Fotbalul e o grădină ideală pentru diversele soiuri de imagini care circulă prin lume, iar Campionatul Mondial, cu periodicitatea lui clară, permite să tragem din când în când linie și să vedem cum stăm cu recolta.
Angoasa arbitrului
Controversa morală a început, în ce privește Mondialul din 2022, încă din ziua atribuirii lui. Controversa imaginilor fotbalului nu s-a lăsat mai prejos și a început încă de la meciul inaugural, disputat între țara gazdă și Ecuador. Confruntare ideală, în ochii criticului, prin lipsa ei de miză (ambele echipe se vor fi oprit, de altfel, în faza grupelor), căci ne-a permis să lăsăm jocul deoparte și să ne interesăm de aspectul transmisiunii lui. O idee s-a impus din start: încărcat cu istoria unui regim televizual activ de câteva decenii bune, Mondialul din Qatar aduce pe masă lucruri vechi, lucruri recente și lucruri de-a dreptul inedite. Să remarcăm așadar, în dreptul lucrurilor vechi, cum transmisiunile competiției s-au ilustrat mai cu seamă prin clasicismul lor formal. Acolo unde, cu o ediție în urmă, inovația așa-numitei spider-cam – aparatul care putea să urce și să coboare vertiginos, între acoperiș și firul ierbii – s-a soldat cu impresii amestecate, estetica actuală revine la niște reguli tried and true: un plan de ansamblu („plan de bază”, așa cum l-a numit teoreticianul Charles Tesson) aproape omniprezent, care ne permite să vedem, fără decupaj și fără alegeri forte pe parte de regie, întreaga acțiune. În sânul acestei configurații generale, Mondialul nostru vine să consfințească o dramaturgie recentă și să propună câteva adiții care îi sunt proprii.
Orice microbist serios trebuie că s-a obișnuit cu această scenă tot mai familiară: cutare jucător trimite mingea în plasă, dă să înceapă inevitabilul sketch al celebrării și, chiar atunci, privește îngrijorat în direcția arbitrului – oare golul o fi cu adevărat regulamentar? O stare de nesiguranță pare să fi cuprins jocul odată cu introducerea arbitrajului video. O stare care devine cu atât mai apăsătoare cu cât reușita din plasa porții pare mai cinstită. Cine n-a văzut deja goluri anulate fără drept de apel, care ochiului liber îi păreau perfect valabile? VAR-ul (video assistance referee) a împins bucuria post-gol pe un teritoriu burlesc, unde rușinea pândește la tot pasul, iar fotbalistului i se cere în primul rând autocontrol: fără bucurii pripite. Dar a transformat și orice fază în scena unui potențial litigiu, cu două consecințe: 1) evidența a „ceea ce se vede cu ochiul liber” e pusă automat în chestiune; 2) sentința definitivă ajunge să depindă, adesea, de o chichiță infinitezimală.
Nu doar regimul secvenței devine burlesc, ci însuși conținutul ei. Așa se face că nu ne mai miră deloc acest gag al arbitrului obligat să devină critic de film cu jumătate de normă, atunci când trebuie să ia calea monitorului. Ador să-l văd cum, înghiontit de vreun secund de tușă, se holbează cu nedumerire la ecran, în dreptul vreunei faze care pe iarbă părea să nu pună probleme. Angoasa arbitrului e lesne de înțeles: căci s-ar putea ca marile organisme ale sportului rege să se fi grăbit un pic cerându-i imaginii să devină – ca la proces – dovadă, probă de sine stătătoare. Au uitat, pesemne, să ia în calcul fundamentala ambivalență a oricărei imagini, țâfna sa intrinsecă, care o face imună la orice instrumentare pe repede-înainte. Dacă ar fi citit această rubrică de film, forurile superioare ale fotbalului ar fi învățat, probabil, că a vedea mai mult nu echivalează decât arareori cu a vedea mai bine. De-obicei ne trezim cu situația opusă: o bruiere a judecății, cauzată de un preaplin al vederii. Vezi și cazul golului acceptat al Japoniei împotriva Spaniei, deși mingea câștigătoare ieșise în mod vizibil în out. Lecție valoroasă, care ne spune că un lucru poate deveni contrariul său, în funcție de unghiul din care este privit. Dezorientat, arbitrul sfârșește prin a-și ignora instinctul omenesc și ascultă de tehnica pretins infailibilă, măcar ca să afirme că nu a făcut drumul până la monitor degeaba.
