polanski.

Filmul are trei capitole din anul 1969, ultimul fiind noaptea de 8 spre 9 august 1969, când acoliții lui Charles Manson o ucid pe Sharon Tate și pe prietenii ei. Tarantino, așa cum ne-a obișnuit din Inglorious Basterds, modifică realitatea, dar nu twist-ul de la final e cel mai bun lucru în film, ci exuberanța reconstituirii LA-ului de atunci, cu reclamele de neon, petrecerile Playboy unde apărea Steve McQueen, seriale TV și drive-in-uri – tot ce a rămas în inconștientul și memoria unui copil de 6 ani îndrăgostit de filme (Tarantino avea 6 ani în 1969). Jurații ar trebui să vibreze la acest film autoreferențial.

Prix du Jury

Ar putea câștiga: Once Upon A Time in Hollywood, de Quentin Tarantino

Ar trebui să câștige: Parasite, de Bong Joon-ho

Premiu de regie

Ar putea câștiga: Ladj Ly pentru Les Misérables

Ar trebui să câștige: Corneliu Porumboiu pentru La Gomera / The Whistlers

Les Misérables nu e în nici un caz mai bun decât La Gomera, și nici Ladj Ly nu e mai bun ca Porumboiu, dar e posibil ca juriul să vrea dea un vot de susținere acestui regizor de culoare crescut în periferia Monfermeil din Paris (cea surprinsă în film) și care a ajuns la cinema prin niște ateliere ținute acolo de entuziaști. Primul lungmetraj de ficțiune al cineastului în vârstă de 39 de ani a avut presă foarte bună la Cannes, deși filmul nu se justifică dramaturgic în puncte importante. Dacă va lipsi din palmaresul juriului mare, filmul ar putea lua Caméra d’or, premiu acordat de alt juriu celui mai bun film de debut din festival.

Porumboiu nu face nici un fel de politică în filmul lui, iar dacă face vreuna, ea e mult mai subtilă. Dar în La Gomera el decodifică mai multe tipuri de limbaje cinematografice, dovedind o stăpânire perfectă a mijloacelor și un tip inteligent de umor prin felul cum arată că personajele nu pot evada din convențiile genului în care sunt incluse. Filmul e un deliciu pentru cinefili, de aceea ar putea lua și Premiul FIPRESCI (Federația Internațională a Criticilor de Film).

Premiu de scenariu

Ar putea câștiga: Jean-Pierre și Luc Dardenne pentru Le jeune Ahmed

Ar trebui să câștige: Corneliu Porumboiu pentru La Gomera / The Whistlers

Vă dați seama că în convenția în care am scris textul, palmaresul se rescrie în funcție de trofeu, dar cam acestea ar fi filmele care ar putea intra în palmares. Probabil că și juriul s-a gândit să rețină exact filmele pe care le consideră mai importante și a negociat pe urmă premiile.

Dacă juriului i-a plăcut filmul lui Porumboiu, ar putea să-l premieze pentru regie sau scenariu, dar e greu de spus dacă așa se va întâmpla deoarece filmul nu a entuziasmat presa în totalitate.

Filmul fraților Dardenne nu e cel mai bun din cariera lor, dar e multă subtilitate în spatele simplității lui. Cu excepția finalului (care mi s-a părut brusc și nepotrivit), e un film care vorbește pe bune despre fanatismul religios tocmai pentru că recunoaște că nu vede vreo soluție.

De regulă, autorii cam știu ce e cu personajele lor, dar eroul filmului, un băiat musulman din Belgia, în vârstă de 13 ani, care se decide să-și ucidă profesoara de arabă pentru că nu predă doar după Coran, e un personaj cu totul insondabil, iar filmul se scurge încercând să-l înțeleagă.

Interpretare feminină

Ar putea câștiga: Adèle Haenel și Noémie Merlant pentru Portrait de la jeune fille en feu, de Céline Sciamma

Ar trebui să câștige: Debbie Honeywood pentru Sorry We Missed You de Ken Loach

Dacă filmul lui Sciamma nu ia alte premii, aici ar putea câștiga, mai ales că cele două actrițe țin filmul în spate. În acest an nu e mare concurență la roluri feminine și nu cred că juriul va vrea să premieze un monstru sacru cum e Isabelle Huppert care strălucește (ea strălucește oricum) într-un film pasabil cum e Frankie, de Ira Sachs.

Personal mi-a mers la inimă Debbie Honeywood în filmul lui Ken Loach. Honeywood e o ilustră necunoscută (a mai avut o apariție într-un serial TV acum doi ani) și a fost găsită de Loach în urma unui casting lung. Dar e de o căldură extraordinară în rolul mamei care îngrijește bătrâni pe bani puțini și care, în ciuda tuturor problemelor financiare, reușește să țină cu blândețe familia la un loc.

