De ani de zile, Sofia lucrează și locuiește în campingul „El Titi”, unde e forfotă de turiști, în mare parte pensionari din vestul Europei. După 20 de ani de muncă în Spania, femeia împlinește vârsta de pensionare și e nevoită să revină în România, unde o așteaptă tatăl în vârstă și fiul ei, care i-a risipit toate economiile. Aceasta este intriga romanului Camping, cea mai nouă carte a Laviniei Braniște. Cu teme precum complexitatea relațiilor de familie, sentimentul de alienare trăit de românii plecați la muncă sau atașamentul față de obiectele, cartea se uită la cum te întorci la un acasă devenit străin.
Am rugat-o pe scriitoare să ne spună câteva cuvinte despre cum a fost munca la carte, ce a fost mai greu și ce mai ușor când a scris și dacă a învățat ceva nou.
„Lucrurile care merg greu sunt legate de obicei de găsirea timpului necesar și a spațiului mental de care ai nevoie pentru un text așa lung. Am scris cu întreruperi, așa că mi-a fost greu să reiau textul de unde am rămas și să am grijă să nu repet detalii pe care deja le scrisesem.
De învățat, nu știu dacă am învățat neapărat ceva nou, mai degrabă mi-am confirmat lucruri legate de metodă: să-mi ofer timp atunci când mă împotmolesc sau să mă întorc să editez cu atenție la final. De asemenea, parcă am fost mai încrezătoare decât de obicei că o voi scoate la capăt (chiar dacă mai târziu sau cu un rezultat mai puțin spectaculos decât în fantezia cu care am pornit la drum).”
Lavinia Braniște s‑a născut la Brăila, în 1983, şi a studiat literatură şi limbi străine la Cluj şi Bucureşti. A scris poezie, proză şi literatură pentru copii, precum seria de cărți care îl au în centru pe Rostogol. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014, 2021) şi romanele Interior zero (2016, 2018, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”) şi Sonia ridică mâna (2019, 2021, Premiul „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, Premiul Sofia Nădejde). Romanul Mă găseşti când vrei (ediţia I, Polirom, 2021) a primit Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediţia 2022, la categoria Proză.
Citește mai jos un fragment din romanul Camping.
— Abia aștept să te bagi cu capul în apă, îi zice Sofia băiatului, în timp ce urcă dealul în urma lui.
Robert are mereu nasul înfundat.
Își pune picături periculoase pentru creier, care dilată vasele și pot produce AVC-uri.
Sofia are impresia că și părul băiatului este mai rar, însă ea are o încredere fantastică în apa mării, care poate vindeca tot. Te desfundă, te curăță, trage din tine toată slăbiciunea și neputința, îți dă forță, îți îndesește părul.
Băiatul detestă marea, soarele, plaja, pielea arsă și înroșită, crema de protecție solară, pălăria de cârpă, umbrela, rogojina. Dar în februarie tolerează tot. În acest februarie cald, când întinzi mâna și simți Africa aproape, mai că-i vine și lui să intre în apă.
Cel mai mult aici, însă, îi place mirosul de câmp – din ierburile decolorate ieșite din pământul galben – amestecat cu aerul sărat. E ca în Delta Dunării. Și cerul e tot ca în Deltă, e atlasul de astronomie noaptea, limpede și strălucitor, dornic să se facă înțeles. Ce e diferit e zgomotul. Marea e aici mai violentă, o auzi frecvent izbindu-se de porțiunile stâncoase ale plajei. Poate și pentru că orașul a venit atât de aproape de ea, s-a construit până la doi pași de apă. Noaptea, din blocurile din prima linie, dar și din campingul lor, aflat la trei sute de metri mai la deal, se aud adesea valurile enorme, iar pentru cineva neobișnuit, impresionabil și visător, zgomotul contaminează simțul echilibrului – ai impresia că ești pe mare, deși ești pe uscat, că ești tras de picior, absorbit, că pierzi controlul. Îți vine să te întinzi pe jos dacă stai în picioare, ca să ai o suprafață de contact mai mare cu solul, ca să te ții de smocuri.
În urmă cu câteva zile a fost furtună atât de mare, că la blocurile de lângă Playa Can apartamentelor dinspre apă, de la parter și etajul unu, le-au fost distruse balcoanele, le-au fost sparte geamurile, valurile au intrat în casă.
Nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Și nu s-a mai întâmplat ca o furtună să nu se termine atunci când se termină, ci să lase în oameni, în turbioane, frica de viitor.
*
În camping e ca la sat și din alt punct de vedere.
Mai mult de jumătate dintre rezidenți stau acolo permanent. Sunt pensionari din Europa, care au sau nu case prin țările lor, dar care preferă să trăiască în rulote la malul mării cea mai mare parte din timp. Se cunosc între ei de mult, socializează la dușuri, la fregadorul unde spală vasele, la toaletele unde-și varsă dimineața recipientele cu urină din rulote.
Când cineva pleacă la mercadillo – adică la târgușor – cu mașina, îi întreabă pe toți care îi ies în cale pe alee dacă vor și ei ceva de acolo.
Dacă doar îi auzi din rulotă, îi cunoști pe toți după motor. Știi cine trece. Din reflex, te uiți la ceas și ceasul îți confirmă programul fiecăruia.