Imaginea-arbitru, pentru a prelua sintagma criticului Jean-Philippe Tessé, e stadiul recent și deja încetățenit al transmisiunii fotbalistice, pe care Campionatul Mondial din Qatar nu face decât să îl confirme. Dar asta nu e tot. Cu câteva luni înainte de startul competiției, am fost înștiințați că în Qatar se va experimenta cu o formă de detectare „semi-automatică” a offside-ului, cu ajutorul unui CIP inserat în minge și cuplat la o duzină de camere de luat vederi. Nici bine n-a debutat competiția, că această inovație și-a și făcut simțită prezența în desfășurarea jocului, anulând golul cu capul al ecuadorianului Enner Valencia din meciul de deschidere antemenționat. Un gol aparent regulamentar, produs ca urmare a unei busculade deloc telegenice, în care VAR-ul semi-automatic s-a crezut dator să intervină întru lămurire. Dar nu printr-o consultare uzuală a monitorului, ci printr-un mesaj în casca arbitrului, redus la stadiul unui automat care dă din cap fără să înțeleagă prea bine. Decizie: no goal (dar, la o adică, putea fi și invers). Abia mai târziu, când deja uitasem momentul și îl trecusem în dreptul noilor anomalii „firești” ale jocului, am primit „dovada”: o animație abstractă și săracă cu doi adversari, unul dintre ei aflat în culpă pentru o transgresiune a piciorului aterizat într-un spațiu pesemne interzis. Să înțelegem, deci, că fotbalul se pregătește să ia tot mai mult forma unei dezbateri asupra imaginilor, întreruptă ici-colo de faze de joc cu rol de exemplu. Cunoștințele de desen, anatomie și fizică sunt un bonus.
Rolurile lui Zidane
Interesul cinemaului pentru fotbal nu e un lucru nou. Au existat până acum o serie de tentative notabile (Harun Farocki, Corneliu Porumboiu) de a elabora o filosofie comună pentru cele două practici – precum și o reflecție despre mediul propriu-zis, mai exact despre ce înseamnă, dincolo de scoruri punctuale și talente individuale, un meci de fotbal. O bornă importantă în materie o reprezintă filmul experimental Zidane: A 21st Century Portrait al lui Douglas Gordon și Philippe Parreno. Anul e 2005, meciul, cum nu se poate mai comun: Villareal–Real Madrid, filmul: compus din cadrele care îl arată, de-a lungul partidei, pe Zinédine Zidane. Intuiție briliantă, vizibil farockiană, care atinge mai multe puncte nevralgice ale jocului și ale reprezentării sale televizuale. Alternând între camere – și, deci, între unghiuri, scări, perspective –, cei doi îi compun faimosului mijlocaș ofensiv un portret cubist și sacadat, contemporan în măsura în care trimite limpede la un soi de panoptikon în care totul poate fi văzut – sau marcat, pentru a folosi un termen fotbalistic – tot timpul, fără încetare. Filmul de față oferă o experiență fascinantă prin insistența cu care descrie contraplanul absolut al oricărei transmisiuni televizate a meciului – acel hors-champ care, la TV, ni se refuză cu îndârjire: anume, momentul când fotbalistul nu are mingea – pauza, clipa de respiro și non-activitate. Ce face fotbalistul când camera nu e pe el? Iată o idee de cinema ca pe vremuri, pe când încă părea evident că, în loc să concureze televiziunea pe terenul acesteia, filmul ar putea să facă contrariul – să ne ofere contra-imaginea ei.
Există mai multe regimuri de reprezentare puse în joc de către film, care alternează între planul clasic de ansamblu și diverse perspective de aproape, obținând astfel un mozaic ciudat și abstract. E ca și cum Gordon și Parreno ne-ar livra, succesiv, reprezentarea televizuală (camera de sus, care vede tot), reprezentarea jocului video (faza de joc propriu-zisă, în momentele destul de rare când Zidane e cu mingea la picior și îl vedem de aproape, în mișcare) și reprezentarea cinematografică (în toate celelalte momente inedite, când fotbalistul se repliază într-o doară, mormăie în barbă, stă pe loc etc.). Acest revers al transmisiunii are de ce să intrige: el îl obligă pe Zidane să joace simultan mai multe roluri, când pe lângă acela de fotbalist i se adaugă cel de star (un lider de generație care evoluează printr-un amestec de lehamite cool și concentrare fără fason) și cel de actor (un chip aproape bressonian în lipsa lui de expresie). Frumusețea acestei staze – un plan mediu de sportiv, cu broboanele de transpirație lucind în lumina chimică a nocturnei – nu datorează nimic ralantiurilor obscene care împânzesc transmisiunea actuală, balonând în van un sens inteligibil din prima.
