Acum 15 ani, un român pleca într-una dintre cele mai stranii, dificile și absurde călătorii din istoria navigației: traversarea Oceanului Arctic într-o barcă de șase metri lungime.
Acest text a apărut în Scena9 pe hârtie, numărul #4. Puteți comanda revista de aici.
Pe 11 septembrie 2006, un bărbat de 32 de ani cobora din autobuz într-o localitate de numai 5.500 de locuitori, situată în distanța incertă dintre două continente și, ar spune unii, la capătul lumii.
Ca să ajungă acolo, zburase mai întâi din București la Amsterdam. Două ore mai târziu, se afla în avionul spre aeroportul din Copenhaga, unde avea să-și petreacă noaptea, întins pe două scaune. La răsărit, se urca din nou în avion, de data asta către Nuuk, capitala Groenlandei.
La ieșirea din aeroport i s-a spus să se suie într-un autobuz. Patru ore mai târziu, la capătul de linie, privea la câteva case colorate, construite pe niște coline abrupte care se sfârșeau în Oceanul Arctic. Se afla în ultima localitate neatinsă de ghețari plutitori. De aici încolo se întindeau nesfârșitul apelor, frigul aspru și pericolul pe care numai un loc necunoscut ți-l poate planta în creier.
Sisimiut este al doilea oraș ca mărime din Groenlanda. Oamenilor de aici li se spune „locuitorii din vizuine”, după traducerea numelui de oraș din limba daneză.
La 75 de kilometri nord de Cercul Arctic, locul este cel mai nordic port din Groenlanda unde se poate naviga pe întregul parcurs al anului fără pericol de îngheț. Geografic aparține de continentul Nord-American (este chiar considerat cel mai mare oraș arctic din America de Nord), dar administrativ este parțial legat de Danemarca. Oamenii de aici trăiesc în mare din pescuit, iar unii sunt angajați în industria de prelucrare a petrolului care se extrage din zonă.
Văzut din poze și filme urcate pe YouTube, Sisimiut pare un fel de Cinque Terre arctic. Aceleași case colorate în nuanțe puternice, situate la marginea apei, cu întinderi de un verde crud între ele. Câteva magazine și două benzinării delimitează zona centrală. În timpul verii, grupuri de turiști sunt aduse cu vapoarele din Scandinavia și Islanda, pentru hiking și cursuri de ornitologie. Ca în orice localitate din regiune, iarna este extrem de lungă și de aspră. În decurs de numai câteva săptămâni, se trece de la „noaptea albă”, la ziua fără lumină solară.
Mai la nord, mai sunt câteva localități extrem de mici, înșirate de-a lungul coastei. Iar și când acestea se termină, urmează deșertul alb și înghețat, zona despre afli doar din cărți și interviuri cu exploratori.
***
Florin Fodor avea un plan. Știa exact ce trebuie să facă și, mai ales, ordinea corectă a deciziilor pe care avea să le ia. Se gândise la asta în fiecare zi, în ultimele luni. După ce s-a asigurat că vremea era încă decentă și că se putea naviga relativ sigur spre nord, Fodor s-a dus în centrul Sisimiutului, la unul dintre barurile unde localnicii își pierdeau vremea împreună.
O jumătate de oră mai târziu, însoțit de unul dintre localnici, a coborât din nou spre zona portului. A fost condus în dreptul unei bărcuțe construită din fibră de sticlă, albă, lungă de numai șase metri. Fodor a scos din buzunar câteva sute de dolari americani și a devenit, în câteva secunde, proprietarul ambarcațiunii.
Pentru câteva minute, a dat ocol noii achiziții, încercând parcă să înțeleagă ce cumpărase mai exact. Barca avea motorul în spate, acționat manual (cum se întâmplă în cazul ambarcațiunilor de mici dimensiuni). Tot în spate se întindea cam un metru și jumătate de punte care se termina cu două scări mici ce coborau către cabină.
Aici era panoul de comandă, format dintr-un volan, câteva butoane și un schimbător pentru reglarea vitezei de deplasare. Tot acolo erau și un pat îngust, peste care se putea trage o măsuță rabatabilă (de tipul celor din trenurile CFR) și un loc de depozitat niște bagaje. În partea din față a ambarcațiunii mai erau încă doi metri de punte, închiși de vârful bărcii.
