Dacă săptămâna trecută ne-am întors în timp, ca să vedem prin ochii câtorva călători străini cum arătau colțurile astea de lume, azi o luăm pe urmele unor călători români și sași care și-au tot luat lumea în cap în ultimele câteva secole. Au traversat Dunărea pe jos, i-au vizitat pe vecinii de Europă cu trăsura, au traversat deșerturi și au prins furtuni pe mări și oceane, ba chiar au rămas prizonieri pe banchize. Au plecat în lume ca diplomați, negustori, cărturari, exploratori sau aventurieri și-au înregistrat pe hârtie tot ce-au văzut, din Africa, până-n Japonia, China sau Polul Sud. Cei mai mulți dintre ei sunt aproape necunoscuți, deși poveștile lor de drum & viață par scenarii de blockbuster, iar însemnările lor și-ar găsi imediat locul pe orice raft cu literatură de călătorie. Am vrut să îndrept pe ici, pe colo nedreptatea asta: am cotrobăit prin biblioteci, am făcut o selecție din jurnale & note de drum, și l-am invitat pe ilustratorul Mircea Drăgoi să le însuflețească prin imagini.
Nicolae Milescu Spătarul călătorește în China
(1675-1676)
Fragment din „Scrisoarea spătarului către țarul Alexei Mihailovici, trimisă din satele de pe Naun, cu fiul boierului Daur Ignati Milovanovici, în aprilie 1676”
Măria-ta, țar și cneaz Alexei Mihailovici, sînt supusul tău preaplecat Nicolae. Ți-am scris din orașul Nercinsk, ție, împăratului celui mare, în anul 7184 (*1676) în ziua de 19 decembrie, că eu, supusul tău, am pornit spre împărăția chinezească, către rîurile Argun și Naun, unde locuiesc voievozii chinezi, care în anii trecuți au trimis măriei-tale o scrisoare din orașul Nercinsk. De la Nercinsk am mers zece zile pînă la rîul Argun prin locuri împădurite, prin stepe și peste ape, dar oameni cu locuințe statornice sau nomazi nu am întîlnit pînă la rîul acesta. Gerurile și troienele au fost mari. Rîul Argun, un rîu mare, izvorăște din lacul Dalaia, se varsă în rîul Silka și împreună cu el formează marele fluviu Amur. De-a lungul rîului Argun se înalță un lanț de munți neîmpăduriți, însă pe mal, lîngă apă, sunt tufișuri de răchită. Se spune că în josul rîului s-ar afla un codru întins din ai cărui copaci se pot construi forturi și corăbii. A doua zi, după ce am trecut Argunul, am găsit urmele unor nomazi de pe malul rîului Gan. Am trimis să iscodească ce fel de oameni sînt. Văzînd că rușii au ajuns la iurtele lor, au încercat să fugă și să pună mîna pe arme, deoarece ei sînt de neam tungus, din Namiasinsk, din aceia care de multe ori te-au trădat, mărite împărat, și mulți slujitori ți-au omorît. Ei au fugit din marea ta împărăție și trăiesc prin locurile astea de multă vreme, neplătind iasak nimănui. De multe ori cazacii măriei-tale au pornit asupra lor, dar nu au făcut nici o ispravă. Cînd am aflat despre ei, am trimis o călăuză tungusă, care era surugiu la mine, să le spună că nu vin cu război, ci că sunt trimis de tine, mărite împărat, cu o solie la hanul chinezilor. De îndată ce ne-au văzut cămilele și caravana noastră, au înțeles că nu sîntem războinici și au venit la mine, mi-au dăruit un cal și nutreț și au vîndut slujitorilor tăi cam vreo douăzeci de cai, făgăduind ca pe viitor să-ți plătească ție, mărite împărat, bir și să ți se supună ca în trecut, cu toate că acești fugari din Namaiasinsk sînt mari tîlhari și nu dau iasak nimănui, trăind după bunul lor plac. De aceea nu știu dacă vor plăti sau nu. Lăsînd în urmă rîul Gan, am mers prin stepă vreme de trei zile. Și văzînd că de la Ignati Milovanov, pe care l-am trimis înainte la voievozii chinezi de la graniță, nu am nici o veste, iar caii și cămilele au pierit în număr mare din pricina gerului și a mîncării proaste, am trimis din nou spre cetățile chinezești de graniță pe fiul unui boier din Tobolsk, cu cinci cazaci, ca să vestească sosirea mea și să vorbească despre podvezi. (...) De la rîul Kailar am mers timp de cinci zile trecînd peste alte ape mici și prin stepă pînă la lanțul de munți de la granița Chinei. În ziua de 13 ianuarie înainte de a ajunge la munți, m-a întîmpinat cazacul din Nercinsk pe care îl trimisesem înaintea mea; împreună cu el au venit șapte sotnici kargacini, supuși chinezi, cu șaizeci de slujitori.
