Cânepa este azi o victimă a culturii de consum, care încurajează producția masivă și rapidă de materiale textile. Pe de altă parte, e victima incapacității autorităților române de a reglementa cultivarea sa și de a deosebi de marijuana. 

Un tricou negru pe care scrie „I love maps”. Un altul cu un cap de lup. O fustă înflorată. Maiouri, colanți, pantaloni scurți, blugi. Răcoarea relativă din seara asta de iulie a scos bucureștenii din apartamente și de prin birouri și-i poartă spre locuri de joacă, magazine, case de pariuri, terase. Mă desprind puțin din graba drumurilor proprii și îmi notez hainele pe care le văd în jur, cu gândul la o discuție pe care o avusesem acum câteva zile cu Florica Zaharia, specialistă în țesături. Zaharia s-a întors în țară după ce a lucrat timp de 28 de ani în departamentul de conservare a textilelor de la Metropolitan Museum of Art din New York, pentru a fonda Muzeul Textilelor din Băița, Hunedoara, și a devenit o promotoare al plantelor și tehnicilor tradiționale de creare a hainelor.

Chiar și într-o lume globalizată ca a noastră, dacă mergi pe stradă poți afla destule despre oameni, după hainele pe care le poartă, spunea ea. A cumpăra un obiect de îmbrăcăminte ține de estetică, de nevoia unui anumit confort și de posibilitățile materiale. Ne plimbăm printre rafturi, mergem cu umerașul la casă și putem spune că haina aleasă ne reprezintă într-o anumită măsură: croiala, imprimeul, culoarea, lungimea, eticheta, toate spun lucruri despre noi. 

Ne îmbrăcăm azi mai ales în materiale sintetice, bumbac sau mătase, produse la scară industrială, mult mai ieftin și mai rapid decât în trecut. Am pierdut însă astfel o relație mai profundă cu vestimentația, spune Zaharia. În societățile tradiționale, această relație se construia în timpul creării hainelor, un proces complex și perfecționat întruna, ce începea de la semănatul cânepii și se încheia cu ultima podoabă cusută pe mânecă sau guler. 

Pe măsură ce am ales un nou mod de a ne îmbrăca, am început să pierdem și materialele tradiționale, care cereau prea multe cunoștințe și prea mult timp pentru prelucrare. O expoziție de la Muzeul Național al Țăranului Român (MNȚR), ce-și propune revalorizarea cânepii, descrie în detaliu calitățile acestei plante și migala care intra în prelucrarea ei. La inițiativa Asociației Ivan Patzaichin – Mila 23, Florica Zaharia și alți specialiști încearcă să reabiliteze cânepa tradițională și să convingă autoritățile să relaxeze condițiile în care această plantă poate fi cultivată. 

Potrivit Institutului Național de Statistică, anul trecut aveam 1.191 de hectare de cânepă cultivată pentru fibră, în condițiile în care în 1990 suprafața era de vreo 15 ori mai mare. Înainte de Revoluție, România era pe locul al patrulea în topul exportatorilor de cânepă la nivel mondial, în condițiile în care suprafața cultivată era de aproximativ 55.000 de hectare.  

Cânepa industrială e prinsă la noi într-o încurcătură legislativă, în mare măsură din cauza rudei sale mai controversate, marijuana. Diferența majoră între cânepă și marijuana e dată de conținutul de THC, substanța psihoactivă cu efect euforic: marijuana are un conținut mare, în timp ce cânepa industrială — unul neglijabil.   

Legea din 2005 care stabilește „regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope” se referă la canabis în două feluri. Pe de-o parte e „vârful florifer sau fructifer al speciei Canabis indica”, adică marijuana. Pe rândul următor însă legea definește „planta canabis”, prin care înțelege „toate speciile din genul canabis”, deci inclusiv cânepa obișnuită. Un ordin al Ministerului Agriculturii, publicat tot în 2005, așază cânepa pe lista plantelor periculoase pentru consumul uman. 

În aceste condiții, România permite cultivarea cânepii doar cu autorizarea Ministerului Agriculturii și doar cu 12 specii trecute în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România. În schimb, plante cu adevărat periculoase, precum ciumafaia, mătrăguna și ricinul, puternic otrăvitoare, se cultivă la liber, explica fostul ministru al agriculturii, Valeriu Tabără, într-un articol publicat pe Vice acum câțiva ani. 

