În 2015 am plecat într-o călătorie cu autostopul în jurul Mării Negre cu un grup de documentariști ucraineni pe care i-am cunoscut în Kyiv. Timp de patru luni am traversat împreună Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia, unde și-au prezentat filmele despre Euromaidan și Donbas. Patru dintre ei – Vlad, Ulyana, Denis și Misha – sunt acum în Ucraina, din nou în mijlocul războiului, pe front sau prin țară, unde coordonează ajutoarele umanitare.
Un porc mare și negru plimbă sub burtă un nor de praf cald într-o curte de țară însorită. Vlad îl filmează cu telefonul prin gardul de sârmă – „tup, tup, tup, fotomodel!” – când în fundal o bubuitură sparge liniștea. Întoarce camera spre el însuși și zâmbește iritat înainte de a opri filmarea. Așteptam deja de 38 de zile să se termine războiul. Prima săptămână a fost cea mai lungă, orice se putea întâmpla în 24 de ore și era aproape imposibil să ții pasul. Vlad s-a înrolat în armată ca voluntar și noi am convenit ca la sfârșitul fiecărei zile să ne trimitem un selfie, mai ales atunci când n-aveam timp să vorbim. Selfie-urile lui au devenit treptat tot mai pixelate și întunecoase – „E noapte și nu am lumină. Patrulăm și ne schimbăm o dată la câteva ore, dar n-avem suficiente locuri de dormit”. Rutina asta l-a absorbit și curând am avut sentimentul că s-a detașat de tot restul. Vorbim din când în când și uneori îmi trimite câte un video de printr-un sat, unde filmează casele sau curțile oamenilor. „Sunt bine. A venit primăvara, uhm, așteptăm. Principalul lucru într-un război e că aștepți acțiunea. Totul e bine.”
În primăvara lui 2015, când ne-am văzut prima dată, locuiam deja de câteva săptămâni în Kyiv. Eram într-un impas, aveam material pentru două articole despre Donbas, însă nici o altă pistă. Așa că am început să caut ONG-uri, pentru colaborări, și atunci am aflat despre Dokutoloka, o asociație pentru noua generație de documentariști de la Euromaidan. M-am întâlnit cu Ulyana și Denis, membrii fondatori, să vedem cum putem lucra împreună. Relația lor, înfiripată în miezul revoluției, părea un scenariu de film, în stilul old Hollywood romance. În timp ce documenta protestele de la Maidan, Denis fusese împușcat în șold. A cunoscut-o pe Ulyana prin organizația unde era voluntară și care l-a ajutat să se opereze în străinătate. După cei doi, l-am întâlnit și pe Vlad, cel mai bun prieten al lui Denis, care era membru în Dokutoloka și timp de un an documentase conflictul din Donbas, unde învățase ce era nevoie ca să supraviețuiască. „Știu cum să traversez un câmp minat”, mi-a spus. Vlad locuia în casa lui Misha, „Honey, Bunny”, care lucrase câțiva ani în televiziune și acum cânta într-o trupă de muzicieni. În apartamentul lor răsuna muzica de dimineață până seara, găseai mereu mâncare gătită și aveau o carte de poezii pe caloriferul din baie. Planul lor era să călătorească în jurul Mării Negre și să-și prezinte filmele și pozele documentare, iar al meu să-i însoțesc și să culeg povești noi.