Boierul Dinicu Golescu călătorește în Austria, Italia, Bavaria și Elveția
(1824-1826)
Fragment din Însemnare a călătoriei mele, tipărită la Buda în 1826
ORDINEA LA VIENA. Nu este mai folositor lucru decât a privi cinevaș cu mare băgare de seama mijloacele cu cari stăpânirea ș-au adus pe tot norodul, mari și mici, la o așà bună orânduială și liniștită viețuire, încât toți petrec ca niște frați, și mai vârtos a vedeà cinevaș blândețea celor mari, ce arată cătră cei mici. Și a celor de tot proști viețuire, iar este vrednică de pildă. Căci peste putință este într’un așà mult norod să vadă omul doi orășani gâlcevindu-să sau ocărîndu-să, fiindcă pe aceia îi ridică poliția, pe cari întâi îi ceartă pentru a lor necuviincioasă urmare, cu care aduc defăimare la tot orașul, apoi le cercetează pricina care pot aveà. Și cum într’un așa mic oraș, pe lângă mulțimea norodului, s’ar cuveni sa nu mai aibă cinevaș loc să umble de mulțimea carălor ce ar trebui să între și să iasă, cărând cele trebuincioase spre hrana acestor orășeni, și pentru zidirile cele nouă ce se fac și, după vreme, dresurile caselor. Dar și acestea este într’o așà bună orânduială, încât rar să vede car. Numai acele cu lemne care sunt siliți să le descarce înnainte prăvăliilor, unde nu au curți: iar celelalte toate au vreme hotărîtă foarte de dimineață, între noapte și între zi, ș-apoi când orășenii încep a umblà, carăle sunt de mult ieșite afară, și drumurile toate udate și măturate de cei orânduiți. Un lucru, și nu numai, supărător: praful cel mult din pietre care să pricinuiește din necontenitul umblet al caleștilor, cu toate că nu stau din udat și măturat.
JUSTIȚIA LA VIENA ȘI LA NOI. Bez această supărare, nu mai este alta, ci numai obștească viețuire veselă și fericită cătră cei mici, ci și cătră cei mari și nu numai care să pricinuiește din dreptele hotărîri pravilnicești, ce nu își iau puterea urmărilor numai cătră cei săraci, ci și cătră cei bogați. Și așà fieșcare, după a sa avere și agoniseală, răspunde și dreptul împăratului: iar nu cel mare și bogat nimic, căci îl ocolește puterea, și cel mic și sărac să dea tot, orice are, făr’de a mai rămâneà și pe seama lui, ca unul ce el a muncit, și așà în veci să muncească, necontenit să dea, și lui nimic să nu-i rămâie; ci, cum am zis, plătesc toți după starea care au. Căci ocrotitorul celui mic și neputincios este chiar pravila cea dreaptă legiuită, care făr’de deosebire în veac urmează; iar nu ca pe la noi, unde îmi trebuie hârtie de voiu voì să înșir numele acelor trănțăroși și cu picioarele goale, sau străini sau pământeni, cari făr’de avere de o sută lei au ajuns în puțini ani milioniști cu palaturi și cu moșii întocmai ca familiile ce le agonisesc în două, trei sute de ani, și nu ajută nici patria, nici trebuințele orașului, cu nici un mijloc, măcar să dea din averea lui dintr’o mie una; ci strâng numai din averea norodului făr’de a să folosi și norodul de la ei. (...)
