La final de august 2024, ONG-ul OvidiuRO a lansat o campanie prin care vrea să încurajeze cititul în rândul celor mici, „Prinde gustul lecturii”. Așa că am invitat o foarte tânără jurnalistă, în vârstă de doar 13 ani, să asiste la o discuție între adulți despre „de ce nu citesc copiii?” și să ne spună cu ce concluzii a plecat de acolo. E important să înțelegem ce gândesc, ce vor și cu ce neajunsuri se confruntă cei pe care încercăm să-i convingem că lectura e importantă, utilă și plăcută.
PS: Pe Mara o puteți citi și în cadrul seriei Noii cititori, coordonată de scriitoarea Adina Rosetti.
În tabăra în care am fost vara asta, toți am avut cu noi telefonul și numai câțiva ne-am luat cărți în bagaje. Sunt la vârsta aceea complicată la care, dacă scoți o carte din rucsac, e puțin riscant. În autobuz poți fi luat drept neobrăzata care nu cedează locul, iar la școală riști să-ți pui pe rând prietenii în cap. Să fim sinceri: cititul, elogiat de profesori, e, tocmai din acest motiv, pus la zid de copii. Pur și simplu, n-ai cum s-o scoți la capăt.
Un afiș cu fructe care-ți lasă gura apă promovează o dezbatere despre lectură, așa cum și-o imaginează adulții pentru noi – „Prinde gustul lecturii”. Am venit la discuție intrigată. Cum se va vorbi despre asta? Ar trebui să devină cititul un ritual, așa cum e spălatul pe mâini înainte de masă? E de blamat o generație care se împrietenește tot mai rar cu cartea pe hârtie, dar care are acum acces la audiobooks și la kindle? Cine sunt cei care îi pot cu adevărat convinge pe copii să citească?
***
Picioarele îmi tremură un pic atunci când intru în grădina luxosului restaurant Si-Lounge, din nordul Bucureștiului, unde am ajuns pentru lansarea campaniei „Prinde gustul lecturii”. Respir sacadat în timp ce cobor scările care duc spre scenă. Acolo ar trebui să fie deja invitata numărul 1: una dintre autoarele de cărți pentru copii care, din ce mi se pare mie, se ia cel mai puțin în serios – de-asta o admir pe Carmen Tiderle. A doua invitată e Diana Lupu, psihoterapeută care lucrează cu copii, adolescenți și familii.
La prima vedere, totul pare sobru: mese înalte împânzesc locul și candelabre strălucitoare coboară până deasupra capetelor de adulți prinși în discuții. Dar, dacă te uiți atent, vezi oameni zâmbitori agățați de poșete-pepene și de pahare colorate, îmbrățișându-se în secvențe repetitive, ca o familie la masa de Crăciun.
În sfârșit, mă așez într-un colț. Lângă mine sunt stivuite cărți cu titluri colorate și desene cu animale pe coperți. Mă simt ca un agent secret. Sunt, fără să mă deconspir, persoana despre care s-au strâns aici să vorbească oamenii mari. Sunt parte a acestei generații alpha, care, după mulți, „nu citește deloc și stă numai pe telefon”.
Adulții din încăpere au însă și explicația: „copiii nu sunt obișnuiți de mici să citească”. Mai bine zis, nu li s-a construit o relație cu cartea încă din copilărie. Cititul vine foarte des cu liste de lecturi obligatorii dictate de școală, cu așteptări prea mari de la părinți și cu critici de la colegi. Așa că cei mai mulți copii îl ocolesc.
În campania pe care a început-o, Asociația OvidiuRo încearcă să împiedice asta. Lucrează cu profesori și cu părinți ca să includă lectura în educația timpurie. Adică, mai pe românește, încearcă să explice de ce ar trebui să îi citești copilului tău măcar un sfert de oră înainte de culcare și cât de important e să faci din asta un ritual zilnic. Sfaturile ONG-iștilor despre cum să citești copiilor se găsesc aici.
Secretul copiilor care citesc
Și eu cred că e cel mai tare lucru pe care îl poți face ca părinte.
Într-una din primele mele amintiri, stau în pat, seara, iar mama îmi citește, cu vocea ei de audiobook, din Copacul Dorințelor. E prima carte din cele la care mă gândesc ca la Trilogia Copilăriei Mele. Sunt primele cărți pe care mi le amintesc, primele pe care le-am citit și singură, când am început să recunosc literele, și cele la care încă revin întotdeauna când mi-e dor de serile de atunci: Copacul dorințelor, Micul Prinț și Visătorul. Mi-a luat mult timp până să le înțeleg mesajul, dar asta nu schimbă nimic. Au rămas alături de mine, cum a rămas, de atunci, și iubirea pentru cărți.
Pe scenă, moderatoarea Mona Nicolici vorbește despre regrete și despre scuzele zilnice. Despre cum uneori părinții nu au timp să le citească copiilor, când se întorc de la muncă, iar mai târziu apare vinovăția: „Eu n-am petrecut suficient de mult timp cu copiii mei citindu-le povești. De foarte multe ori, ajungeam acasă prea târziu și ei deja dormeau sau eram prea obosită să mai fac lectură, ca orice părinte care e ocupat cu serviciul. Sper să repar acest regret când voi fi bunică”, spune cunoscuta jurnalistă TV, Părinții din public par să aibă aceleași păreri de rău.