Vorbesc într-o spaniolă stricată, amestecată cu franceză, italiană, engleză și cu alte limbi neidentificate, poate chiar inventate. Importante sunt cuvintele cheie. Și semnele. Iar când acestea nu ajută, scot telefonul, pe care-l țin la gură ca pe o tăviță și vorbesc în el pentru ca traductorul de Google să scoată pe partea cealaltă mesajul complet, în spaniola lui de robot tocilar, care învață și tot învață, îl auzi crescând și te înfioară. Robotul e tot mai atent. Începe să înțeleagă și cuvintele pocite.
La toalete sunt afișe mici cu diverse rugăminți legate de spațiile comune, dar tot campingul e un spațiu comun, intimitatea e o iluzie. Parcelele nu sunt delimitate de garduri, ci cel mult de sfori întinse între stâlpii de iluminat și copacii aliniați geometric, unde atârnă de cele mai multe ori prosoape și costume de baie. Campiștii încearcă să-și delimiteze spațiul cu mobilier de exterior sau ghivece cu plante, iar Sofia, care locuiește ea însăși într-o rulotă, a încălcat regulile și a plantat niște flori direct în pietriș. Are impresia că toate ființele din acest colț aspru de lume – încă aspru după douăzeci de ani – sunt niște luptătoare, muncesc mai mult pentru resurse, sfredelesc mai adânc, își creează rezervoare mai mari pentru apa din aer, stochează, filtrează și pompează pentru a izbucni apoi într-un zgomot de culori menite să atragă, în peisajul ars de lumină, insectele buimace.
Acestor flori Sofia le zice flori de piatră, deși seamănă mai degrabă cu niște margarete. A venit cu propriile cuvinte de acasă pentru tot ce o înconjoară. Dacă nu are nevoie în viața de zi cu zi de acuratețea denumirilor, le dă obiectelor propria interpretare. Le aproximează. Arborilor de mătase din camping le spune salcâmi, cicadelor le spune greieri. Lângă recepție, e o volieră enormă cu zebre australiene, care în spaniolă se numesc diamante, dar cărora Sofia le zice vrăbii. Suprapune un univers lingvistic peste un altul și nu-l suprapune perfect, astfel încât rezultatul e un pic mișcat, ca o planșă de geometrie în spațiu pe care ar trebui s-o privești cu ochelarii 3D, dar o privești cu ochiul liber. Te doare un pic capul, pui la îndoială abilitățile nervului optic, dar se înțelege cât de cât.
Poate de asta a și rămas atâta timp, i-a fost greu să plece mai repede de aici, în ciuda faptului că nu și-a dorit limba. Poate datorită posibilității acestei suprapuneri.
*
Înainte de a intra în camping îl roagă pe Robert să-și pună masca.
Băiatul devine extrem de irascibil, refuză, ea îl roagă frumos, nu e pentru sănătatea lui, nici pentru reguli, ci pentru ea – ajunge la ultimul argument posibil. Să nu fie văzută prost. Că l-a adus pe fi-su și fi-su face nazuri.
Șefii îl lasă să stea gratis în rulota mamei timp de câteva săptămâni.
- Fă și tu măcar atât, îi zice ea.
Intră amândoi în camping și lumea scoate capul să-l vadă pe băiat. Pe unii Robert îi știe vag din vizitele trecute, pe alții nu. Are avantajul că poate pretinde că nu vorbește limba. Le face cu mâna tuturor.
Tot pentru Sofia. Să nu fie văzută prost.
- Mi pequeño, zice ea mândră către vecini, și cu asta scapă de moment de îndatoririle sociale.
Umărul băiatului e peste creștetul ei.
*
E trecut de ora două când ajung acasă, iar colegul Vicente, care a fost de serviciu la recepție de dimineață, vine la rulotă și o atenționează că a întârziat.
- Intră, fă-te comod, îi zice Sofia băiatului și-i arată către tenda închisă cu fermoar până jos. Mă duc să rezolv, nu i-a zis Rubén că era turnul meu să librez azi. Ce mă enervează.
Robert se uită la cortul sigilat. Știe din toate vizitele anterioare că de câte ori pleacă, maică-sa pune semne, să vadă dacă intră cineva în urma ei s-o cotrobăie, cu toate că pe aici nu cotrobăie nimeni și știe și ea prea bine că în general uită pe unde și-a pus semnele. Dar el nu vrea să deranjeze nimic. Deschiderea tendei și pătrunderea în universul secret al mamei, năpădit de obiecte mici, e un ritual pe care numai ea e capabilă să-l execute întocmai.
Băiatul se așază pe un scaun de plajă foarte uzat și-și scoate masca, acum că se află în spațiul privat al parcelei. Rulota e înconjurată de ghivece cu ferigi enorme, diverse tipuri de hoya, din care unele înflorite, un dafin serios, cu trunchiul din lemn adevărat, și foarte multe exemplare din ceva ce Sofia numește sporul casei, deși e mai degrabă copacul cu bani.
De colțurile tendei, în cârlige metalice atârnă plante aeriene, care se hrănesc cu lumină și apă din aer. Sunt diferențe mari de temperatură între noapte și zi, iar dimineața frunzele lor țepoase sunt pline de rouă.
A dus câteva și acasă, la ultima ei vizită, acum doi ani și ceva, aproape trei, și i le-a oferit lui Robert, pentru apartamentul cel nou. S-au uscat imediat, băiatul nu și-a bătut capul să le pulverizeze.
Sofia și-a pus la bătaie toate economiile adunate aici, până la ultimul cent, și i-a luat lui Robert apartament, pe numele lui. Ca să fie, în sfârșit, împăcată cu alegerile ei și ca să vadă și familia că n-a greșit când a plecat, că a realizat ceva. A realizat niște bani.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