STAREA ȚĂRĂNIMII ACOLO ȘI LA NOI. În sate, casele sătenilor, adecă a acelor proști birnici, sunt de zid, întocmai ca pe la noi prin orașe, casele boierilor; iar orânduielile cele bune ale acestor sate, nici că să pomenesc pe la noi în orașe: căci acele sate au theatre, dohtori, gerahi, spițeri, școale, preoți vrednici de preoție, și toate săvârșite prin îngrijirea stăpânirii. Apoi și în casele lor averea mai cu prisos dupe cum am arătat în satele săsești: și acest sătean dă, după starea lui, adeca 50 sau 100 fiorini, iar milioniștii vienezi, și din alte orașe, dau 50 sau 100 de mii: iar nu ca la noi, unde făr’de deosebire toți caută, numai din spinarea Rumânului, din care pricină sunt și spinările goale, făr’de a face și lui un cât de mic ajutor și bine. Mult m’am depărtat din descrierea Viennii, dar mult mi s’au și amărât sufletul, văzând adevărata fericire a altor neamuri.
Farmacistul sas Franz Binder explorează Orientul și Africa
(1849-1861)
Fragment din „Călătoriile și aventurile sale în Orient și Africa (povestite de el însuși)”, traduse și compilate de nepotul lui Franz Binder
[Dr. Heuglin] se interesase mai demult de mine, privitor la un post într-o mare societate comercială. Aceasta s-a format în Alexandria, făcând afaceri în regiunea Nilului Alb. Acum mă invitase iar să merg cu el cel puțin până la Bilca, unde prietenul lui, Breitenbach era mașinist. (...) Cu această ocazie am văzut vechile turnuri de la Luxor și Karnat, mormintele imperiale din Theba, Dendira, Esre, Etfu, Komombo și insula Paile. De acolo m-am întors singur la Cairo, obținând prin mijlocirea consulului general imperial, postul la acea societate comercială. Salariul meu pe lună era de 30 de taleri austrieci, masă gratuită și asistență medicală. Am preluat de la consulatul general imperial mai multe lăzi cu marfă pentru societate (2 feluri de mărgele venețiene, pânză roșie de Nanking și cămăți). Acestea erau destinate pentru căpetenii, ca și fesurile roșii, câteva bucăți de pânză etc. Apoi am mai luat 500.000 de piaștri bani gheață, pentru plata vapoarelor și soldaților, puși la dispoziție de către guvern. În plus am mai obținut câteva lăzi cu provizii de la Asociația Marien, aparținând misiunii catolice din Chartum.
M-am îmbarcat cu Geller pe un vas cu pânze la 27 IX 1852, ce pornea spre Nil. Am navigat astfel până la Assuan. Acolo am transportat mărfurile peste cataractă, iar de la Shellal până la Korasko le-am încărcat iar pe vas. De acolo am întreprins o extenuantă călătorie de 18 zile până în Berber (prin deșert). Ajunși acolo, am închiriat iar un vapor și în 28 XI 1852 am ajuns cu bine la Chartum. Acolo am predat marfa misiunii, a cărui staroste era P. Ignaz Knoblecher din Laibach. După aceea m-am dus la viceconsulul imperial dr. Reitz, pentru a lua în primire de la el corăbii și soldați. Toate acestea erau necesare în vederea unei expediții comerciale pe Râul Alb.
Aici am aflat că am ajuns prea târziu pentru afacerile de la Râul Alb și că nu adusesem marfa care trebuia pentru negoțul de schimb. Dr. Reitz m-a sfătuit să nu navighez pe Râul Alb în aceste condiții, ci să cumpăr din Chartum și împrejurimi, cu banii pe care îi mai aveam la mine, cauciuc și fildeș. Apoi urma să aștept întoarcerea vapoarelor de pe Râul Alb. După plecarea domnului dr. Knoblecher pe Râul Alb, am făcut cunoștință cu Druis-Atlan, prin intermediul domnului doctor Reitz. Druis-Atlan era ultimul rege al negrilor Fungi. El a încheiat un contract de predare cu acesta, pentru fildeș (1 Kantar – 78 pfunzi cu 1200 piaștri), dându-i un avans de 3600 de piaștri. (...)