Florin Fodor a strâns toate recipientele pe care le găsise pe barcă și s-a întors în centrul Sisimiutului. A mers la benzinărie și le-a umplut. A mai pus trei bidoane în plus, cumpărate direct de acolo. S-a întors în port și a urcat bidoanele pe barcă, îndesându-le pe unde a apucat. A alimentat motorul și l-a pornit. Mergea.
Și-a aprins o țigară și a fumat-o uitându-se spre întinderea de apă care se vedea în zare, gândindu-se la lucruri numai de el știute, concepând planuri și calcule.
Apoi, a revenit în oraș. A intrat într-un magazin și și-a cumpărat mâncare pentru cinci zile. Trei mese pe zi, 15 mese în total, deci 15 conserve, ăsta era planul. N-a găsit legume și fructe, despre care auzise că ar fi bine să le ai la tine într-o astfel de călătorie, dar pâinea părea proaspătă și, pe lângă câteva bidoane cu apă și pachete de țigări, a decis să-și cumpere și niște beri și o sticlă de ceea ce părea un fel de tărie locală. Lista a fost încheiată de o lanternă și niște baterii.
La revenirea pe barcă, când a așezat toate produsele, a simțit cum ambarcațiunea se mișcă sub el, de la încărcătura neobișnuită. Bidoanele de combustibil, geamantanele sale voluminoase și proviziile apăsau puternic mica barcă. Le-a distribuit cât de egal a putut. Și-a luat timp suficient să bea tacticos una dintre berile cumpărate, după care a pornit motorul. A aprins farurile și a închis stația prin care se putea comunica cu autoritatea portuară locală. A simțit turațiile motorului. Cum barca își adună toate puterile.
Apoi, primul metru cub de apă a fost despicat. În mai puțin de cinci minute, părăsea portul din Sisimiut, îndreptându-se agale către golul enorm ce i se deschidea în față. Florin Fodor pornise într-una dintre cele mai stranii, dificile și absurde călătorii din istoria navigației.
***
La nord de Sisimiut se întinde Marea Baffin, o punte de legătură între Oceanul Atlantic (cu care comunică prin Strâmtoarea Davis) și Oceanul Arctic, la care se ajunge prin Strâmtoarea Nares. Baffin leagă în imaginar două continente, două lumi despărțite doar prin geografii imprecise și deducții de apartenență locală: Groenlanda, teritoriu încă perceput ca fiind legat cumva de Europa, și cea mai nordică parte a Canadei, teritoriul Nunavut, zona populației Inuite.
Florin Fodor nu mai navigase până atunci, dar știa câte ceva. Citise, ascultase niște oameni vorbind despre lucrurile astea. Se interesase. Știa, de exemplu, că Marea Baffin este unul dintre cele mai neprimitoare locuri din lume pentru marinari. Că permite navigația numai două luni pe an, în august și septembrie, după care ghețurile masive transformau totul într-o misiune sinucigașă. Prinsese ultima ocazie: se apropia de mijlocului lui septembrie și vremea rece de afară îl anunța deja că, în maximum două săptămâni, planul său ar fi devenit imposibil.
Fodor mai știa și că lumina soarelui era de partea lui. Nu pentru mult timp, dar, deocamdată, avea un aliat în soarele care refuza să dispară cu totul. În 11 septembrie 2006, ziua în care românul părăsea mică localitate Sisimiut, Crepusculul Nautic dura până la ora 22.31.
Folosit de navigatori mai ales în epocile în care GPS-ul nu devenise comoditatea de astăzi, Crepusculul Nautic este acel interval în care Soarele se află între 6 și 12 grade sub nivelul orizontului, însă razele sale încă mai luminează cerul. În condiții de vreme bună, există o urmă de lumină ca să te poți ghida după ea pe mare.
Planul lui Fodor era simplu. Între 22.31 și 4.31, a doua zi, intervalul în care avea să fie întuneric beznă, avea să se ghideze după orice sursă de lumină mai prindea de pe fâșia de țărm pe care o avea în dreapta sa. Avea să meargă spre Nord, în paralel cu țărmul vestic al Groenlandei, sperând ca vreun sat mai luminat sau vreun far aflat în depărtare să-l ghideze.
Până la căderea întunericului nu parcursese cine știe ce distanță. În ultimele raze de soare, înainte ca bezna totală să vină peste el și barca lui, Fodor a reușit să distingă în depărtare orașul Kangaatsiaq. În 2006, acolo locuiau 656 de locuitori. În oraș erau o grădiniță, o școală primară, un supermarket și un hostel, „The Lodge”, care putea oferi cazare pentru șase persoane.
