Meena Kandasamy, autoare indiană de origine tamilă, abordează în cărțile ei teme precum anularea castelor, drepturile femeilor sau identitatea lingvistică. Scrie poezii, proză și eseuri. Al doilea roman al său, „Când te lovesc”, apărut recent în colecția Musai a Editurii Art, în traducerea Roxanei Tocilescu, spune povestea unei scriitoare pentru care căsătoria cu un universitar tradiționalist virează repede de la iubire ideală la sufocare și violență.

______________________

Amintiţi‑vă partea de după reunire din Ramayana.

Regele, Suspiciosul Soţ, îi cere Reginei, Soţia Salvată, să treacă prin foc; dacă a fost castă cât au stat despărţiţi, va scăpa nevătămată, altfel, se va transforma în cenuşă. Totul sau nimic. Regina iese curată ca apa Evian, dar îi porunceşte imediat Mamei Pământ s‑o înghită, indignată de comportamentul suspicios al soţului ei. Era prima doamnă în epopeea lui Valmiki şi, în acord cu practicile sociale ale acelor vremuri, testele de genul acesta erau un spectacol public.

Nu şi în cazul meu. Nu şi în Vila Primula.

Nu şi cu un soţ comunist. La naiba cu monarhia. La naiba cu feudalismul micilor tirani războinici. Aici, el se arde pe sine, fără să‑i facă vreun rău domniţei neajutorate. Aici, testul are loc înainte să apară oportunitatea ca ea să‑l înşele, ca o măsură anticipativă, preventivă.

Suntem în bucătărie, bem cafea.

Aprinde un chibrit, şi‑l apropie de cotul dezgolit, şi‑l stinge de piele. Eu zâmbesc nervos. Un alt chibrit e aprins.

— Ce fel de glumă mai e şi asta? îl întreb.

— Mă asculţi?

— Da.

Alt chibrit aprins. Alt supliciu autoindus.

Nu mă prind care‑i poanta.

— Bun, deci ţi‑am atras atenţia.

Îşi ţine capul înclinat într‑o parte, mă priveşte intens.

„Da, domnule“, sunt tentată să zic, dar n‑o fac.

— Da. Sigur că te ascult. Nu trebuie să te arzi, ce naiba.

— Ieşi de pe Facebook.

— Cum?

— Ieşi de pe Facebook.

— Te‑am auzit şi prima oară. Da’ ce dracu’ te‑a apucat?

— Am de gând să continui să fac asta până înţelegi ce vreau să zic.

— Dragul meu, te rog să te calmezi. De ce? Ce ai cu Facebook‑ul?

— N‑ai absolut nici un motiv să ai cont pe Facebook. E narcisism. E exhibiţionism. E o pierdere de vreme. Ţi‑am mai spus de o mie de ori. Nu faci decât să le oferi voluntar informaţii CIA‑ului, RAW‑ului, IB‑ului şi oricui altcuiva mă vânează. Toate căcaturile de‑acolo sunt monitorizate. Poate că ţie nu‑ţi pasă că viaţa ta e un spectacol pentru voyeuri, dar eu sunt un revoluţionar. Nu pot să te las să mă pui în pericol. Am avut deja nenumărate certuri pe tema asta. Nu vreau să repet iarăşi tot ce ţi‑am mai spus.

Simt miros de capete de chibrit şi de păr ars.

— Ăsta e pur şi simplu şantaj. N‑o să fac nimic dacă începi cu şantaje.

— Nu trebuie să‑ţi spun eu ce să faci. Dar nu‑mi dai de ales, sunt nevoit să‑ţi spun ce e bine pentru tine şi ce nu.

— Dacă laşi acum chibriturile jos, putem discuta despre asta.

— Dacă mă iubeşti, asta‑i cea mai rapidă metodă să te hotărăşti odată.

Pentru o fracţiune de secundă, mă gândesc să iau şi eu un băţ de chibrit şi să mă ard. Scopul lui e să mă facă să sufăr pentru durerea lui. Dar nu vreau să sufăr îndoit aplicându‑mi aceeaşi pedeapsă bizară. Alt băţ de chibrit e aprins şi‑apoi stins. Şi încă unul, şi încă unul. Am încetat să le mai număr. Aproape că încep să cred că‑i place.

Deşi sunt foarte tulburată, o parte din mine ar vrea să râdă. Cum bagă la înaintare vicleşugul ăsta elaborat cu revoluţia. Cum pomeneşte, ca la carte, CIA‑ul şi domesticul RAW ca să mă înspăimânte. Să râd de soţul meu ar însemna că‑l umilesc, ceea ce ar avea nişte consecinţe mult mai rele decât spectacolul pirotehnic cu chibrituri. Să încerc să‑l conving cu argumente ar duce la o lungă, interminabilă ceartă, un război de uzură care s‑ar încheia cu mine înfrântă, epuizată.

Îl privesc, încercând să mă hotărăsc ce‑ar trebui să fac. Acum chibriturile aprinse sunt stinse pe partea interioară a antebraţului său stâng, unde lasă pe piele o urmă mică şi roşie. Nu se uită în sus spre mine, nu scoate nici un cuvânt, ceea ce e de‑ajuns să mă sperie. Are privirea aceea sfidătoare a unui bărbat care n‑are chef să renunţe. Nu ştiu cum se va încheia povestea asta.

În următoarele zece minute îmi dezactivez contul de Facebook.

E puntea mea de legătură cu lumea din afară. De când m‑am mutat în Mangalore, Facebook‑ul s‑a transformat în singura legătură profesională care mi‑a mai rămas. Aici n‑am cercul de prieteni‑artişti pe care‑l aveam în Kerala, n‑am relaţiile familiale pe care le aveam în Chennai. În izolarea asta, Facebook‑ul mă ajută să‑mi promovez munca, îmi aduce ştiri, mă ţine în circuitul lumii literare, îmi permite să am o prezenţă online – ceea ce e esenţial, dacă nu vreau să fiu uitată în lumea liber‑profesioniştilor. Soţul meu ştie toate astea. Ştie că profesia mea de scriitoare presupune să fiu la mila celorlalţi, presupune să fiu vizibilă, presupune ca oamenii să‑şi aducă aminte de mine la momentul potrivit ca să‑mi propună colaborări. În situaţia mea precară, ştiu că ieşirea de pe Facebook pe care şi‑o doreşte el e un act de sinucidere profesională.

În acest moment, să mă cert cu el n‑o să mă ducă nicăieri. Mă consider pur şi simplu norocoasă că‑mi cere doar să‑mi „dezactivez“ contul, şi nu să‑l şterg de tot.

Ca să salvez aparenţele şi să‑mi explic ieşirea bruscă, postez un ultim status prin care anunţ că sunt ocupată cu un proiect literar, că am nevoie de timp pentru mine, că o să fie o pauză lungă.

______________________________________________________

Fotografie principală via Pexels, de Balog Krisztina