Aș fi vrut să povestesc mai degrabă despre aventura noastră în jurul Mării Negre. Mii de kilometri pe care i-am traversat unii peste alții pe bancheta din spate a unei mașini, peste sacii de cartofi dintr-un portbagaj sau în remorca unui camion. Nenumăratele ore în care am mers printr-un soare istovitor, la 40 de grade și fără umbră, pentru că nu găseam ocazie și ajunseserăm pe autostradă. Atâtea locuri unde am pus capul jos împreună, fie că eram pe plaja din Burgas ca niște pietre în bătaia unui vânt cumplit, pe colinele de sub cerul înstelat din Cappadocia sau în camera de hotel a unui patron de cramă din Batumi. Zeci de oameni minunați cu care am împărțit o bucățică de viață, de la jurnalistul brașovean care a scris despre călătoria noastră fără bani, la pastorul din Sofia care ne-a dus să ascultăm cel mai frumos gospel bulgar și până la medicul kurd care ne vizita cu whisky și struguri pe stâncile de la Marea Marmara. Despre toate aceste lucruri ar merita să scriu, dacă timpul ar fi potrivit, pentru că noi așa am cunoscut lumea împreună sau, cel puțin, popoarele din jurul Mării Negre.
Cu câteva ore înainte să înceapă războiul, în noaptea de 23 februarie, am avut un video call cu Ulyana. „Îmi doresc așa mult să călătoresc din nou”, mi-a spus, „dar dacă vin înapoi acasă și nu mai am o țară?! Nu ești călător dacă n-ai unde să te întorci.” Am terminat call-ul la 12 noaptea, iar dimineața se auzeau primele explozii în Kyiv, Kharkiv și Odesa. Eu eram încă în pat, buimacă, citeam știrile cu mâna încleștată pe telefon și totul părea ireal. În 2014 Vlad filmase un scurtmetraj într-un turn din satul Piski, denumit „poziția Sky”. Turnul controla regiunea din apropierea aeroportului Donetsk și era practic o cutie de metal, cu picioare, de care se izbeau violent gloanțele o dată la câteva minute. În fața turnului, un peisaj selenar, cu zeci de cratere plantate într-o sută de metri. Înăuntru, doi soldați, de 19 și 20 de ani, care își petreceau ziua în zdrăngănitul aproape continuu al cutiei. Se coordonau cu cei de la sol, supravegheau terenul, raportau, băteau cu ciocanul să recupereze din pereți gloanțele care zburaseră spre ei. În cele 20 minute care comprimau o zi din viața lor, sunetul acela de metal izbit devenea pentru tine, spectatorul, picătură chinezească. Asta era, de fapt, realitatea lor, nu doar a băieților din turn, dar al întregii companii din călătoria noastră. Filmul fusese aventura din jurul Mării Negre, o pauză de la război, din care au plecat și la care s-au întors.
Unele lucruri care s-au întâmplat în călătoria noastră au căpătat mai mult sens pentru mine abia acum. De exemplu, mi se părea exagerat să povestim fiecărui om care ne iese în cale despre ce se întâmplă în Ucraina. Cât de important era pentru Ivo, care locuia într-o cabană la munte în Chavdar, Bulgaria, și cobora în oraș doar la cumpărături? Sau pentru șoferul care ne-a luat la autostop și țipase la telefon jumătate de drum ori pentru gazda din Istanbul, căreia i-a murit pisica după două săptămâni? Singurele tancuri pe care noi, ceilalți, le mai vedeam atunci erau la parada militară de ziua națională. Și cu toate astea în Europa era război, iar aceleași tancuri sovietice defilau la doar câteva sute de kilometri distanță într-un alt sat la fel ca Bucha. Poate dacă ar fi fost acest lucru important pentru fiecare dintre noi, războiul ar fi avut alt deznodământ. Apoi, nu știu de ce, dar atunci n-am reușit să creez o legătură directă între ei și ce vedeam în filmele și pozele lor de la Euromaidan și de pe front. Mereu părea ceva extern despre care povesteau, chiar și atunci când intrau în cadru, nu-i puteam suprapune peste acel fundal. Probabil că discrepanța era atât de mare între percepția mea despre ei în acel context – liberi, creativi, boemi – și peisajele de război, încât mintea mea refuza să creadă că ei au existat în același timp și spațiu.