După câteva zile am plecat spre Mis-Sembia în Sudan, în apropiere de Râul Albastru, vis-a-vis de orașul Abu-Haras. Acolo urma să vând marfa arabilor și să cumpăr alte mărfuri noi (iussa și cauciuc). La primul negustor, Foki-Taha, l-am întâlnit pe unul din ginerii lui Davis Atlan. Acesta mi-a spus, cu părere de rău, că guvernatorul din Senaar, Ismail-bei, ar vrea să facă o călătorie da Djebel-Guli, zona rezidențială a lui Druis-Atlan, pentru strângerea birului de război. De aceea nu voi putea obține de la el fildeșul la timp. Dar trebuia să mă duc la Djebel-Guli, deoarece europenii au mai multe drepturi decât supușii egipteni. Poate că aș fi reușit să obțin de la bei încuviințarea pentru predarea fildeșului. De aceea am cumpărat patru dromadere și m-am întors la Chartum în 1 ianuarie 1853. Apoi, la sfatul domnului Kotschiatzscess, m-am dus împreună cu compatriotul meu Tonch (care lucrase ca tâmplar în misiune) la Senaar la Ismail-bei. Acesta a încercat prin avertizări să mă facă să renunț la călătoria spre Djebel-Guli. După ce i-am explicat energic, că nu mă tem nici de animale și că el, ca persoană, trebuie să asigure securitatea cetățenilor și a bunurilor lor, că eu oricum îmi voi croi drum spre Djebel-Guli. M-a lăsat să plec. Ne-am dus spre Dontaja, unde un anume Contarini tăia lemne pentru misiunea din Chartum. Contarini ne-a sfătuit (fiind foarte ieftin), ca pentru următoarele călătorii pe Râul Alb să comandăm construcția a două vapoare, pe cheltuiala noastră. Astfel, Tonch a rămas acolo, în timp ce eu am trimis un mesager la Djebel-Guli, spre a afla dacă fildeșul e pregătit și strada rezistentă. Negri Dinka a organizat un atac prin surprindere asupra peninsulei și au atacat mai multe sate mahomedane. (...)
L-am părăsit deci pe prietenul meu Tonch, după întoarcerea mesagerului meu. Acesta a aflat că drumul e sigur. Eu am plecar din Dantaja, traversând Hedebatul și muntele Roro, spre muntele Guli. Aici am fost primit foarte bine de Druis-Atlan, am primit un Tukul nou drept locuință și 30 de sclave pentru a mă servi. Druis-Atlan mi-a promis, că după plecarea beiului va preda fildeșul, pentru că nu avea voie să-l arate în prezența lui. În realitate, el nici nu avea fildeș depozitat. După sosirea mea și-a trimis călăreții la râul Sobat, să omoare elefanți.
Inginerul Bazil Assan e primul român care face înconjurul lumii
(1897-1898)
Fragment din conferința Căletorie împrejurul pământului, ținută de Assan la Academia Română în 1899
Teatrul este reflectul aprópe fidel al stărei moravurilor unui popor. Teatrul japonez este superior de cel chinez în care nu găsești nici arta, nici gustul, nici realismul teatrului japonez. Înălțat la gradul unei instituțiuni de Stat, este subvenționat în câte-va orașe, iar în capitala Tokio sunt doè teatre subvenționate. Acolo, teatrul e o adevărată șcólă, și piesele ce le-am vĕḑut aveaŭ subiecte morale și instructive. Scenele de amor nu se represintă nici-o dată, forte des însă vin scene eroice, rĕsboinice, lupte etc.
Se jócă de la 10 ore diminéța până la 8 ore sera. La unele teatre, considerate de o a doa mână, se jócă și nóptea până la 11 ore.
În Iokohama există o stradă numită strada teatrelor, forte originală prin afișele, steagurile, placatele ce fie-care teatru expune spre a atrage publicul. Intrarea nu este scumpă, 20 seni saŭ 50 bani de persónă. In teatrul „Mejija”, primul teatru din Tokio, unde sunt cei mai mari artiști, ca Sandaji, Cicromo, Danjuro, o lojă costă 7 dolari japonezi saŭ 17,50 lei. In lojă pot sta 4 sau 6 persóne, caci nu sunt scaune, ci stai în genunchi, timp de 10 ore cât duréză spectacolul.
La intrare sunt doă feluri de tikete pentru control: unele de lemn lunguețe (15 centimetri lungime și 5 lățime), altele de hârtie tot așa de lunguețe. Controlul se face de mai mulți impiegați: unii de sus din loji privesc și numĕră spectatorii, alții cer bilete între acte, spre a le da la cerere. Când intri în teatru, trebue să părăsești ghetele saŭ să încalți niște pantofi de pânză. Japonezii părăsesc la ușă galenții lor de lemn și intră în ciorapii de pânză de bumbac făcuți cu degetul cel mare detașat, în scop de a se trece printre degete sfóra ce menține galenții strânși de picior.
