„pentru că oriunde am fi, simțim un blocaj.
dar suntem mai norocoși decât părinții noștri,
care au prins tranziția din picaj,

suntem tineri și n-avem niciun martiraj.”

Am primit pe adresa redacției un poem scris de foarte tânărul (născut în 1998!) autor Mihnea Bâlici, pe care am decis să-l publicăm, pentru că am găsit în el imaginea unei generații pe care o înțelegem încă prea puțin. 

„Mi se pare că diaspora (economică, a părinților, și studențească, a generației mele) a avut un impact mare asupra modului în care gândesc și se comportă cei de vârsta mea. Am devenit mai cosmopoliți, mai globalizați. În același timp, exotizăm foarte mult, suntem provinciali în deschiderea noastră către lume. Îmi place acest paradox. 

Am scris Campusul când mi-am dat seama cât de stranie a fost trecerea mea (total neimpresionantă) prin geografii și tot felul de medii de socializare, din copilărie până acum.”

 

Campusul

1

lui Dimitrie Jbanca

e fostul bazin de înot,

l-au înconjurat cu garduri de sârmă
ca niciunul dintre elevi să nu se rănească
când încearcă să ajungă la mingea de fotbal

aruncată prea departe în mijlocul jocului.
în timp ce băiatul aproape e luat la șuturi,
eu stau singur pe margine, în fața centralei,

la baza furnalului din curtea școlii. nu mă simt bine.

câte episoade din viață se dovedesc a fi de fapt
pasaje către viitor? câte se distorsionează în acest scop?

o vârstă fragedă zdruncină ancorele unui om.
de multe ori mă trezeam cu senzația
că aș fi putut fi oricine altcineva.

dar exista o pasarelă șubredă peste liniile de cale ferată
care unea centrul de cartierele mai sărace.
cred că partea importantă din mine a rămas acolo.

biserica rusească, palatele periferiei,
copii pe motociclete stârnind furtuni de praf
pe ulițe întortocheate, seara.

sunt toate lucrurile care ne-au pregătit pentru campus.
în fața noastră: macheta pubertății.
mi se face milă doar când mă gândesc.

îmi amintesc de băile de după-amiază,
prilej de masturbare. cotcodăcitul găinilor
prin fereastra întredeschisă

dădea senzația unei veri irosite în casă.
câte episoade din viață o să mai fie?

mai multe au intervenit între timp,
clasa a opta ne-a plictisit pe amândoi,
dar sper că ceva de atunci s-a conservat.

privește-i cum se ceartă pe terenul de sport.
băiatul cu codiță de fotbalist, ochelari și pistrui
care a aruncat mingea prea departe,

sărind la gâtul șefului de clasă.
cerul e înnorat. căpițele de fân sunt ude.
sunt toate lucrurile care ne-au pregătit pentru campus,

îi aparțin.

2

trăind mai degrabă printre obiecte de mobilier
sau pe poteci noroioase, vara (lumina soarelui
fragmentată prin pasajul de coroane:

cum devine ea importantă doar acum, când sunt în
sala de lectură a campusului), și nu printre alți copii
de vârsta mea, am avut mereu o fascinație

pentru încăperi, curți, grădini, natură și alte lucruri
prelucrate de om. cu cât am crescut, mi-am dat seama
că nostalgia mea e dintr-o specie inferioară.

adevărații copii de la țară nu au o înclinație
pt contemplarea proprietăților.
splendoarea era vie doar în capul meu.

eu, care nu am pus niciodată mâna pe sapă.

cândva, a apărut în ziare că trei băieți
au fost arestați pentru că vindeau
marijuana la liceul chimic din oraș.

o plantaseră undeva pe parcelele părinților,
unde porumbul de doi metri tremură calm, seara.

un fiu de popă, un băiat de jandarm
și un puști despre care nu știu nimic.

povestește-le tu lor despre poteci însorite,
despre peisajele care au mereu în centru
vila preotului, când înăuntru e un coșmar casnic.

fiecare familie e nefericită în felul ei,
doar eu eram ridicol,
uitându-mă mirat la islazuri,

la umbrele împrăștiate pe șesuri.

oricât mi-aș fi dorit să aparțin,
trăisem mai mult printre obiecte și plante.
lumea mi-o luase pe dinainte.

și dacă liceul a deschis-o, și dacă
liceul a modificat-o, a fost doar pentru că
am trăit toate adolescențele clasei mele.

nu datorită inimii,
care a așteptat mereu ca, la sfârșitul vieții,
totul să devină o panoramă glorioasă,

ci într-o așteptare oarbă,

ca în Rotterdam. acolo olimpicii s-au strâns
într-un tableau vivant cu corporații pe fundal.
stăteau în parcul universitar, care i-a

entuziasmat atât de tare cu fauna lui.
slovenul se săruta cu poloneza,
bulgarul vomita într-un coș de gunoi. în rest,

toată lumea vorbea despre facultate, despre studii
viitoare. philosophy, politics & economics,
retragere în munți, plecarea din China.

ceva straniu se năștea în mințile tuturor,
o tinerețe care își întârzia apariția,
o dezamăgire necesară.

sclipirea din ochii lor când discutau despre asta,
adresele de mail schimbate,
accentul fiecăruia sau, dimpotrivă, lipsa lui:

toate proiectau un spațiu fără limite.

obiecte de mobilier și poteci însorite? desigur,
dar aleile intercontinentale au devenit nostalgia
pe care nici nu știam că o am.

o șansă îmi apărea la orizont,
fiindcă eu eram acolo, în floarea nopții,
sub ceruri opaline,

iar dincolo: cei trei băieți,
al căror viitor s-a pierdut,
s-a pierdut în arhivă.