O opinie a Ministerului Sănătății din 2011 precizează că semințele de canabis sativa nu intră sub incidența legii din 2005 și că sunt exceptate de la suspiciunea că ar putea avea acțiune stupefiantă sau psihotropă. Ea a permis utilizarea semințelor de cânepă și uleiului obținut prin presarea acestora în suplimente alimentare, însă confuzia rămâne, iar mulți potențiali cultivatori nu vor să-și bată capul cu birocrația și excesul de zel al autorităților. La începutul acestui an, de pildă, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) a anunțat că a făcut 23 de percheziții în 4 județe, la domiciliile unor persoane care promovau produse obținute din cânepă. „Orice produs care conţine THC se încadrează noţiunii de drog de risc şi intră sub incidenţa dispoziţiilor penale”, atrăgea atenţia DIICOT. Adică inclusiv cânepa obișnuită, care are sub 0,3% THC. Puteți afla mai multe despre aventura legislativă a cânepii din acest articol.

Am discutat cu Florica Zaharia, între altele, despre beneficiile cânepii, despre cum s-a produs ruptura noastră de cânepă și în ce măsură putem repara această relație. 

„Omul a învățat întotdeauna să-și folosească resursele. Și le-a folosit bine, și le-a respectat atâta timp cât a depins de ele”

Scena9: Ce are particular această plantă?

Florica Zaharia: Cânepa este una dintre principalele plante care produc fibre folosite în cultura tradițională românească, alături de in și lână. Sunt mai multe plante din care s-au extras fibrele în trecut — au fost folosite inclusiv urzica și fibra de tei —, dar cânepa rămâne planta principală pentru spațiul nostru geografic, mai ales pentru hainele din perioada călduroasă a anului și pentru obiectele care dau albul ca suport pentru elementele colorate, brodate sau țesute. Cânepa s-a folosit și pentru textilele de interior: pentru așternuturi, pentru ștergare și așa mai departe. 

Este o fibră cu o anumită robustețe. De aici — procesul tehnologic tradițional atât de bine perfecționat, care poate ajunge la variații de calitate, în funcție de folosință. Se poate folosi fibra — care are o culoare ușor gălbuie și cenușie — așa cum este. Dar de obicei se dorea o fibră cât mai albă, care se obținea prin albiri repetate. 

Procesul este foarte complex și începe chiar de la semănare, de la densitatea seminței pe metru pătrat. Semințele rare dau plantele care produc o fibră foarte groasă, care se folosește de obicei pentru funii sau pentru sfori, nu pentru țesut. Plantele mai dense produc fibre mai fine și chiar și dintre acestea se separă la recoltare: între fibrele foarte fine, cele de calitate mijlocie și de-a treia calitate. După aceea apar combinațiile între aceste calități de fibre pentru obținerea unei anumite pânze. 

Apoi, este o diferență între cânepa de vară și cea de toamnă. Cea de toamnă, care rămâne în cultură câteva săptămâni mai mult decât cealaltă, făcea ca fibrele să devină mai robuste. Aceasta era pânza pe care o țesea fiecare pentru nevoile familiei și a gospodăriei. 

Cum s-a produs ruptura de cânepă? 

Cel mai important lucru a fost industrializarea: apariția materialelor industriale și accesibilizarea hainelor au fost elementele principale. Aceste materiale industriale — la început au fost bumbacul și inul — erau mult mai fine, mai ușoare, și gata de folosit. Cânepa nu se țese ușor. E nevoie de o anumită procesare a fibrei care trebuie făcută pe tot parcursul țeserii, ca firele să nu se rupă. 

La sfârșit de secol XIX, început de secol XX au venit firele, inclusiv cele de bumbac, care se puteau cumpăra din comerț, iar pânza s-a țesut cu aceste fire. Avem multe piese de costum în muzeele noastre din acea perioadă, iar (.după aceea a apărut pânza de bumbac. 

Femeile au cumpărat aceste materiale, la început cu foarte mult efort. Se observă chiar în cercetările de teren și în obiectele pe care le avem în colecția muzeului nostru, multe dintre ele achiziționate de la același grup de populație: se vede trecerea de la cămașa din cânepă purtată la sfârșitul secolului al XIX-lea și probabil înainte, până la pierderea identității acestei cămăși. La un moment dat, dacă nu știi exact de unde vine această piesă, îți închipui că este de undeva din sud. 