Este original a vedea la intrarea teatrului o colecțiune imensă de încălțăminte variate, însă nici una de pele, material neusitat în Japonia, unde nu există vite și unde articolele de pele sunt forte rari și scumpe. Europeanilor nici nu le era permisă intrarea în teatre, dacă nu veneaŭ acompaniați de un Japonez, care să garanteze că nu vor face murdărie și nu vor scuipa pe jos, Japonezii considerând pe Europeanii ca pe niște ómeni cu obiceiuri próste și rĕŭ deprinși. Pe acele vremuri, teatrele eraŭ frequentate mai mult de nobili, care intraŭ cu ambele lor săbii și adesea provocaŭ scandaluri. Guvernul a oprit ca „samuraï” să intre cu săbiile în teatru și, de atunci, nobilimea n’a mai frequentat așa mult teatrul, care a devenit mai „popular”.
Singura distracție a femeei japoneze este teatrul și cumpărătórea de haine. Pentru că teatrul se începea la 8 ore diminéța, femeile se sculau la 12 ore nóptea, spre a începe toaleta lor. Adesea se fardéză de câte doă, trei ori, căci găsind că sunt rĕŭ nimerite sau, prea albe, saŭ prea roze, se spală și reîncep din noŭ, ceia ce le ia câte 4-5 ore de lucru.
Apoi, pentru că la Tokio, din causa marei întinderi a orașului, teatrele sunt departe, trebuie ca inrikitcha sau palankinul familiei să facă doă saŭ trei curse spre a’i conduce pe toți la teatru, din care causă iară-și este necesar a se scula la meḑul nopței.
Ei plécă dar pregătiți cu cele necesare pentru mâncare și pentru făcut ceaiuri tótă ḑioa cât staŭ în teatru, unde, de altminterea, mai găsesc a cumpăra fructe, pesmeți etc. și unde femeile însărcinate cu serviciul în teatru le aduc mangale cu cărbuni de lemn aprinși și acoperiți cu cenușe spre a avea continuŭ ceaiul cald, pe care-l beau fără zahăr, în niște cesti fără mâner. Ceainicul de porțelan este adus în coșuri capitonate. Un japonez s’a simțit fórte onorat că am cerut să gust din ceaiul sĕŭ și s’a sculat să’mi cumpere niște pesmeți de o formă particulară, amabilitate la care eŭ am rĕspuns oferind portocale copiilor lui. Copii asemenea sunt aduși la teatru de la vârsta cea mai mică, ceia ce dă o animație neobicinuită între-actelor; căci, îndată după lăsarea cortinei, copii încep a se juca printre loji, a se lua la luptă, a năvăli împreună cu ómenii mari pe scenă, trecând pe sub cortină, spre a asista la schimbarea decorurilor.
Naturalistul Emil Racoviță pleacă într-o expediție belgiană în Antarctica
(1897-1899)
Fragment din Jurnalul ținut de Racoviță pe timpul expediției la bordul vasului Belgica
Duminică, 9 ianuarie 1898
Dimineața ni se trimite o barcă. Prînzim la stațiune. Locuința guvernatorului. Nevasta căpitanului, blondă, bucătăreasă foarte veselă, bucătarul negru. După prînz, vizitarea așezării. Închisoarea, cazarma, locuințele mateloților. Morgen, contramaistrul american și nevasta sa, [indiană] ona, care i-a salvat viața de două ori. Bună amenajare a serviciului meteorologic. Vizită la farul luminat cu petrol. În timpul furtunii din 2 ianuarie, valurile au atins o înălțime de aproximativ 45 m și au luat pămîntul vegetal care acoperea rocile la această înălțime. La poalele colinei farului, înspre marea înaltă, rocile se acoperă, la reflux, de exemplare magnifice de Durvillea. Aceste alge sînt foarte solid cramponate de stîncă printr-o bază foarte largă în formă de calotă hemisferică, pe care sînt dispuse 2,3 sau 4 trunchiuri. Suprafața frunzelor [sic] este destul de curate, animalele fixîndu-se mai ales pe Macrocystis și Lessonia. În crăpăturile rocilor există numeroase actinii cu tentacule roșu-carmin și altele cu tentacule brune. Plecăm să vizităm colonia de Otaria jubata. Se află aproape d eintrarea în fiordul San Juan. Pe o platform stîncoasă, înclinată spre mare, dorm aproximativ 150 de otarii tolănite în toate pozițiile. Cînd ne apropiem, cîțiva masculi scot răgete, o femelă tînără cu doi pui negri sare în apă. (…)
Masculii adulți care nu și-au putut alcătui un harem erau culcați pe stîncile învecinate. Roca era uzată și uleioasă din cauza frecării permanente de corpul otariilor, deci foarte alunecoasă. În crăpături se găseau adevărate mici băltoace de urină bătînd în portocaliu, tulbure și mirosind foarte urît (…).
