Precum mulți dintre semeni, mănânc prost și pe apucate. Ca și ei, citesc despre fast-food și știu că-mi face rău, dar n-am luat niciodată măsuri radicale întru îmbunătățirea situației mele alimentare. În plus, nu fac sport. Faptul că rezolv repede treaba cu mâncarea și pot după aia să-mi văd de ale mele mă ține captiv în lumea asta întunecată populată de hamburgeri, covrigi și aripioare picante.
M-am gândit că, dacă tot mă țin de asemenea practici, măcar să o fac conștient, asumat. Timp de o zi, m-am plimbat între fast-food-uri, cu un ochi pe calorii, grăsimi, zaharuri și prețuri, iar cu celălalt pe oamenii de la mesele alăturate, ai mei colegi de suferință.
Cine vine la pe la 10-11 la Ikea în timpul săptămânii n-o face pentru scaune de bucătărie sau corpuri de bibliotecă, chiar dacă e posibil să se mintă astfel. La ora asta, hotdog-ul de la Ikea e un scop în sine, nu o recompensă pentru achiziționarea unui obiect ieftin de mobilier. Intrarea se face cel mai adesea pe uşa rulantă de la ieşire, pe lângă case, acolo unde e bistro-ul.
Imediat pe dreapta, la mesele înalte dotate cu coşuri de gunoi metalice, se opresc aproape exclusiv bărbați în treninguri, salopete şi blugi-plus-geacă-de-piele, care îndeasă hotdogi cu furie. Poate n-au cu toții motive de supărare, însă devorarea unui hotdog se face printr-o mişcare complexă, ce provoacă o grimasă soră cu încruntarea: mâna trebuie să stea căuş, ca să nu curgă muştarul şi ketchup-ul; cavitatea bucală trebuie să cuprindă un volum însemnat, dar echilibrat, de chiflă, crenvurșt şi sos, fără a lăsa urme, dacă se poate.
Consumatorul simte imediat gustul uşor picant al pastei de carne fiartă, plus cel uşor, de hârtie creponată, al chiflei. Cel care a ocupat masa înaintea mea a lăsat toată pâinea deoparte, ca să se poată bucura de conținut.
După ce ia o gură, un tată se plânge de iuțeală: „Eu mănânc ardei fără probleme, dar ăsta e un iute nasol", după care îi dă cealaltă jumate de hotdog copilului aflat în cărucior. Apoi, către soție: „Mă duc să mai iau?”. După vreun minut, copilul se ridică până la bucata de pe masă, iar mama îl ajută să muște.
Nu e loc de mofturi aici, fiindcă e ieftin, iar ieftineala înlesnește abuzurile. În 2013, cu chifteluțe și hotdogi, Ikea devenea restaurantul cu cele mai mari încasări din România: 7,5 milioane de euro, potrivit ZF.ro.
Tipul din stânga mea tocmai şi-a luat patru bucăți. O doamnă cu un bebeluş ataşat cară cinci, ca într-un buchet. Peste grupul din dreapta pluteşte întrebarea: „Mai intră doi?”. Astea-s însă fleacuri, fiindcă omul de lângă mine rememorează momentul în care a comandat 30 de hotdogi: „30? m-a întrebat.” „30, dom'le!”
Pe perete e o reclamă la „chifteluțe vegetariene delicioase”, cu o amprentă de carbon substanțial mai mică. Însă consumatorii nu citesc pe pereți, ci privesc în gol prin cei din jur, undeva către parcare. Pe coşuri scrie „deşeuri alimentare”, dar resturile de șervețelele rămân pe mese, mărturii ale excesului.
Ora prânzului mă prinde în food court-ul mall-ului din Băneasa. La ora asta, foamea e un uragan ce împinge mulțimile către șirul de tejghele luminate feeric. În pozele din meniuri, mâncarea strălucește în tigăi și farfurii albe. În realitate, se îngrămădește în ambalaje din carton, pe tăvi din plastic roșu. Miroase tot mai tare a pește prăjit cu pui și ulei ars, a mâncare chinezească, a hamburgeri și a mâncare libaneză laolaltă. E un mapamond gastronomic, care în variante ieftine capătă un unic gust, sărat și greoi.
În drum spre mesele din mijloc, pasul e aproape de alergare. În aglomerație, populația își face loc cu mișcări de umeri și de șolduri. „Nu vă supărați, e liber?” și scaunele scârțâie pe podea. Nu e vreme de conversații: oamenii își dau jos gecile și se apleacă peste tăvi cu ochi mari, cu maldăre de cartofi prăjiți și cutiuțe cu sosuri puse una peste alta. Arareori câte o domnișoară desface ambalajul în mod delicat, cu degetele evantai. Evită să se uite în jur, dar în sinea ei știe că e una de-a noastră.
Iau o gustare de la McDonalds, cu un sandviș de pui și o cola mică. Durează trei minute cu totul, iar ultima înghițitură îmi lasă în gură un gust sălciu. Sunt plin, dar nu sătul de-adevăratelea.
Pe la ora două, mesele se golesc. Rămân în urmă hârtii desfăcute și priviri pierdute. Pentru o mai bună digestie, consumatorii își scot telefoanele, apoi se ridică încetișor. Angajații de prin bucătării răsuflă ușurați, acum au timp și de-o glumă: a mai trecut o după-amiază peste ei. Vânzătorii își trag șepcuțele mai pe vârful capului, după maratonul de „vă mai așteptăm pe la noi” și „mulțumesc”-uri.
Merg spre Piața Unirii. Pe la 5 după-amiaza, trotuarele se umplu de oameni proaspăt ieșiți de la muncă, ce mușcă din merdenelele lor de urgență. E a doua oră de aur a covrigăriilor și patiseriilor, după ora 9 dimineața, când lumea apucă ceva în drum spre serviciu.
Mă opresc la o patiserie de pe la Sfântu Gheorghe, traversez apoi spre Centrul Vechi și studiez oferta uneia de pe lângă Hanul lui Manuc, dar nu-mi face nimic cu ochiul. O iau spre Mega Image-ul îngrămădit lângă McDonalds-ul de la Unirea ca să-mi iau două gogoși cu glazură de ciocolată. Au un gust înecăcios, iar zahărul se lipește de cerul gurii.
Seara e ușor tensionată la KFC Unirii. La primele două case se formează o singură coadă, care se rupe apoi înainte de finiș. O doamnă nu sesizează organizarea și se așază direct în rândul mai scurt. Când i se atrage atenția, susține că numai la noi e haos dintr-ăsta și trebuie să vină guvernul să pună ordine, că nu se mai poate. În numele puiului, să se facă dreptate!
Puiul dezamăgește însă. Partea crocantă de deasupra se desprinde ușor, iar dedesubt rămâne o textură moale, mai degrabă fiartă și nu prea. Pe alocuri nu se ia de pe os, iar ăsta nu-i tocmai semn bun. Mănânc și oftez, înghit.
De-a lungul întregii zile am cheltuit 27,4 lei pe fast-food și am consumat 2.268 de kilocalorii. Cu tot cu cafeaua de dimineață am ajuns pe la 2.300. Potrivit calculatorului de pe freedieting.com, la greutatea și la înălțimea mea aș fi avut nevoie doar de 1.977. Pentru că n-am făcut vreun efort fizic în afară de ceva mers pe jos, am digerat surplusul de calorii în perioade lungi de apatie, iar pe alocuri mi-a fost rău. Cum ar veni, n-am murit nici azi de foame.
FOTO main: ebru (via flickr.com)
Infograficele au fost realizate cu ajutorul www.canva.com.