Aș fi vrut mai degrabă să vă povestesc despre prietenii mei, așa cum am ajuns să-i cunosc în călătoria noastră. Ulyana, de exemplu, este genul de femeie care poate să cucerească munții Caucaz, prin ploaie și frig, cu 15 kg în spinare, îmbrăcată într-o rochie roșie și lungă din colecția H&M. Vlad n-are niciun pic de stare, trebuie să facă 1000 de lucruri, citește poezii, iubește filmele lui Miyazaki, are un umor uneori acid și gătește incredibil de bine, cu o cantitate ideală de sare. Misha este opusul mitului despre bărbatul slav, e marele blând, visător, răbdător și echilibrat, care te ascultă până se termină banda și la sfârșit te strânge în brațe. Denis e genul înțeleptului tăcut, vorbește puțin și mare parte din timp e ironic. Cu sau fără mustăți, nu scapă de expresia lui motănească. Mai am și acum filmarea cu el făcând plecăciuni la malul mării Negre, după ce a pierdut sau i s-a furat aparatul foto. Purtase acel Canon cu el în război și trebuia să-și exprime recunoștința.
Se spune că oamenii îmbătrânesc prematur în vreme de război. Nu-mi dau seama dacă într-adevăr e cazul și la ei sau doar caut dovezi pe figurile lor. Mă întreb dacă pe Vlad o să-l salveze și de data asta faptul că știe să calce pe un teren minat și îmi pare rău că am amânat să-l văd pe Misha cântând pe scenă. Nu cred că mustața lui Denis o să mai fie la fel de amuzantă dacă pierde pe cineva drag. Nu ne-am întâlnit de multă vreme și într-un mod absurd războiul ne-a adus împreună, pentru a doua oară. Fiecare ajută cum poate, acolo unde e. Iar dacă trec mai multe zile și nu vorbim, faptul că au fost online e un semn bun. Între timp a venit primăvara și magnoliile din București parcă au luat foc și ele. Acum pot să suprapun planurile și îi văd în mintea mea în mijlocul haosului de acolo. Niciodată nu a fost pericolul mai real, incertitudinea mai apăsătoare și posibilitatea mai prezentă. Știu că sunt adulți, dar eu tot mă gândesc Ia ei ca la niște copii mari în trupuri hărtănite de oboseală. „Nu s-a schimbat nimic, Anatoli, absolut nimic” – spunea cineva în filmul lor, Tales of a Toy Horse, și probabilitatea asta mă sperie.
Unul din cele mai rele lucruri într-un război este că te obișnuiești cu el, și să-l trăiești și să-l privești, iar de asta ne este tuturor teamă. Donatorii spun deja că au donat, nu mai au de unde. În primele săptămâni Ulyana și Denis lucrau câte 16 ore pe zi, coordonau ajutoare trimise din trei, patru țări. Acum, de când nu mai vin sute de pachete, au timp să lucreze și prin curte, la țară e mereu câte ceva de făcut. Voluntarii au ajutat, dar au obosit și ei. Când vezi că nu se mai termină și orice ai face nevoia e tot mai mare începi să te simți neputincios. Nici nu mai putem să vorbim despre război, fiindcă încet s-a instalat ideea că o să dureze și sentimentul că e o realitate în care va trebui cumva să trăim. Doar că nu putem să ne oprim. Trebuie să fie zgomot pentru că în război victoriile nu se obțin în liniște. Chiar dacă ei sunt prietenii mei, ar fi putut la fel de bine să fie, în circumstanțele potrivite, ai oricăruia dintre noi. E doar o perspectivă pe care o putem umple cu chipuri, nume și acele detalii mărunte, care ne fac să fim noi. Și atunci când vezi omul și măcar îl poți distinge în masa amorfă a războiului, începe să fie personal. Și îmi doresc să o luăm personal, pentru că următoarea primăvară își merită gloria, la fel ca Ucraina și toți cei care îi suntem alături.
Vlad e în continuare pe front, unde lucrează și documentează războiul. Putem să-l susținem printr-o donație lunară în contul lui de Patreon:https://www.patreon.com/VladDemchenko
