Odată cu pandemia care ne-a redus libertatea de mișcare, mulți dintre noi s-au văzut nevoiți ca, în locul destinațiilor tentante și îndepărtate, să exploreze lumea din apropiere. Cu orașele, traseele și stațiunile ei care se zbat între imaginilea plastifiate în cărți poștale și realitatea prăfuită, cu drumurile aglomerate care se deschid spre așezări dezordonate și pline de gunoaie, ori spre priveliști care te lasă cu totul năuc.
Deși a fost scrisă în urma unor călătorii făcute vara trecută, cartea sociologului Mirel Bănică, „Prin România. Carnete de drum”, proaspăt apărută la Polirom, e ghidul perfect pentru orientarea în această vecinătate imediată. Având ca punct de vedere stațiunea Amara, drumul lui Bănică unește aproape 30 de orașe românești, de la punctele mici de pe hartă (cum ar fi Măcin sau Vaslui), până la câteva dintre centrele importante (Iași ori Timișoara), dar pe care le privește cu egală înțelegere și luciditate. Însemnările de călătorie adunate în volum sunt mereu atente la detaliile vieții obișnuite - nu caută atracțiile și nici excepțiile -, la semnele transformărilor și urmele din ce în ce mai îmbătrânite ale deceniilor comuniste, la întrepătrunderea poveștilor, uneori cacofonică, alteori sublim potrivită. Pentru un observator pasionat de materia din care e alcătuită viața orașelor mici din România, cartea lui Bănică e întâlnirea cu un spirit înrudit - citind-o, începi să crezi că ar putea chiar exista o modestă frăție a călătorilor prin aceste locuri. Pentru cel străin de realitatea lor, e o șansă de a descoperi, la urma urmei, pe ce lume trăiești.
Dincolo de valoarea documentară a textelor, cu ritm de proză scurtă și stofă de reportaj, „Carnetele de drum” sunt în același timp o foarte bună hartă a muzeelor pe cât de nelipsite în orașele noastre, pe atât de înduioșător anacronice. Bănică nu ratează niciun muzeu care adună istoria locului pe unde trece, are ochi pentru statuile și monumentele suspendate din trecut, la fel cum are pentru fostele situri industriale și pentru formele hibride de adaptare la capitalism. O vară pandemică în care suntem mai mult sau mai puțin constrânși să rămânem acasă e momentul cel mai potrivit să citiți „Prin România”, din care vă propunem mai jos câteva fragmente.
Prin România. Carnete de drum
Amara
Staţiune balneoclimaterică de interes naţional
Ajung destul de devreme la Amara, „staţiune balneoclimaterică de interes naţional”, după cum stă scris pe o plăcuţă ruginită, chiar la intrarea în localitate. Nu departe este şi un „birou de informare turistică” – o construcţie circulară, urâtă, plină de termopane şi izolată cu polistiren care a devenit deja bubos, aflată în bătaia soarelui şi a vântului sărat al lacului. Centrul pare părăsit definitiv, doar câteva pliante pe care se mai zăresc sigla UE şi ceva legat de „Guvernul României” zac risipite în interior. În parcarea din faţa construcţiei abandonate e pus pe butuci (la propriu, nişte butuci mari şi solizi de lemn) un tractor uriaş, un model recent, cred că a costat peste o sută de mii de euro. Văzut de aproape, pare şi mai mare decât cele zărite pe câmpuri din goana maşinii. La intrarea în această staţiune pe care chiar şi imaginarul comunist o asimila cu vacanţele „ieftine” ale muncitorilor şi cooperatorilor străbaţi un parc de mari dimensiuni.