Porția de lectură de 15 minute pe zi
Prima statistică e dezarmantă: doi din trei adolescenți cu vârsta de peste 16 ani nu au citit nici măcar o carte anul acesta. Ok, e de datoria părinților să facă din cărțile citite copiilor lor o parte naturală a vieții de zi cu zi. Dar, spune Diana Lupu, e la fel de adevărat că „trăim într-o perioadă în care totul se desfășoară pe repede-nainte și parcă 15 minute par un timp prea lung de investit. Însă aceste 15 minute sunt esențiale.” Și pentru părinți, și pentru copii, atunci când încep să citească singuri.
Ăsta e unul dintre mesajele principale ale campaniei: măcar 15 minute cu o carte în brațe pe zi. Uneori mi se pare prea mult, uneori prea puțin. Dar, dacă te străduiești, îți iese. Și e mult mai ușor când și cei de lângă tine citesc. Iar când cineva îți citește, oricât ai fi de mare, timpul zboară. Poate de aceea, audiobook-urile rămân fan favorites printre cititori.
Rețeta sigură: Just have fun
Este dovedit științific că lectura crește empatia, vine cu un vocabular mai bun și cu exprimarea mai clară a emoțiilor, se spune pe scenă. Sunt de acord, dar tot mă simt ca o intrusă. Mă uit în jur și abia zăresc câțiva copii. Pentru o vreme, pare că adulții s-au strâns să își împărtășească unii altora secretele lecturii timpurii, ca într-o „discuție de oameni mari”, care privește prea puțin generația necitiților pe care o tot invocă.
Ceva se schimbă totuși, când Carmen Tiderle începe să vorbească. E faimoasă deja pentru poeziile pe care copiii le iubesc, myself included. În Anul 2083 își imaginează o lume răsturnată în care Moș Crăciun le aduce în dar copii roboților care populează planeta. Dar finalul e fericit: „Noroc că roboțeii au fost grijulii/ Și nu i-au stricat mai deloc pe copii.” Cam așa și cu noi.
Iar Carmen încearcă să explice că totul poate fi o joacă. Inclusiv – sau mai ales – cititul: „Totul e în atmosferă. Vă rog, nu-i obligați. Nu le spuneți că dacă nu citesc vor ajunge niște proști. Totul se face cu mare plăcere. E ca atunci când mănânci și un bucătar îți aduce pe masă platoul și îți povestește despre ce este mâncarea, cum e porcul și tu intri în starea asta. Nu forțăm, nu dăm examene după aceea. Citim de bucurie. E ca atunci când ascultăm muzică și nu ne întreabă nimeni ce-a vrut să spună compozitorul. Zero stres în jurul lecturii. Doar plăcere, doar bucurie. Atunci când citești, poți călători în alte timpuri, poți călători în spațiu.”
În călătoria de care povestește Carmen Tiderle m-am aruncat de multe ori, iar singura hartă pe care mi-am luat-o a fost gândul ăsta simplu: Just have fun. În călătoria asta devii altcineva, nu te pierzi, chiar ai o șansă să te găsești, într-un sfârșit.
Mă gândesc că dacă aș citi doar cărțile pe care le primesc în lista de lecturi obligatorii sau despre care mi se pune că trebuie citite n-aș mai găsi niciodată bucuria. La fel, dacă nu aș mai citi cu voce tare, în camera mea, cu vocea schimonosită pentru fiecare personaj, cum m-aș mai distra?
„Poezia ne învață să nu aberăm”
Uneori, mama încă îmi citește. Mai ales când cărțile pe care le încep mi se par grele sau plictisitoare. Îmi citește din Creangă când obiceiurile din „Amintiri” mi se par depășite și cuvintele prea întortocheate. Îmi citește din Drumeș când pierd firul unei povești de acum o sută de ani, dintr-o viață pe care mi-o imaginez cu greu. Când citește ea, devine mai ușor. Mă întorc la vârsta când stăteam în pat cu un pluș în brațe și totul era un pic mai simplu.
Aflu de la poeta Carmen că nu sunt singura care uneori se luptă cu o carte și cu întrebarea „Da’ câte pagini are?” Iar sfatul ei pentru noi e să dăm o șansă poeziei. Poate fi un antrenament bun și pentru postările pe social media: „E mult mai ușor să deschizi o carte de poezii și să citești zece pagini, de relaxare. Ne învață să avem idei concise, ceea ce facem și atunci când postăm ceva. Poezia ne învață să nu aberăm.” Iar pentru profesori are un sfat chiar și mai bun: „Dragi profesori, vă rog învățați-i pe copii să vorbească firesc, fără expresii frumoase. Să spună chiar și prostioare dacă asta asta le face pointul.”
Văd cât de mult se străduiesc adulții prezenți la discuție să le iasă. Și râd. Râd înăuntrul meu pentru că, pentru cei ca mine, totul este încă ușor. Să te prostești, să sari în sus, să zâmbești, să citești. Când citești pentru copilul tău, cauți în trecut, copilul care erai odată tu, și îi citești și lui. Îl lași să existe din nou, pentru câteva minute în fiecare seară. Să sară, să iubească, să râdă și cel mai important, să se joace.
La ieșire, văd în rândurile din spate trei generații – o bunică, o mamă, o fetiță. Sper că bunica și mama îi vor citi la culcare, iar fetița va continua să își imagineze povești, să se joace și să viseze, sărind printre pagini, capitole și paragrafe.
Cu mâinile pline de cerneală, m-am dus acasă și am căutat în rafturi Copacul dorințelor. Am imitat iar personajele și m-am distrat. I just had fun.
Fotografii obținute prin amabilitatea organizatorilor evenimentului.