Puii foarte mici behăie ca miei; cînd vînează, scot gemete asemănătoare scîncetelor pisicilor nou-născute. [Cînd sînt] înfuriați sau neliniștiți, adulții scot răgete asemănătoare pînă la un punct cu cele ale leilor, dar avînd mult și din cele ale taurilor. Răgetul masculilor e formidabil. (...)
Luni, 10 ianuarie 1898
Rămîn să prepar mica otarie. Am omorît-o, cu mare greutate, prin strangulare. Era groaznic de rea. Temperatura rectală a fost 37,2 grade. (...)
9 februarie 1898
Pe cadavrul unei foci pe care am omorît-o se așază un pseudo-albatros: zburase multă vreme în jurul cadavrului, pe care în cele din urmă se pune, cu aripile întinse, pentru a fi la adăpost de cea mai mică amenințare. Taie slănina cu vîrful ciocului, trage de maâ, se umple de sînge și grăsime. Liniștit, își închide aripile. Sosește un altul, zboară primprejur un timp, în vreme ce primul scoate un fel de mîrîieli, ca un cîine în aceeași situație: „hmr, hmr, hmr”. Atunci, cele două animale își desfac coada, deschis aripile, își spun prostii: „hmr, hmr, hmr”, apoi, avînd destul loc, se pun pe mîncat împreună. Un pinguin sare din apă; spaimă: [pseudo-albatroșii] se aruncă unul la celălalt, apucîndu-se cu ciocurile, trăgînd în toate direcțiile, țipînd. Iată-i deodată într-o baltă, continuă să se hărțuiască, făcînd apa să țîșnească în toate părțile. În cele din urmă, unul se declară învins, se îndepărtează o clipă și prînzul continuă. După o oră, erau 12 pe cadavru sau aproape.
Ciobanul Nicolae S. Șucu trece în Bulgaria pe timpul războiului
(1908-1918)
Fragment din Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război
Am luat drumul către Dunăre, care auzeam că ar fi îngheţată. Era o zăpadă pe câmp de 60 centimetri! Dar fie, trebuie să lupt cu zăpada şi să trec, căci altminteri sunt pierdut.
Am mers până la ziuă 55 km, pe când se făcea ziua eram în malul Dunării.
Dunărea era pe alocurea îngheţată, dar pe alocurea dezgheţată. De chiu, de vai, cu multă frică, am trecut. Ajuns într-un sat după malul drept al Dunării, în Dobrogea română, tocmai voiam să intru în sat, întâlnesc un şef de jandarmi cu vreo 3 consilieri comunali din comuna Canlia. Venise în satul Prăjoaia (* azi Izvoarele, comuna Lipniţa, judeţul Constanţa) în căutarea unor lucruri furate. Când mă vede în halul care mă găseam, ud de apă, stropit de sânge provocat de gheaţa ascuţită peste care căzusem de nenumărate ori, se uită lung la mine şi mă întreabă:
— De unde eşti tu, măi?
Am răspuns cu totul indiferend şi cu un coraj prefăcut:
— He! Uite de colea, din baltă.
— Unde te duci?
— Mă duc să-mi iau tutun.
— Ai bilet de indentitate?
— Am, fireşte, dar nu e la mine, biletul e la stăpân, la cancelarie. Noi când ne băgăm ciobani, tăpânul ne ia biletele de indentitate ca să nu fugim.
— Peste un ceas să te găsesc la cârciumă, că acum avem puţină treabă, n-am timp de tine! Auzi? M-ai înţeles?