Imediat ce puținele lumini ale orașului au dispărut din raza sa vizuală, Fodor a rămas blocat în cea mai neagră noapte pe care o trăise până atunci, tremurând de la frigul aspru de afară și pierdut în zumzetul constant al micului motor ce-l ducea prin apele Oceanului Arctic.
***
În cultura Inuită, există un sentiment dual care însoțește senzația de singurătate absolută. Locuitorii din Groenlanda îi spun „imminik”, cuvânt care înseamnă deopotrivă „singur(ă)”, dar și „nu contează”, „nu e important”. Pentru oamenii aceștia, crescuți printre ghețuri și întuneric, singurătatea vine întotdeauna însoțită de o notă de abandon sau poate de renunțare absolută la iluzia controlului, la obsesia că omul poate schimba cu adevărat ceva din jurul său.
Cultura Inuită, în general, pare construită în jurul singurătății. Pentru europeanul standard, unul obișnuit cu noțiunea de comunicare, dependent de relațiile sociale construite în timp, recunoașterea celorlalți și nevoia de apartenență la comunități cât mai mari, poate părea straniu. Inuiții au cuvântul „inuillivoq”, care se traduce prin „a căuta singurătatea pe țărm”. Este o transcriere a unui sentiment cu care te naști și pe care-l cultivi de-a lungul întregii vieți: nevoia de a te separa de ceilalți, de a trăi singur într-o izolare absolută.
Există un pasaj în cartea „Language Contact in the Arctic” scrisă de doi cercetători norvegieni, Ernst Hakon Jahr și Ingvild Broch. Aceștia descriu imaginea unor locuitori din Groenlanda care dispar cu orele noaptea pe mare. Sunt în afara intervalului normal pentru pescuit și nu călătoresc către un loc definit. Doar se lasă absorbiți în întunericul oceanului, în necunoscutul absolut. Dispar din această lume pentru câteva ore, fără vreun motiv anume, poate numai din nevoia de a se extrage dintre noi, restul oamenilor.
Corelația dintre întuneric, mare și senzația de singurătate copleșitoare nu este întâmplătoare. Există un sentiment al dezolării absolute, al abandonului total care însoțește prezența unui om singur pe mare. Chiar și de la bordul unui vas mare, lumea din jur, înghițită complet de noapte, pare să-și fi pierdut complet conturul. Lipsa surselor de lumină la distanță, imposibilitatea de a cartografia teritoriul din jur, de a spune cu certitudine „de acolo vin și încolo mă duc” dizolvă speranța și încrederea în tine.
Orice noțiune de „eu” pare să dispară până când soarele răsare din nou, lăsând în urma sa un gol imposibil de umplut. În beznă totală, devorat de știința faptului că plutești pe o apă ce pare fără de sfârșit te afli, paradoxal, mai aproape de tine, decât ai fost vreodată, dar și mai aproape de noțiunea de dispariție, de moarte. „There is no earth smell / Or smell of living thing”, spunea T.S. Eliot, și poate că asta e cea mai bună descriere a acelui sentiment.
***
Nu există nicio dovadă că Florin Fodor ar fi știut ceva despre cultura Inuită, despre cuvintele lor poetice, nevoia de a dispărea din lume sau cine a fost și ce a scris T.S. Eliot. Însă acele câteva ore de pe Oceanul Arctic, între ultima rază de soare de astăzi și răsăritul de mâine, au fost petrecute în singurătate totală.
În acea noapte, Fodor a traversat extrem de lent, atent la ghețarii care începuseră să apară în jur, distanța dintre Kangaatsiaq și Aasiaat, următoarea așezare vizibilă de-a lungul coastei. Între cele două, se întind haotic câteva insule nepopulate, foste locuri unde trăiau cândva mici comunități de pescari, dispărute sau relocate între timp.
Odată cu dimineața, Florin Fodor a reușit să distingă în depărtare contururile orașului Aasiaat, a patra localitate ca mărime din Groenlanda, la acel moment cu o populație de 3086 de locuitori. Fostă bază aeriană americană în Al Doilea Război Mondial, cu o stație meteorologică și o fabrică de prelucrare a codului, Aasiaat urma să fie ultima așezare cât de cât mare pe care Fodor o va vedea, fie și de la distanță, în următoarele șase zile. Românul a oprit motorul și a aruncat ancora. Și-a mâncat una dintre conserve, pe post de mic dejun și a dormit câteva ore, cu barca săltată sub el de valurile oceanului. Când s-a trezit, și-a reluat drumul, din ce în ce mai înfrigurat. În septembrie, în zonă, temperatura de pe Ocean, chiar și în apropierea uscatului, scade bine sub limita de îngheț.