Un sport tot mai controlat
Zidane și-a încheiat cariera când utilizarea excesivă a camerelor abia luase avânt și transmisiunea televizată căpăta un relief nou. Astăzi, Cupa Mondială din Qatar lasă impresia unui sport tot mai controlat din toate unghiurile (camere de filmat cu duiumul, arbitrii mai numeroși ca oricând), blocat totuși în perspectiva omniscientă – de turn al închisorii – pe care o permite planul de ansamblu televizual. Și dacă dominația pe teren e mai bine să o lăsăm specialiștilor, putem hazarda ideea că lupta televizuală o câștigă, astăzi, acele echipe care știu să facă pace cu nevoia mediului de show, de fază antologabilă, fără a ceda în fața unui joc clinic și lipsit de atingeri inutile, născut dintr-o economie pe care decupajul televizual o favorizează (distincția exemplară dintre generozitatea Braziliei și opțiunile „realiste” ale Franței). Dacă Brazilia a suscitat atâta entuziasm de-a lungul competiției, e pentru că jocul ei sfidează trierea strictă impusă de logica TV-ului – o logică care urăște surplusul și înfloritura –, în același timp în care cultivă o anumită telegenie. Formulând altfel, nu e deloc exagerat să vedem în jocul Braziliei influența contradictorie a televiziunii, la fel de decisivă ca orice tactică de joc ancestrală. Împotriva realismului, să preferăm deci fantezia jocului lusofon: o fază spectaculoasă a lui Richarlison sau a lui Bruno Fernandes va racorda întotdeauna sublim cu un gros-plan lipsit de profunzime a câmpului cu suporterii căzuți în delir. Suporteri care, în Qatar, au fost gratulați adesea de camera care a găsit în ei – în descărcările lor entuziaste – o scurtătură pentru a figura râuri-râuri de emoție gonflată, atunci când emoția din teren a lipsit.
O senzație de irealitate
Dacă succesul unui spot oficial se măsoară prin gradul său de adecvare la spiritul competiției la care face referire, atunci cel al Mondialului din Qatar merge drept la țintă, din mai multe considerente. Întâi, pentru că, mizând pe o animație 3D care are la fel de multă legătură cu originalul cât are echipa Qatarului cu panteonul fotbalistic, spotul respectiv se asigură că produce o profundă senzație de irealitate. E, de altfel, sensul deplin al celor arătate acolo: nu atât o posibilitate de ascensiune socială prin fotbal, reprezentată de cei doi copii care lovesc o minge vintage într-o poartă alcătuită din pari de lemn – ascensiune care, în epoca academiilor exclusiviste de club, nu mai poate pretinde să fie crezută pe cuvânt –, cât o intrare pragmatică pe terenul imaginilor. Înainte de a acuza spotul de pe poziții marxiste, se cuvine totuși să remarcăm profunda sa adecvare dintre formă și mesaj. Și asta pentru că, să fim convinși, clipul nu transmite călătoria magică facilitată de fotbal dinspre periferia săracă a lumii arabe înspre gloria mondială a dolarului fără cetățenie – ci echivalența fundamentală a acestor experiențe existențiale într-o lume a democratizării imaginii.
În acest spot totul e, altfel spus, imagine: concepția romantică cu privire la unitatea mondială pricinuită de fotbal, ca și gustul dulce al victoriei finale, reprezentat aici de un billboard pe care se rotește, la infinit, aceeași poză cu Fabio Cannavaro ridicând trofeul în 2006. Mai cu seamă, nu pot să nu admir această intuiție a videaștilor de a figura națiunile participante sub forma unor taste ștampilate cu steagul aferent – o formă de virtualizare absolută, ce aseamănă țările cu niște butoane, niște trepte spre cer, care invită la țopăială un erou de joc video. Și zic „adecvare” amintindu-mi de apariția acestor suporteri falși, localnici sau aduși din Asia de Sud-Est, care îmbracă culorile unei naționale pentru meciul de la prânz, apoi le schimbă, contra unei sume de bani și fără pic de ranchiună șovinistă, pentru altă echipă intrată pe teren seara.
Experiența Mondialului (rivalități ancestrale, duritatea terenului etc.) se desacralizează, iar spotul nostru e primul care să observe, cu bucurie abia mascată, această terfelire a simbolurilor de altădată de dragul unui Tot imagistic. Dar ce ironie amară să descoperi în aceste stadioane 3D – la fel de plutitoare ca și steagurile-trepte ale țărilor participante – un fel de reprezentare fantomatică a memoriei lucrătorilor precari care au pierit în numele acestei decizii greșite. Pe amintirea lor se înalță în văzduh această tradiție fără fundație a fotbalului în Qatar, spectacol năzărit în mintea unor bogătani, pe care niciun om rațional nu s-ar gândi să îl confrunte vreodată cu materialitatea realului.
Foto main: fifa.com