Arbori mici, piperniciţi, iarbă uscată, bănci de lemn scorojite şi arse de soare. Ceea ce surprinde plăcut însă este mirosul aerului – o mică notă marină, salină, proaspătă. Nu te‑ai aştepta la o astfel de senzaţie olfactivă în mijlocul pustiului prăfos al Bărăganului. Drumul are ca punct terminus un hotel construit în perioada comunistă. „Complex Hotelier Ialomiţa” se numeşte, iar de el este lipită o mai veche sală de tratament şi cură balneară denumită pompos „Laguna Beach”. Ambele construcţii sunt vopsite (ar fi trebuit să scriu „zugrăvite”, dar impresia generală este de vopsea groasă, aplicată cu pensula) într‑un albastru siniliu. Holul hotelului, la această oră a dimineţii (să tot fie opt şi jumătate), cunoaşte o forfotă veselă, în măsura în care veselia poate fi starea oamenilor săraci care caută să‑şi planifice cât mai eficient „procedurile” – „împachetare cu nămol” sună ca o prevestire a marii „împachetări” ultime, cu Pământul‑Mamă – de cură reumatismală. La fel ca în majoritatea hotelurilor „comuniste” renovate după anii 1990‑2000, înăuntru domneşte un aer de veşnică improvizaţie, penurie şi bricolaj funcţional. Clienţii stabilimentului se fac că nu văd şi nu simt toate acestea. Unii dintre ei s‑au retras, cu cafeaua de dimineaţă alături, spre micul parc, din imediata vecinătate a hotelului, unde sunt multe bănci. Trag cu sete din primele ţigări ale zilei. Unii vorbesc la telefon cu copiii, alţii cu vecinii. Din convorbirea bărbatului uscăţiv de lângă mine aflu că aseară a fost o furtună straşnică în localitatea sa de baştină din judeţul Prahova. Omul întreabă cu voce stinsă : „Câte au murit ?”. Câte găini au murit, mai exact, îi este teamă să‑şi întrerupă vacanţa doar pentru atâta lucru. Pe gardul acestei minigrădini de recreere sunt agăţate mai multe reclame din plastic, de mari dimensiuni, ale trustului de presă Intact. „Antena 1 : mereu aproape de tine !” stă scris pe unul dintre ele. Poate că este oarecum inutilă remarca mea, dar locul campaniei publicitare e foarte bine ales: este exact publicul‑ţintă al acestui trust care reuşeşte să combine conservatorismul românesc, în forma lui cea mai „pură”, cu noua cultură populară românească.
Dar ce atrage atenţia cel mai mult este o statuie din marmură, făcută în perioada comunistă (anii 1960‑1970 – cine poate şti ?), ce reprezintă o tânără şezând. De la distanţă, pare a vorbi la telefonul mobil – doar că, atunci când statuia a văzut lumina zilei, nu exista aşa ceva. Proporţiile sunt perfecte, sânii mici şi fermi, şoldurile înguste – femeia clepsidră. Am putea spune, cel mai simplu şi direct, că este vorba de „artă totalitară”, o statuie printre atâtea altele semănate de regim în staţiunile balneare. Tinereţe, vigoare, sănătate, reproducere controlată, urmaşi sănătoşi, femeia matrice şi mamă, dar şi muncitoare şi camaradă de nădejde... toate acele cuvinte-cheie care ne vin în minte atunci când ne gândim la comunism. Doar că această statuie stingheră nu prea avea legătură cu ele. Era vorba de un imn erotic închinat vieţii, bucuriei de a trăi şi o imensă ironie la adresa acelor corpuri bătrâne, uzate, aflate spre apusul vieţii. Strălucitoare în lumina dimineţii, statuia e acum flancată de mai multe semne sau urme ale (post)comunismului triumfător. Chiar lângă ea a fost plasată o fântână arteziană tip pagodă, din ciment. Pagoda este străjuită la rândul său de patru porumbei albi (se vede vopseaua albă, uleioasă, recent aplicată) care stau, gata să‑şi ia zborul, pe nişte bile roşii – din beton şi ele. Roşu aprins. Panouri de avertisment sunt expuse privirii, poziţionate chiar la picioarele zeiţei de marmură. „Hotel Ialomiţa – Seaside resort. Amethyst Events” şi „Hotel Ialomiţa. Proprietate privată. Accesul INTERZIS autovehiculelor Maxi‑Taxi !”. „Events”‑ul îl voi descoperi curând, când voi pleca în căutarea plajei propriu-zise a staţiunii : o sală de nunţi, vopsită într‑un roşu‑purpuriu năucitor. Peluza (încă) verde din faţă e populată cu statui de ciobăniţe. Statui din gips, se înţelege. Unele ciobăniţe duc un urcior pe cap, altele pe umăr, vărsând cu graţie o apă nevăzută spre nebănuite guri însetate. Pe o faţadă a clădirii, doi lei traforaţi din polistiren expandat formează un fel de blazon princiar.