În zilele următoare, Florin Fodor și-a continuat drumul de-a lungul coastei Groenlandei, mâncând periodic câte o conservă, dormind câteva ore pe zi și privind din barca sa scheletele descompuse ale unor foste așezări Inuite: Qeqertarsuaq, Niaqornat (35 de locuitori), Igdlorssuit, Upernavik (unde temperatura de pe uscat coborâse deja până la -12 grade), Kullorsuaq.
Cultura Inuită, în general, pare construită în jurul singurătății. Pentru europeanul standard, unul obișnuit cu noțiunea de comunicare, dependent de relațiile sociale construite în timp, recunoașterea celorlalți și nevoia de apartenență la comunități cât mai mari, poate părea straniu. Inuiții au cuvântul „inuillivoq”, care se traduce prin „a căuta singurătatea pe țărm”.
Toate aceste locuri cu nume imposibile fuseseră cândva așezări de pescari și vânători. Odată cu influența daneză, de după al Doilea Război Mondial, soarta avea să li se schimbe dramatic. La finalul anilor 1950, și în următoarele decade, autoritățile daneze au decis relocarea unei mari părți a populației de aici, către orașele mai mari. Construcția infrastructurii, a școlilor și spitalelor nu renta în localități atât de mici. Forțați de împrejurări, majoritatea foștilor pescari și vânători s-a mutat către oraș, în căutarea unui loc de muncă în micile industrii locale.
Acolo, în așezări de câteva mii de oameni, aveau să întâlnească un nou dușman, de data aceasta mortal: alcoolismul. În urmă cu cinci ani, Groenlanda deschidea statisticile privind consumul de alcool și rata de suicid. Prinși în orașe înfrigurate și întunecate în cea mai mare parte a anului, nevoiți să schimbe casele tradiționale sau corturile cu pereții din ciment ai noilor blocuri de locuințe, foștii pescari și vânători s-au pierdut în alcool și gânduri negre.
Situația a devenit atât de dramatică, încât autoritățile au recurs chiar la introducerea unor cupoane de vânzare a alcoolului pe cap de om, asemănătoare celor prin care românii își puteau cumpăra pâine în ultimii ani ai socialismului. Decizia a avut un efect de bumerang. Obligați să raționalizeze, oamenii au devenit brusc mai conștienți de nevoia de a bea alcool. Cupoanele au început să fie contrafăcute sau vândute pe sub mână.
Imaginea acestor sate abandonate, a unor locuri de unde oameni care-și doreau singurătatea au fost obligați să plece și să locuiască laolaltă cu alți oameni, a fost cea care l-a însoțit pe Florin Fodor, până a patra zi a călătoriei sale pe Oceanul Arctic. Atunci, românul a văzut la orizont o bucată din pământ care avansa mai mult către apă, rupând linia aproape paralelă a uscatului față de care se ghidase până atunci. Pe acea bucată de pământ se zăreau câteva case abandonate. Florin Fodor ajunsese la capătul călătoriei sale pe lângă coasta Groenlandei. Ajunsese în Dundas.
Fostă așezare pescărească, Dundas respecta, până într-un punct, destinul local. Cândva, aici fusese o mică comunitate locală, oameni care se nășteau și mureau în același loc, majoritatea fără să vadă fața unui necunoscut vreodată. Apoi, în 1951, Statele Unite ale Americii au primit permisiunea de a construi aici Baza Aeriană Thule. Între mai 1953 și noiembrie, același an, toți locuitorii au fost obligați să trăiască în corturi, înfruntând iarna teribilă de afară, până când 27 de case, situate la 81 de kilometri de satul lor, urmau să fie construite. După mutarea oamenilor, locul a rămas abandonat și aproape exclus de pe harta lumii, un punct necunoscut.
