Am citit notele de călătorie ale lui Jean Bart ca să aflu cum se vedea America prin ochii unui român la începutul secolului 20. L-am invitat să ilustreze câteva fragmente pe Mircea Drăgoi, care a mai desenat pe Scena9 „Înconjurul lumii cu 6 călători români și un sas”.
Jean Bart este pseudonimul de scriitor al lui Eugeniu Botez (1874 - 1933), un ofițer de marină cunoscut la începutul secolului trecut ca primul autor român de literatură maritimă. Născut la Burdujeni (pe atunci parte din județul Botoșani), Botez a făcut primii ani de școală la Iași (unde l-a avut învățător pe Ion Creangă), oraș de care va rămâne legat, ca publicist prolific la Viața Românească și apropiat al cercurilor socialiste.
Ca navigator, a călătorit mult prin lume cu bricul Mircea și avut funcții importante (căpitan de port, comisar maritim ș.a.) în Sulina, Constanța și Călărași. În 1900, a înființat Revista maritimă, prima de acest gen la noi, și tot în același an a participat la marea expoziție universală de la Paris. A susținut mișcarea feministă și a militat pentru diverse măsuri sociale, iar între 1921 și 1931 a condus programul de asistență socială din România. Multe dintre textele sale publicate în Jurnal de bord, Peste ocean, Schițe marine în lumea porturilor se citesc ca niște reportaje în care sunt prinse realitați și personaje din diferite colțuri ale lumii. În 1933, cu câteva luni înainte de muri, a publicat Europolis, cel mai cunoscut roman al său și a cărui acțiune e plasată în portul Sulina.
Jurnalul său american - publicat în 1926 cu titlul Peste ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord - descrie călătoria pe care a făcut-o în 1912 ca reprezentant al României la Congresul de Navigație de la Philadelphia. Sunt niște capitole fascinante în care Eugeniu Botez descrie cu prospețime și umor drumul cu transatlanticul și apoi contactul cu marile orașe: New York, Chicago ș.a. Deși entuziasmat și uimit de minunile din Țara Făgăduinței - zgârie-nori, lifturi și trenuri suspendate - el își păstrează mereu luciditatea și un ochi critic, fie că vorbește despre industria maritimă (și despre relație dintre profit și migrație) sau despre nebunia de pe Wall Street, „un spectacol unic, pe care mintea omenească nu-l poate închipui. Iadul agitat de mii de oameni posedați, cari se zbat chinuiți parcă de o suferință internă. O nebunie epidemică. O exaltare colectivă.”
Într-un articol din volumul Amintiri, Botez povestește despre o întâlnire pe care avut-o cu Caragiale și Vlahuță în gara din Ploiești, în restaurantul lui Dobrogeanu-Gherea, chiar cu câteva săptămâni înainte de această plecare în America. Caragiale, care se pregătea să urce într-un tren spre Berlin, i-a zis acestuia: „Mă băiete! dacă te duci în America, n-ai să caști gura la niciun monument de artă. Că n-ai ce vedea acolo. Ăia sunt copii, n-au ajuns încă la artă. În loc de frumuseți, ai să întâlnești curiozități. Caută de vezi miraculosul în natura americană. Mie să-mi trimiți o carte poștală ilustrată de la Niagara și să-mi aduci o bucată de lemn pietrificat de la Yellowstone. ”
Eugeniu Botez s-a ținut de cuvânt. La întoarcerea din America, s-a oprit în gara din Berlin cu un cufăr în care avea „un bulgăre de lemn pietrificat, ca un drob de sare cenușie”. N-a mai avut ocazia să i-l dea. Caragiale încetase din viață cu câteva zile înainte.
Mai jos, vă invit să citiți câteva fragmente din Peste ocean. Note dintr-o călătorie în America de Nord, din volumul Jurnal de bord, Editura Minerva (1974).
Călătoria începe în portul Bremen, în primăvara anului 1912, când se îmbarcă pe transatlanticul Kaiser Wilhelm II:
„Ies afară la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidațiile cadențate ale mașinei ce forfotește înăbușit. Întregul vapor, uriașul organism metalic, vibrează tot, cuprins parcă și el de emoția mulțimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. (...) Pe chei o mare de capete. batistele , pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote și râsete se amestecă în același timp pe vas și pe uscat. Mulțimea se rupe în două: două lumi cari se despart printr-o fâșie de apă din ce în ce mai lată.”
4 iulie. Petrecere de ziua Americii:
„Ce impresie ciudată îți face un bal în mijlocul Oceanului! Suntem aproape de același meridian pe care s-a înecat Titanicul, doar cu câteva grade mai jos. Atmosfera asta îmbibată de-o voioșie amețitoare, setea nebună de viață și agitarea asta, are parcă ceva sinistru, profund emoționant.
Strâns înlănțuite, părechile se învârtesc în văpăia sclipitoare a punței și, uneori din fugă, câte-o privire cade și dincolo de bord, pe negrul luciu al valurilor înșelătoare ce bat nepotolite coastele vaporului în mers. (...) Nimeni nu vrea să mai gândească. Simțind sub tălpile picioarelor puntea de lemn solidă, fiecare aleargă îmbătat să soarbă clipa fugătoare ce-l ține suspendat în golul fără margini dintre ocean și cer, pe când vaporul - imaginea vieței - înaintează mereu, gonind fără răgaz pe spinarea încovoiată a valurilor, prin haosul nopței oarbe.”
O întâlnire pe punte cu români din zona Sibiului:
„Dintr-un grup de slovaci, o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline, pe care o zgârie cu foc un italian sentimental. Doi greci aprinși se ceartă din cauza unei cutii de cremă de ghete.