Interpretare masculină

Ar putea câștiga: August Diehl pentru A Hidden Life, de Terrence Malick

Ar trebui să câștige: Antonio Banderas pentru Dolor y gloria, de Almodóvar

Dacă Dolor y gloria va lua trofeul, filmul n-ar mai putea lua alt premiu, spune regulamentul. Dacă nu ia alt premiu, ar putea fi premiat aici. Totul depinde de cum negociază juriul. Dacă îi dă lui Tarantino un Prix du Jury sau Grand Prix, nu mai are de ce să premieze și protagoniștii – Brad Pitt și Leonardo DiCaprio, ale căror performanțe sunt și ele notabile.

Malick n-a mai venit în Competiție de la The Tree of Life (2011, când a luat la Palme d’or), iar despre A Hidden Life se spune că e și cel mai bun film pe care l-a făcut de atunci. Dacă The Tree of Life nu v-a convins mai mult decât primele filme ale sale (pe mine nu), poate nu veți vibra nici la această poveste de aproape trei ore despre un austriac ce refuză să lupte de partea naziștilor.

Toată „recuzita” lui Malick e prezentă în această combinație de Days of Heaven, The Thin Red Line și The Tree of Life inclusiv seceratul grâului, copiii care se stropesc cu apă și „acest rău imens” care e războiul. Cu toate astea, subiectul rămâne interesant.

Dacă A Hidden Life nu ia alt premiu, e posibil să ia Premiul de interpretare masculină pentru August Diehl (a cărui nevastă nemțoaică, ca o coincidență, se numește Julia Malik) și care are un rol greu de dus.

Cannes Epigonii (după Mihai Eminescu)

 

Când privesc zilele de-aur a cinematografiei străine,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu cinci filme-n frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cafea.

Văd regizori cu o lume ca un fagure de miere:
Suleiman gură de aur, Ken Loach glas de durere,
Dolan firea cea întoarsă, Noé cel trist și mic,
Kechiche cântând dulce a iubirii primăvară,
Și Yianan croind la planuri din cuțite și pahară,
Bellocchio vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Dardenne-ii, - Cornel cuib de-nțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i polițistu-ntegru, unde-i mama diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus nea Pișcoci, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.

Filho zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în western, sfinx pătruns de-înțeles;
Munte cu capul de piatră de distopie deturnată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă n'explicată
Și veghează-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Ken Loach cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă;
L-ale țării flamuri negre el acum oștirea cheamă,
În prezent vrăjește umbre din al multinaționalei plan;
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Desplechin sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

(...)

Ladj Ly scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,
Ia faubourg-ului durerea, blocului destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iară Malick șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau poveștile ciorchine,
Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvește din nou (iarăși !!) pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ș-acel rege-al fanteziei vecinic tânăr și ferice,
Ce din pistol îți doinește, ce cu cuțitul îți zice,
Ce cu basmul povestește - veselul Tarantinó,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum LA-ul străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Sharon Tate.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, concret,
Sciamma ii pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie: "visul de poetă".

Sau visând cu doina tristă a cineastului de munte
Visul apelor adânce și-a inconștientului morminte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
Almodóvar deșteaptă-n sânul nostru dorul copilăriei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a întâiului fior minune,
Sau vremea iubirii mature - zimbru sombru și regal.

………………………………………………………

Iară noi? noi, jurnaliștii?... Simțiri reci, taste zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: phone-ul, patria noastră: un headline;
La noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în filmul vostru, noi nu credem în nimic!

(...)

Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;
Noi cărpim Fb cu poze, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru wall e rece - marea noastră-i de îngheț,
Voi urmați cu repejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.

Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă fotograme mii respiră;
Ochiul vostru vedea-n lumea de icon-uri un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce critica simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenție e totul; ce-i azi cool mâine-i minciună;
Ai luptat luptă de artă, ai vânat faimă nebună,
Ai visat zile de aur pe-astă lume de amar.

„Moartea succede vieții, viața succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icon-uri și symbol;
Numesc cool, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Risipesc a lor gândire pe limbaje numeroase
Și pun haine de imagini pe-un sinopsis trist și gol.

Ce e o cronică bună? Combinare măestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e cinematografia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu imagini și cu glasuri tremurate.
Strai de purpură și aur peste structura cea grea.

Rămâneți dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceați Cannes-ul să cânte, ce puneați Air France să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Filmu-i cum este... și ca dânsul suntem noi.