Până în 21 ianuarie 1968, când un avion american care căra patru bombe termonucleare, într-o misiune din „Războiul Rece”, s-a prăbușit în apele din apropiere. Șase din cei șapte oameni aflați la bord au supraviețuit, dar, la impact, încărcătura navei a fost detonată. Întreaga zonă a fost contaminată radioactiv, distrugând indirect sursele de hrană ale tuturor comunităților din zonă. Astăzi, zona este un fel de Cernobîl, un loc pentru măsurători radioactive, pustie pentru totdeauna.
Indiferent dacă Florin Fodor era sau nu la curent cu povestea bombardierului B-52, românul știa un lucru. O văzuse pe hartă. În punctul acela, în care uscatul avansează atât de mult spre mare, trebuia să vireze la stânga, 90 de grade. Și mai știa ceva. Că pentru următoarele zeci de ore, zile, naiba știe cât, nu va mai vedea pământ din nicio direcție.
Pe 14 septembrie 2006, când românul a ajuns la Dundas, pe ocean erau -15 grade în timpul zilei, iar ghețarii se înmulțiseră, încât condusul micii bărci presupunea atenție constantă. Florin Fodor ajunsese într-un loc unde nu se naviga, în ape interzise. Singur, cu proviziile rămase în cantități care-i sporeau frica și cu tot mai puțină lumină solară, Fodor pornea pe ultima parte a drumului său aparent de neînțeles.
***
Povestea merge cam așa. Căpitanul vasului își continuă drumul către Polul Nord, cu gheața înconjurându-l din toate direcțiile. Într-o dimineață, se trezește și vede un fapt cu totul și cu totul extraordinar: un bărbat pe o sanie a fost adus de ghețurile plutitoare până în dreptul navei sale. După ce străinul este salvat, încălzit și hrănit, acesta începe să-și spună povestea, cum a ajuns să fie singur, la un pas de moarte, pe gheața Arctică. Numele căpitanului este Robert Walton. Iar bărbatul pe care îl salvează este Victor Frankenstein.
La peste 200 de ani de la publicare, „Frankenstein” trăiește în memoria noastră colectivă. Filme, desene animate, tricouri, mâncare, case ale groazei, toate îi duc mai departe legenda. Puțini mai știu însă că romanul începe și se termină în Oceanul Arctic. Walton ajunge acolo ca să-și îndeplinească un vis din copilărie. Frankenstein merge pentru a urmări monstrul pe care l-a creat, care, la rândul său, încearcă să-și atragă creatorul către o moarte sigură și să scape de nedreptățile din „lumea oamenilor”.
„Literatura arctică” (în lipsa unui termen mai bun) a contribuit mult, pe post de PR, la ficționalizarea singurătății, a abandonului în fața naturii, a morții. Transformate în valori romantice, acestea s-au transformat în opusul lor total: demonstrarea bărbăției, lupta cu natura, înfruntarea destinului potrivnic. Încetul cu încetul, ficțiunea a surclasat nivelul în care se confunda cu viața, depășind-o și înlocuind-o.
Citit în cheie „arctică”, romanul lui Shelley a făcut ceva mai mult decât să lanseze stiluri literare precum horror-ul sau sf-ul. În jurul său se adună, într-un punct determinat în timp, o obsesie, la granița cu delirul, a oamenilor pentru zona arctică. O zonă în care demarcația dintre ficțiune și realitate se dizolvă într-un soi de vis convulsiv, precum cele ce însoțesc o febră prelungită.
De unde această obsesie a oamenilor spre zona înghețată a Pământului? Spre necuprins, pierdere de sine și, în final, moarte? Ce e așa ofertant în niște ghețari, apă cât vezi cu ochii și drum către nicăieri, de a făcut atâția oameni să dispară în frigul teribil, fără să se mai întoarcă vreodată de acolo? Nu e oare chiar fantezia către „nimicul” absolut? Către dizolvarea totală în ceva ce nu cunoaștem și nu putem înțelege?
Prin 300 Î.H., geograful grec Pytheas pleca din ce se consideră astăzi a fi portul din Marsilia. Direcția era nordul extrem al Europei. Nu se știe exact unde a ajuns: posibil Islanda, posibil Insulele Feroe, poate chiar Groenlanda. Oriunde ar fi fost, era la șase zile nord de Anglia și la o zi sud de ceea ce Pytheas descria ca fiind un ocean înghețat, un loc unde omul nu putea „nici naviga, nici merge”. Pytheas a numit acel loc Thule (evident sursa de inspirație și pentru baza militară americană pe lângă care trecuse românul Florin Fodor): „pământul de dincolo de toate pământurile”.