Tocmai în capăt, lângă roșul aprins al șalurilor unor unguroaice îmbujorate, zăresc albul cămășilor cu altițe și negrul fotelor - discretul port al femeilor din părțile Sibiului. Sunt vreo zece familii de români din valea Oltului.
- Dar cum v-ați hotărât, oameni buni, să plecați așa departe?
Un om mai în vârstă, care sta cu zăbunul aruncat pe un umăr, cu ochii pierduți pe luciul valurilor, tresări întorcându-se spre mine.
- He! Iaca și un domn de la noi. Ne-am hotărât să plecăm, că ne-au chemat rudele de-acolo care ne-au trimis și bani de drum. Ce să facem? Că noi suntem de prin partea muntelui. Numai râpi și coclauri. N-avem pământ de lucru.
- Ei, și aveți de gând să vă întoarceți, ori ați plecat pentru totdeauna?
- De, parcă știe omul ce-l așteaptă. De la noi din Porcești au plecat mulți și s-au întors cu bani. Cooperatva Porcișteană e una dintre cele mai bogate din ținutul Sibiului.”
Se vede țărmul american:
„O liniște de gheață cuprinde mulțimea emigranților îndată ce apare pământul în vedere. Zgomotul, cântecul și jocul, care înecau grijele drumului, s-au stins deodată, ca prin farmec. Nicio șoaptă nu se aude pe puntea de jos. Și toți, îngrămădiți la provă, ca o turmă speriată, muți și palizi, cu respirația tăiată, privesc țintă înainte la orizont spre pământul făgăduinții.”
Intrarea în portul New York:
„Sinistru și maiestuos spectacol! Alunecăm încet pe apa moartă a portului, având în față imensul decor al orașului, care se luminează treptat sub ochii noștri. Clădirile nu se mai pot distinge în masa de întuneric. Număr etajele după rândul ferestrelor luminate. Mii și mii de lumini, geometric înșirate, pâlpâie între cer și apă. Reflectoare care te orbesc, faruri turnante, lanțuri de becuri multicolore, trenuri luminate ca niște șerpi de foc se-ncrucișează ca într-o feerie de iluminație fantastică - o constelație de astre coborâtă de pe cer jos în fața noastră.”
Zgârie-norii și fesul lui Suliman:
„Ne oprim în fața uneia dintre cele mai ciudate și îndrăznețe clădiri ridicate de mâna omului pe pământ - celebra casă zgârie nori: Flat Iron. Niciodată nu mi-am închipuit că în vârtejul Broadwayului, mă voi gândi tocmai la vechiul meu prieten din Isaccea: Suliman Memet Regip. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte din cauza pălăriei care mi-a căzut din cap pe când încercam să număr etajele, dând capul prea mult pe spate. Suliman, care fusese odată la București, ca să-mi explice cât de înalte case a văzut el acolo, îmi arăta cumi îi cădea fesul din cap, de câte ori privea în sus până la acoperișul caselor.”
Pe Wall Street:
„Ne oprim în dreptul Bursei. O fațadă de templu antic. Gigantice coloane corintiene. Înăuntru, de la primul pas, te oprești aiurit. Spectacol unic, pe care mintea omenească nu-l poate închipui. Iadul agitat de mii de oameni posedați, cari se zbat chinuiți parcă de o suferință internă. O nebunie epidemică. O exaltare colectivă. În delirul beției de speculație, toți urlă sălbatic, țipă strident, fără să se înțeleagă ceva, aleargă, se îmbulzesc în grupe, cari se fac și se desfac, îmbrâncindu-se cu pumnii strânși, cu ochii injectați, cu spume la gură.”
Chicago văzut de sus, din camera de hotel nr 1444:
„Tramvaie, automobil, camioane, trăsuri, oameni și animale se scurg fără întrerupere, într-un haotic și nesfârșit șuvoi. Mulțimea neastâmpărată se vede mică de la înălțime, redusă ca o masă de vii globule agitate, ce mișună în arterele acestui titanic organism, care vibrează de-o violentă energie. În atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, de naftă și de sulf, respiri cu anevoie. Zgomotul trenurilor de sub pământ, huruitul roților, ciocănit de fier și forfotit de aburi, fluiere, clopote, semnale, milioane de sunete cari vin de sub pământ, de pe pământ, de pretutindeni (...) Și în zgomotul acesta cumplit și confuz, ce se înalță și coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbate uneori urlete groznice de fiară rănită: sunt sirenele vapoarelor ce se încrucișează pe lacul Michigan.”
Pe vapor, la întoarcerea în Europa, Eugeniu Botez întâlnește un bătrân care emigrase în America „după pogromul cel mare la Chișinău”. Acesta se întoarce acasă cu un cufăr plin de aur și cu „câteva vagoane pline de haine pentru săraci din Chișinău și Galați”:
„Am plecat în tovărășie cu patru inși să căutăm aur. Numai eu sunt în viață. Toți ceilalți și-au lăsat ciolanele în pustietatea albă din Alaska.
Și bătrânul tăcu fixându-și privirea în vid.
Eu îl ispitesc din nou:
- Poți fi mulțumit, acum te întorci bogat și sănătos. Ce ai căutat ai găsit. Vii cu destul aur.
-Hm! făcut bătrânul schițând un surâs amar, crezi că aurul îl găsești așa cum îl visează închipuirea nebună a omului însetat de pământul făgăduinței? Crezi d-ta că eu am cules aurul acolo cu mâinile? Nu. Tot cu capul ista am izbutit să strâng ce am.”
Dacă abia vi s-a deschis cheful de călătorii, puteți asculta:
Podcastul Americanii, despre primele valuri de migrație ale românilor peste ocean
O scurtă colecție de povești audio cu 6 călători străini prin trecutul României