Mă uit inclusiv la cămășile mamei, care-mi povestește cu cât efort cumpărau acel material fie de bumbac foarte fin, țesut, fie de mătase. Cu cât efort cumpărau bumbacul pentru broderie, care era foarte variat colorat, după apariția coloranților sintetici. Și culoarea a fost un element foarte important. Se obținea foarte greu în mod tradițional și care era limitată totuși, ca număr de culori. Deodată, a explodat coloratura obținută prin coloranți sintetici. 

Nu, nu ne vom întoarce la cânepă. E foarte grea întoarcerea la resursele naturale. Este dificil să integrăm un asemenea proces în viața noastră de zi cu zi, pentru că responsabilitățile noastre sunt altele, modul nostru de viață este altul. Încercăm însă să găsim soluții pentru reintegrarea cânepii în cultura plantelor din România, și aici lucrăm cu un grup de oameni interesați. Vorbesc despre acest cluster al cânepii, care a fost inițiat de domnul Teodor Frolu și care încearcă să adune oameni și instituții care sunt interesate de această fibră fantastică. 

Cum a arătat pentru dumneavoastră procesul de descoperire al acestei plante?

Am plecat din sat și m-am întors în sat. Am plecat cu un anumit bagaj de cunoștințe care includeau tehnologia tradițională de prelucrare a cânepii, pe care — copil fiind — încă am mai putut-o observa în familie. Mama, spre sfârșitul anilor '50 și începutul anilor '60, încă cultiva cânepă și procesa fibrele. Era suficient pentru a o înțelege.

Mai târziu, la începutul anilor '90, m-am întors pentru cercetare, pentru studii mai complexe legate de acest material. Veneam cu o educație în privința fibrelor și a calității artistice a acestui material. Studiasem la Universitatea de Arte, unde am studiat tapiserie și textile, deci implicit cunoșteam fibrele. Și, mult mai mult, avusesem experiența de la Metropolitan, a cărui colecție vastă includea fibre celulozice, fibre de cânepă din diferite culturi. 

Curiozitatea de a o înțelege la un alt nivel a dus la cercetarea foarte detaliată a acestei fibre. Am început să cultiv cânepă: era încă perioada anilor '90, când cultura nu era interzisă. Am produs mostre, am repetat procesul tehnologic tradițional. Din fericire, erau încă în jurul meu mama și oamenii din sate, nu doar al meu, care au participat la procesul tehnologic tradițional și aveau o cunoaștere fantastică. Mai există încă oameni din acea generație și trebuie să ne grăbim să înțelegem cât mai multe despre acest proces, cât încă mai avem lângă noi aceste fantastice surse de informații.

Desigur, am procesat fibrele de cânepă și în laborator, am folosit microscopia pentru a le înțelege, am făcut studii legate de maturitatea fibrei, am studiat folosirea plantei în diferite culturi. 

Și astăzi mai avem cultura experimentală de cânepă la Muzeul Textilelor, în satul Hărțăgani. E o cantitate mică de cânepă, dar suficientă pentru a continua cercetarea legată de această fibră fantastică. 

Spuneați că e o cultură prezentă în diferite colțuri ale lumii. Cum e diferit felul în care prelucrau femeile din România această plantă, față de Japonia, de exemplu?

Existența unui material și procesul tehnologic sunt strâns legate de necesitățile oamenilor care trăiesc într-un anumit climat, într-o anumită zonă geografică. Una este clima Europei — și mai ales ne gândim la Carpații noștri, care sunt umezi și noaptea, răcoroși și unde ceea ce îmbrăcăm trebuie să ne dea un anumit confort, să fie aproape de corp, să ne țină de cald, dar și să permită anumite mișcări, în timpul muncii în special. Și alta este fibra folosită într-o țară ca Japonia, unde există un climat cald și umed în cea mai mare parte a anului. Ei, acolo e nevoie de un material care să stea departe de corp, care să fie aerat, iar aerul să se miște mai ușor în jurul corpului. De unde diferența că europenii torc fibra de cânepă. Asiaticii, cu foarte mici excepții, nu torc această fibră: la asiatici fibra se trage de pe tulpina fibrei într-un anumit fel, epiderma este eliminată și aceste fibre, care au o lungime considerabilă, sunt unite. Un procedeu este acela de înnodare, de exemplu. 

Ce înseamnă la nivel uman un proces atât de complex? Ce spune asta despre oamenii care făceau sau fac asta?