Această latitudine imposibilă și misterioasă, la granița cu mistica sau închipuirea, a funcționat ca un veritabil magnet al morții pentru secole întregi. Oameni atrași de ceva anume, acel necunoscut absolut, au dispărut în frigurile și zăpezile arctice, mânați de o obsesie: ce este dincolo de ceea ce putem vedea cu ochiul liber? Ce ne este interzis?
Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, și unul dintre cei prezenți într-o expediție arctică, scria la trei săptămâni de la plecarea vaporului „Hope”, pe care se afla ca pasager: „Este o călătorie splendidă. Zi frumoasă, limpede. Câmpuri de gheață, albe ca zăpada stau pe apa de albastrul cel mai întunecat pe care îl poate vedea ochiul”. O săptămână mai târziu, notițele sale sufereau un viraj stilistic extrem. „Nefericire și deznădejde”, „Rău și mai rău”, „Îmi cade părul și îmbătrânesc înainte de vreme”, „Locul acesta ar face și un sfânt să înjure”, „M-am trezit târziu și mi-aș fi dorit să mă trezesc și mai târziu” sau „Nimic de făcut astăzi și am făcut-o”. Marea sa problemă era plictisul. Marea sa frică era să nu cadă în apă de pe puntea vaporului, ceea ce a și făcut, de patru ori, punându-și viața în pericol de fiecare dată. Colegii l-au numit, în glumă, „the Great Northern Diver”.
„Literatura arctică” (în lipsa unui termen mai bun) a contribuit mult, pe post de PR, la ficționalizarea singurătății, a abandonului în fața naturii, a morții. Transformate în valori romantice, acestea s-au transformat în opusul lor total: demonstrarea bărbăției, lupta cu natura, înfruntarea destinului potrivnic. Încetul cu încetul, ficțiunea a surclasat nivelul în care se confunda cu viața, depășind-o și înlocuind-o.
Poate niciun exemplu al acestei deturnări nu este mai puternic decât cel al lui Șir John Franklin. Explorator cu renume în Regat, Franklin a plecat spre zona arctică, în 1845, la vârsta de 59 de ani. Era a patra sa expediție în zonă. În jurul său se aflau 24 de ofițeri, 110 marinari și două vase, „Terror” și „Erebus”. Dispariția sa a fost un mister pentru a cărui elucidare a fost nevoie de mai bine de un secol.
Ambele vase au rămas blocate în ghețurile arctice. Franklin a murit la bord. Oamenii săi au pornit în gol, prin zăpezile din jur, pe sănii. Treptat, au fost uciși de animale sălbatice, înfometare sau hipotermie. Nu a fost niciun supraviețuitor. Ani mai târziu, exploratorul canadian Vilhjalmur Stefansson observa că tot acest masacru a avut loc într-o zonă unde, timp de generații, populația Inuită și-a crescut copiii și și-a îngrijit bătrânii. Viața era posibilă acolo, dar, blocați în prejudecățile rasiale ale epocii, englezii au refuzat să imite obiceiurile populației indigene, de la modul de a călători, a vâna, mâncarea, până la cum te poți proteja de frigul aspru.
Paradoxal, rupându-se complet de viață, ficțiunea crease aceleași efecte ca și realitatea imediată: nu era vorba despre bărbăție sau nu se știe ce destin măreț care trebuia înfruntat. Ci de singurătate, pericol și moarte.
Rupt de lumea din jur, adevărul devenise o poveste. O soră geamănă dispărută, care nu se lasă uitată și care nu uită la rândul său. O soră geamănă care, din când în când, încearcă să ajungă la tine.
***
Și care era adevărul lui Florin Fodor, în timp ce naviga în mica lui barcă printre ghețarii din Marea Baffin, pe o întindere de apă unde nimeni nu se aventurează? I-a fost teamă? S-a gândit vreodată la moarte? I-a venit să renunțe, extenuat și deznădăjduit, să se oprească acolo, pur și simplu, în mijlocului oceanului, sau să facă drumul înapoi, către prima așezare umană? La ce s-a gândit? Și-a făcut planuri despre ce avea să facă când o să ajungă la țărm? A știut oare că numele său va rămâne în istorie, ca primul om care încercase să ajungă din Groenlanda în Nordul Canadei, prin ape înghețate, într-o ambarcațiune de pescuit? S-a plictisit?