— Da, am înţeles, am găngănit, dar în gândul meu i-am zis: Aoleo, nu pune tu acuma mâna pe mine, şi las’ că de me-i mai vedea vina mea să fie.
El a plecat în treaba lui, şi eu m-am întors în baltă, peste Dunăre, înapoi, şi am stat toată ziua flămând, plin de sânge, ud de apă şi fără tutun. A înnoptat. Aide acum iar la Dunăre. Am trecut-o iar, dar de multe ori am scăpat ba piciorul stâng în apă, ba pe cel drept.
În sfârşit, de data asta am trecut la Ostrov. Am stat o zi întreagă închis într-o casă la un bulgar care avea fraţi în satul Vaidomir (*Aidemir, sat de lângă Silistra), în Bulgaria. S-a făcut noapte, un argat al bulgarului m-a condus şi m-a trecut graniţa, şi s-a întors. Acest argat era dizertor din armata bulgară. Am rămas ca un mânz rătăcit. Am tremurat toată noaptea de frig în şanţurile Silistrei unde arunca oamenii gunoiul. M-aş fi dus în oraş, dar mi-era frică, şi până la frică era tot închis.
S-a făcut ziua după o noapte de 3 ani. Am intrat în oraş şi de acolo aveam să merg în satul Vaidomir, să mă bag argat ori cioban la fraţii gazdei mele din Ostrov.
Am intrat într-o bucătărie ca să mănânc ceva. În bucătărie era un jandarm bulgar, pe care nu-l observasem la intrare. A început în timpul mâncării mele să mă măsoare cu ochii de sus până jos, s-a sculat după scaunul de unde şedea şi a venit lângă mine.
Nu ştiu de ce, în timpul acela aveam nişte fierbinţeli gro zave. El a început să mă întrebe nu ştiu ce pe bulgăreşte. Eu nu ştiam bob. A început pe o stricată limbă românească, după ce eu i-am răspuns că nu ştiu bulgăreşte, că de unde sunt şi de ce am trecut în Bulgaria, că sunt spion, că nu ştiu ce. Eu i-am răspuns, ca să scap mai repede de întrebă rile lui, că sunt dizertor din armată şi de aceea am venit în Bulgaria.
Scriitorul Mihai Tican Rumano caută inspirația în Africa
(1934)
Fragment din capitolul „Pe Oceanul Indian - Aşa a vrut Allah!”, din volumul Sub soarele Africii răsăritene
Insula plutitoare, vaporul „Kafoluu”, alunecă repede şi liniştit pe luciul Oceanului Indian. Valurile, ridicate de maşinile vasului, saltă ritmic, împrăştiind cu dărnicie diamante sclipitoare, ce apoi cu graţie se scufundă în apă.
Suntem în a treia zi de călătorie, din Somalia franceză spre Mombasa, port în marea colonie engleză Kenya din Africa de est.
Căldura se lasă din ce în ce mai apăsătoare, iar bătaia razelor nemiloase ale soarelui te face să te crezi într‑o baie caldă sau, mai bine zis, într‑o baie puternică de aburi... Este ceva bolnăvicios în atmosferă. Îmi simt capul greu, am impresia că cineva îmi apasă umerii; am aceeaşi senzaţie de pe Marea Roşie. Un voal îmi flutură în faţa ochilor; mă simt ameţit.
Clima ne chinuieşte. Inutile sunt chinina, tot felul de calmante, ventilatoarele şi bazinul cu apă de mare de pe covertă. (…)
Dar, deodată, se aud strigăte şi vaiete din clasa a IV‑a.
Ce poate fi? Majoritatea pasagerilor de la această clasă sunt negri mahomedani, îmbarcaţi din diferite porturi, pentru Mombasa şi pentru Mozambicul portughez. Strigătele se ridică din ce în ce mai puternice, iar printre vorbele ce se aud se poate distinge bine: Allah! Allah! (...)
Ce era? Ce se întâmplase? Un negru mahomedan grav bolnav, iar ceilalţi din jurul lui, parte plângând, parte rugându‑se lui Allah.
Când se obţinu explicaţia, interveni doctorul vaporului.
Dar negrii se opun; cu multă greutate, în cele din urmă, e lăsat să vadă pacientul.
Ei susţin cu încăpăţânare că niciodată ei nu cheamă medicul, că Allah e medicul lor.