3

dacă te simți vreodată singur,
gândește-te la prietenii noștri din Anglia,
la dimineața când în metroul londonez

i-ai apucat pe amândoi de mână,
strâns de tot. luaseși patru pilluri
care și-au făcut deodată efectul

și patru fulgere ți-au zdrobit cerul.

dacă te simți vreodată singur,
fără prieteni și fără niciun ban,
într-un oraș de provincie, că nu ți-ai dat licența

și ai vrut să iei o pauză de la Capitală
și străzile alea obosite,
de la subsolul fără aer condiționat,

gândește-te la orașul imens din China,
mușuroiul care umilește Bucureștiul
cu un singur cartier.

dacă te simți în general singur,
gândește-te la campusul global
care i-a mâncat pe toți,

unde orice experiență e la fel de validă.
poți să stai ore întregi să te uiți pe pereți
la hărțile de calcar,

pentru că oriunde am fi, simțim un blocaj.
dar suntem mai norocoși decât părinții noștri,
care au prins tranziția din picaj,

suntem tineri și n-avem niciun martiraj.

în schimb tu, tată, ai muncit doișpe ani în Italia
ca acum eu să stau singur pe picioarele mele.
ce gândesc e în mare parte corect,

așa că îți adresez versurile astea
pe care doar tăietura le mai face versuri
și pe care probabil nu le vei citi atent.

încă îmi amintesc cu drag de Ladispoli,
de palmieri și plajele pline de turiști,
dar știu că ție ți-era silă de Adriatică

și portocalii nu se comparau cu livezile de acasă.

munceai la un garaj din Roma,
parcai mașinile altora, mai scumpe
decât renovările pentru casa din Ro,

te antrenai pt Dacia 1300.

dacă te simțeai vreodată singur,
îmi scriai mie pe skype și-mi ziceai
că ai lacrimi în ochi când tastezi.

dar eu nu cred că aș fi fost mai șocat
nici dacă te-aș fi văzut plângând în față.
nu eram emoționat. eram furios

pe comunicarea asta handicapată,
pe clișeele pe care ni le vindem,
care sunt pe bune, dar nu par.

ce înseamnă să-ți fie dor de cineva?
ce înseamnă să fii singur?
să plângi de dorul cuiva și să-i spui?

dar apoi ai venit acasă și tot nu am conectat,
am încercat, dar abia cu maică-mea vorbeam,
curând ne-am prins și am renunțat

și apoi liceul și facultatea s-au întâmplat.

4

câte episoade din viață o să mai fie?
habar nu am. spuneți-mi voi,
cei care vă strângeți să fumați iarbă

în apartamente la etaje imposibile.
voi, care flirtați cu timiditate
sau, dimpotrivă, cu încredere și magie.

voi, care conduceți mașinile la lizieră
ca să priviți singuri apusul peste sate.
voi, care sunteți mai triști și ma bizari

decât mine, voi, care sunteți mai puternici
și mai strălucitori decât mine. voi, persoane cis
sau minorități de gen. voi, minți briliante,

carismă la extrem, priviri încețoșate. voi, cei care
evitați contactul vizual și contextele incomode
și voi, cei care le provocați. voi, socialiști,

voi, fasciști, voi, beatnici liberali.
voi, care purtați stindardul tinereții
în vremurile astea apocaliptice,

în ceața memoriei,

în plictiseala care nu se mai termină,

câte episoade din viață o să mai fie?

mă plimb pe străzile campusului.
studenții de la geamuri
scrumează peste trecători.

aș fi putut fi oricare dintre ei
și mi-ar fi fost, de fapt, egal.
/în mișcările noastre fără viitor/

sunt 50 de grade Celsius în India,
curând că o să avem și imigranți climatici.
dar asta am vrut mereu:

caniculă. corpuri. oameni.
doamne, cât v-am iubit pe fiecare.

cu o iubire stupidă, ca aia din generală,
când ne ascundeam în conuri de umbră
și ne frecam printre fluturi.

eu tremuram și desfăceam păstăi de salcâm,
ea plângea de rușine în brațele mele.

nu am înțeles nimic din asta,
cum nici din adolescență nu am înțeles nimic.
mi-e jenă de cine am ajuns să cred că sunt.

dar dacă ceva strălucește la capătul gândului
iar voi încă apăreți pe caseta mea video,
voi continua în același ritm

în ceața memoriei,

în plictiseala care nu se mai termină,

în campusul adolescenței pierdute,

vă voi distruge.