La fel ca și în cazul exploratorilor obsedați de ideea Cercului Arctic, viața sa s-a transformat în acele zile într-o ficțiune pură, un fapt care s-a întâmplat în realitate, dar în care imaginația introduce categorii care-i sunt complet străine. Până în punctul în care adevărul, faptul real, documentat devine un simplu pretext, un eveniment vag și evaziv, peste care putem spune poveștile care ne interesează pe fiecare dintre noi. Poate fi o poveste de aventuri. Una despre curaj. Sau poate despre inconștiență. Despre frica de apă, de necunoscut, de singurătate sau de moarte. Despre un om care înfruntă singur natura potrivnică. Despre un om mânat obsesiv de un vis, consumat de ideea de a-și duce la capăt un plan. Toate aceste povești sunt posibile: ele se întâlnesc în spațiul ambiguu dintre viață și ficțiune, dintre ce este real și ceea ce este construit literar. În spațiul lui „e posibil ca…”.
Ce rămâne când extragem toate aceste categorii ficționale dintr-un fapt real? Adevărul? Și la ce bun Adevărul când ucide poveștile pe care le auzim sau ne place să le construim despre alții? La ce bun când o poveste despre curaj și reușită devine un fapt banal despre un român care fusese expulzat de două ori din Canada (în 2000 și 2006) și care încerca să se întoarcă la familia lui, rămasă acolo, prin singura metodă pe care a considerat-o ca fiind posibilă? La ce bun când o poveste nu mai este despre un personaj extraordinar, în luptă cu sine însuși și cu forțele naturii, ci despre un traficant de droguri care vânduse iarbă, pastile și „crack” oricui avea bani, indiferent de vârstă? La ce bun când o poveste nu mai este despre singurătate și frica de moarte, ci despre un infractor fără de virtuți, un om care-și construise viața și averea folosindu-se de slăbiciunile celor din jurul său?
***
Așadar, gata cu povestea. Iată faptele, așa cum s-a întâmplat ele cu Adevărat.
Pe 18 septembrie 2006, Florin Fodor ajungea în Grise Fiord, o localitate de puțin peste 100 de persoane, cea mai nordică comunitate din Canada și unul dintre cele mai friguroase locuri de planetă. Sosirea lui a fost remarcată de câțiva curioși de pe mal, care nu mai văzuseră vreodată o barcă venind din acea direcție.
Fodor era nemâncat, înfrigurat și mai avea doar cinci litri de combustibil. Călătoria sa se întinsese cu două zile peste planul inițial: în loc de cinci, cât credea că va dura, traseul printre ghețari îi luase șapte zile.
Chemat de urgență, un polițist local i-a făcut singura poză de la acel moment. Românul este pe partea din față a micii sale bărci. Fața nu i se distinge complet. Capul îi este acoperit cu o șapcă, are o pereche de pantaloni largi, de culoarea maro, și un „polar” cu o dungă roșie. Pare să zâmbească.
Odată coborât, Fodor a plecat direct prin mica localitate. Căuta un cumpărător pentru barcă și un loc unde să schimbe banii în moneda locală. O oră mai târziu a fost arestat pentru intrare ilegală în Canada.
Două luni mai târziu, a pledat ca vinovat. A fost condamnat la șapte luni și jumătate de închisoare, la finalul cărora a fost expulzat din nou în România.
Intrarea sa ilegală în Canada a fost discutată chiar în Parlamentul Canadian, într-o încercare de a consolida granițele către Oceanul Arctic, o problemă care nu exista până atunci, cât timp nimeni nu reușise vreodată să intre ilegal în țară din acea direcție.
Doi ani mai târziu, în 2008, Fodor se afla în Anglia. Autoritățile britanice nu au reușit să-l aresteze la acel moment - din nou trafic de droguri. Românul a fugit din țară și un mandat de urmărire internațional a fost emis, în zadar însă.
Fodor avea să fie arestat abia în 2014, în Hertfordshire, UK. Avea permisul de conducere falsificat, iar acasă la el polițiștii au găsit 40 de plante de canabis.
Mugshot-ul lui îl arată mult îmbătrânit și mai gras. Poate sunt ochii lui, poate este faptul că poza sa este înconjurată de alte fotografii ale unor bărbați arestați de autoritățile britanice.
Însă, în ultima dovadă oficială a trecerii sale prin această lume, Florin Fodor arăta ca un banal traficant de droguri. Nimic special.