Parcul staţiunii este plin de praf greu, de vară, şi de corcoduşi. Fructele sunt atât de multe, încât unele ramuri s‑au rupt sub greutatea lor. Culeg câteva corcoduşe, le şterg de praf cu o cârpă rătăcită prin rucsac şi le mănânc cu multă plăcere. Cele mai umile fructe ale câmpiei sunt dulci ca mierea şi pline de zeamă. Printre coroanele arborilor se pot zări resturile abandonate ale fostelor instalaţii termice şi, bănuiesc, ale dispozitivelor de extracţie a nămolului din lac. Ajung într‑un final la plajă. E plină de umbrele şi şezlonguri, dar nu lasă impresia de abandon, exploatare grotescă şi kitsch, aşa cum este cazul „surorii” sale de la Balta Albă, judeţul Buzău, astăzi compromisă total. După cum spuneam, e încă destul de devreme, iar pe plaja pustie îşi fac apariţia, fără grabă, primii utilizatori ai apei, nămolului, soarelui şi „climatului excitant de stepă, favorizat de plantaţiile de salcâm”, cum precizează un vechi ghid balneoclimateric (1965) pe care‑l port cu mine în rucsac. Să nu uit să menţionez prezenţa ameninţătoare a mai multor boxe uriaşe, de concert. Aceleaşi care m‑au alungat după 1990 de pe litoralul românesc, de la Băile Telega sau din modesta Sărata‑Monteoru. Nu vreau să‑mi imaginez cum e utilizat basul lor profund şi puternic într‑un weekend aglomerat, spre marea bucurie a pensionarilor veniţi la tratament. Şi totuşi, staţiunea Amara mi‑a lăsat o impresie mai degrabă plăcută, bazată pe atât de românescul sentiment de „se‑putea-şi‑mai‑rău”. Apropierea de municipiul Slobozia cred că a jucat un rol important în complicatul joc al tranziţiei post‑1990. (...)
În drum spre Târgu Jiu. Ruinele combinatului de apă grea, Cula Cuţui şi mititei „La Irlandezu”
Dimineaţă, pornesc la drum spre Târgu Jiu. La vreo şapte‑opt kilometri de Turnu Severin se pot vedea ruinele combinatului de apă grea, construit de puterea comunistă în anii 1980, dovada materială a visului lui Ceauşescu de a fi „independent energetic”. A dat faliment în urmă cu câţiva ani, dar stocurile de apă grea (oxid de deuteriu) pe care le are ajung timp de 30 de ani pentru o centrală cum este cea de la Cernavodă. Opresc maşina pe partea dreaptă a drumului pentru a admira de la distanţă unele dintre cele mai spectaculoase ruine industriale ale României. Sunt mai multe turnuri de distilare, fiecare cu o înălţime apreciabilă (100 de metri – am căutat mai târziu pe internet), şi kilometri de tubulatură, cabluri, ţevi de toate culorile şi dimensiunile. Încerc să cobor din maşină ca să fac o fotografie ansamblului, un amestec postapocaliptic între Mad Max şi Cernobîl. Nu reuşesc să‑mi pun în aplicare planul deoarece, de la un depozit de materiale de construcţii din apropiere, apar ca din pământ trei câini uriaşi, puşi pe rupt carne de om. Trebuie să plec. Zăvozii latră puternic, iar unul dintre ei muşcă cu furie din cauciucul maşinii. Mă întreb ce s‑ar întâmpla dacă ar trece pe‑acolo un biet biciclist. Nu după multă vreme, un indicator, „Cula