Omul a învățat întotdeauna să-și folosească resursele. Și le-a folosit bine, și le-a respectat atâta timp cât a depins de ele. Cu toate că procesul de obținere a materialului de cânepă era unul lung, care dura tot anul, era integrat activităților din gospodărie. Se făcea cu răbdare, se făcea cu talent. Era un proces în legătură cu care omul nu se gândea: „Să-l fac sau nu?". Trebuia să-l faci, pentru că nu aveai altă soluție. 

Cum a apărut soluția produselor industriale, s-a renunțat la el. Nu este singurul caz, s-a întâmplat cu atâtea alte elemente în cultura omenirii: comoditatea și ușurința procurării au dus la eliminarea unui material mult superior celor pe care le găsim de multe ori în comerț. Mă refer aici la materialele sintetice, care nu sunt cele mai potrivite relației cu corpul uman. Și totuși le folosim. 

Astăzi avem o altă raportare la îmbrăcăminte și la materiale, în general. Cum vedeți relația noastră de astăzi cu hainele? Ce-am câștigat și ce-am pierdut?

În cultura tradițională, relația cu vestimentația avea o importanță complexă: aceea de a ne folosi, dar și de a ne reprezenta, aceea de a ne proteja nu numai fizic, dar și spiritual. Prin modul în care era creată devenea importantă. 

Astăzi nu mai există așa ceva: e o alegere estetică, poate ne gândim la confortul nostru, mai ales în legătură cu temperatura. Dar sunt atât de multe soluții la îndemâna noastră; nu întotdeauna cele mai potrivite, dar sunt. Globalizarea înseamnă și că nu mai poți recunoaște un om după hainele lui. Din China până-n America avem aceleași opțiuni. Este păcat oarecum, pentru că ne pierdem o parte a identității, una care poate fi vizual percepută între grupurile umane. Nu ne putem întoarce la ceea ce-a fost, pentru că lumea este mult mai deschisă, suntem în contact unii cu alții și, vrând-nevrând, opțiunile în vestimentație se află la îndemâna noastră. 

Este interesant însă de văzut, în România și nu numai, dorința de a descoperi și de a ne apropia de un anumit element care ține de vestimentația tradițională. În particular, la noi se întâmplă cu ia, cu cămașa tradițională. Cât va dura nu știu, dar nu e de ignorat mișcarea. 

Spunem foarte des atunci când ne cumpărăm ceva de îmbrăcat că ne reprezintă. În ce măsură ne mai pot reprezenta hainele în ziua de azi?

Într-un fel, hainele continuă să ne reprezinte. Pe piața aceasta imensă sunt opțiuni. Noi, în funcție de preferințe, de educație și de posibilități, ne alegem din această masă de elemente de îmbrăcat. Mergând pe stradă, poți să înțelegi anumite lucruri. Un om care stă departe de fibrele sintetice îl vezi purtând mai mult in; îl vezi poate purtând mai mult bumbac; îl vezi purtând lână; și îl vezi purtând un anumit desen. Sunt haine bine desenate care țin sau nu de modă și care pot fi alese. 

Cânepa e o plantă din care nu se pierde nimic, se pare. Poate își are locul azi, când vorbim mult despre mediu.

Absolut. Este o plantă din care toate elementele se pot folosi. Nimic nu se pierde din această plantă, și nu numai atât: nu secătuiește pământul, ajută culturile care urmează. 

Cânepa este o plantă ecologică, este o plantă care ajută pământul, este o plantă care ne dă mult mai multe alte produse decât fibra și care poate să aibă foarte multe aplicații în construcții, în materiale compozite, în textile de interior, în modă și așa mai departe. 

Vi se pare că interesul publicului larg și al autorităților a crescut în ultima vreme sau e mai degrabă un interes din partea specialiștilor în domeniu?

Asta e intenția: să ajungă și la autorități. Și sperăm ca autoritățile să fie sensibile și să înțeleagă importanța acestei fibre și să producă legislația necesară cultivării acestei fibre și încurajării cultivării acestei fibre și încurajării cultivării acesteia. Nu este încă nimic vizibil spre sprijinul cultivării acestei fibre. Vom vedea. Să sperăm că lucrurile se schimbă. 

FOTO main: Lucrarea Anthroposynaptic (2015) de Mircea Cantor, în cadrul expoziției [În]toarcem cânepa spre viitor de la MNȚR. Expoziția poate fi vizitată până pe 18 iulie.