În fine, omul ştiinţei îl cercetează, îi prescrie nişte medicamente şi apoi, bănuind o boală contagioasă, dă ordin să fie dus la infirmerie.
De frică, negrii se liniştesc, dar fără un pic de încredere.
Ei repetă mereu: „Dacă Allah vrea, tu mâine vei fi printre noi, iar dacă El nu vrea, te va lua cu El şi te va ridica în cer”. (...)
Din zările depărtate ale orizontului ce ne înconjoară ca un cerc, umbre străvezii, ce par împinse de o suflare misterioasă, gonesc spre noi, din ce în ce mai dese, înfăşurându‑ne ca un zăbranic. Sunt umbrele nopţii ce pun stăpânire pe imensitatea oceanului, în timp ce colo sus o mână nevăzută aprinde felinarele cereşti, călăuze ale navigatorilor de pe toate apele. (...)
Mă simt cuprins de o inexplicabilă tristeţe şi, uitându‑mă în jur, îmi dau seama că am rămas aproape singur pe covertă. Ceilalţi pasageri dorm încă de mult. (...)
De dimineaţă, după cafea, se aude iarăşi un zgomot neobişnuit. Ce s‑a mai întâmplat?
Ies afară şi, în clasa a IV‑a, o mulţime de negri, cu faţa la pământ, se roagă lui Allah pentru sufletul celui ce plecase dintre ei. Bolnavul murise. Alţii, mai slabi, plângeau cu lacrimi grele, iar alţii, înfuriaţi, îi ocărau, căci, spuneau ei, prin aceasta supără pe Allah.
În fine, interveniră ofiţerii şi doctorul, care constată moartea. După aceasta se încheie un proces‑verbal şi se decise înmormântarea după tot ritualul marinei. Învelit într‑un cearceaf alb, nou, mortul este băgat într‑un sac de pânză cafenie, de care apoi se leagă o şină de fier, grea de 20‑25 de kilograme. Astfel împachetat, cadavrul este aşezat pe un fel de jgheab mare de scânduri şi învelit cu drapelul. Câteva minute este ţinut pe covertă. O tăcere profundă stăpâneşte pe toţi. (...)
La un semn al ofiţerului, marinarii se apropie mai mult şi pun mâna pe sacul în care e mortul. Încă oclipă, marinarii au înclinat jgheabul şi cadavrul alunecă în apă, cu un plescăit ce înfioară fără voie. Vocea minunată cântă mereu. Două minute mai târziu, în punctul unde cadavrul a fost aruncat se vede o bătălie extraordinară de rechini; capetele lor, cu gura ca de bou, dar enormă, se agită, iar cu fălcile fac o adevărată gimnastică. (...)
O bătaie pe umeri mă readuce la realitate. Este comandantul vasului japonez, care vorbeşte binişor limba franceză.
El îmi spune cu linişte:
— Eu ştiu ce gândeşti dumneata, dar de, suntem marinari.
Şi avea dreptate comandantul japonez, dar în loc de „marinari” ar fi putut tot atât de bine spune: „suntem oameni”, căci oricât de grozavă ar fi moartea şi oricât de multe victimele ei, ea nu poate opri omenirea, al cărei destin e să meargă tot înainte, lăsând în urmă pe cei care au căzut.
Sursele fragmentelor citate:
Nicolae Milescu-Spătaru - Jurnal de călătorie în China, Editura pentru Literatură, 1962
Constantin Golescu - Însemnare a călătoriei mele în anii 1824, 1825, 1826, Minerva - Institut de arte grafice și editură, București, 1915 (volum disponibil la liber în Biblioteca Digitală a Bucureștilor)
E. Kurt Binder - Călătorii și întâmplări ale unui sas din Transilvania, la mijlocul secolului trecut, în Orient și Africa, 1930 (Mulțumim Muzeului de Etnografie Universală „Franz Binder”, care ne-a pus la dispoziție acest document.)
Bazil Assan - conferința „Căletorie împrejurul pământului (1897-1899)”, susținută la Academia Română în 1899 și publicată în Buletinul Societății Regale Române de Geografie din 1899
Emil Racoviță - Jurnal. Filmul marii aventuri polare, Editura Compania, București, 1999
Nicolae Șucu - Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918, Editura Humanitas, București, 2017
Mihai Tican Rumano - Sub soarele Africii Răsăritene, Editura Polirom, Iași, 2015