Cuţui”, pe E70, drumul care leagă Severinul de Târgu Jiu. Cula a fost construită în anul 1815 de Ghiţă Cuţui. După ce turcii din cetatea Ada‑Kaleh i‑au furat frumoasa nevastă în timpul unei expediţii de jaf, pandurul nostru a răscumpărat‑o cu bani grei. Pentru a evita pe viitor asemenea întâmplări, a ridicat o culă – o casă întărită cu un etaj, o „mini‑cetate” tipică zonei balcanice, dacă o pot numi astfel. Întotdeauna am fost atras de aceste construcţii aparte, de arhitectura lor specială, de rostul pe care‑l aveau (locuinţă + adăpost întărit). Acum am în sfârşit ocazia să văd o culă de aproape. Drumul până la culă e o bucurie : dimineaţă răcoroasă de vară, flori, cer albastru, vegetaţie bogată peste tot. Cula este amplasată în mijlocul câmpului, neschimbată. O barieră din metal, cum sunt cele de la intrarea pe drumurile forestiere, împiedică accesul. Cula se află la capătul unui drum agricol, mărginit de o parte de un lan de porumb, iar de cealaltă de un câmp de lucernă proaspăt cosită. Opresc maşina şi pornesc spre culă pe jos, după ce mă înarmez cu o creangă zdravănă căzută dintr‑un copac de pe margine – episodul cu câinii „radioactivi” de la Turnu Severin m‑a pus pe gânduri. După ce în 1968 a fost restaurată din temelii, cula a funcţionat ca muzeu etnografic local până în 1990. Acum a fost retrocedată moştenitorilor familiei Cuţui, indică site‑ul culeinlumina.ro, notabilă iniţiativă care face inventarul culelor aflate încă în picioare. Nu ştiu dacă mai poate fi vizitată sau nu. Oricum, la ora la care am ajuns eu acolo în mod sigur nu ar fi fost deschisă pentru turişti. Mi‑ar fi plăcut să trec dincolo de gardul înalt care o înconjoară, să pătrund în interior şi să privesc plaiurile acelea de sus. Dar m‑am mulţumit şi cu ce văzusem şi simţisem până atunci. Senzaţia de culă balcanică vie, de construcţie atemporală în lumina clară a dimineţii a fost una dintre marile bucurii ale călătoriei mele.
Pornesc din nou la drum şi pentru că mi se face foame, foarte foame, deoarece am sărit peste micul dejun de la hotel ca să vizitez în tihnă Hobiţa şi plaiurile natale ale lui Brâncuşi, încerc să mănânc ceva rapid pe drum. Mă opresc la Sohodol, unde fumegă un grătar. „Mititei – La Irlandezu”, stă scris pe firmă ; mai aştept circa un sfert de oră până când sunt gata primii mititei ai zilei. Mici, pâine, muştar, cola şi mere din piaţa din Severin – meniul ideal pentru a începe o nouă zi, plină de promisiuni. Aş fi vrut să ştiu de ce locul se numeşte „La Irlandezu”, dar femeia care pregăteşte micii pare atât de supărată pe tot ce mişcă în jur, încât mă abţin să‑i adresez orice întrebare suplimentară. O privesc doar cum întoarce mititeii cu mişcări experte, rapide. Plec cu regretul că nu am putut elucida „misterul” locului (cârciuma pare a fi acolo de multă vreme, deci se bucură de succes) şi al denumirii firmei, exemplu de inventivitate şi creativitate oltenească.
Foto main: Ioana Cîrlig, imagine din Târgu Jiu
