Cel mai nou film al lui Tudor Giurgiu, Libertate, este inspirat din povestea prea puțin cunoscută a evenimentelor din decembrie 1989 de la Sibiu, când, în haosul generat de schimbarea de putere, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați de terorism. Filmul a câștigat Premiul Cinematografelor de Artă la Festivalul de la Sarajevo și Premiul Publicului pentru Cel Mai Popular Film Românesc în cadrul TIFF 2023.
Din distribuția impresionantă (Iulian Postelnicu, Alexandru Papadopol, Andi Vasluianu, Cuzin Toma, Alex Bogdan, Marius Manole, Leonid Doni, Mirela Oprișor, Cătălin Herlo sau Ionuț Caras), actorul craiovean Alex Calangiu joacă rolul protagonistului, Viorel Stănese, milițian prins și el în tumultul paranoiei din acele zile sângeroase din Sibiu când întrebarea care îi măcina pe toți era „cine a tras în oameni?”. Cu o carieră de peste 15 ani în teatru, Alex Calangiu debutează acum în film.
Cum ai ajuns să faci actorie?
Aș spune că aproape din greșeală. Trăiam în Craiova unde, la începutul anilor 2000, nu erau joburi cool și mișto ca acum. Mi-era groază de un program clasic „de la opt la opt”. De când eram copil, mi-au plăcut filmele foarte mult, mergeam la cinema des, dar nu mă gândeam să mă fac actor. La 15 ani am fost într-o trupă de teatru de amatori și mergeam pe furiș fiindcă nu era deloc macho să fii actor pe vremea aia. Am stat o lună, am cărat mese, am făcut figurație, după care am uitat de experiență. După liceu, începusem să îmi dau seama că nu-mi plăcea în ce direcție mergea viața mea, așa că am zis să dau o șansă actoriei. Dar chiar și după facultatea de profil, mi-era greu să cred că o să rămân actor de teatru pentru că rezonam cu foarte puțini regizori care montau atunci. Încă se mai făcea genul ăla de teatru cu urlete, cu țipete, plin de emfază. Acum nu mai e așa, am scăpat de toate exagerările alea. Și am început ușor-ușor să cred că mi s-ar potrivi meseria asta, chiar dacă nu am fost niciodată genul de actor care să idolatrizeze lemnul scenei. Ce m-a ajutat a fost nevoia de a nu duce o viață banală, cum vedeam în cartierul meu, cu oameni trași la indigo care plecau dimineața la serviciu, se întorceau seara obosiți și a doua zi repeat. Am ajuns actor pentru că pur și simplu am refuzat ca viața mea să fie așa.
Ce crezi că ți-a adus teatrul după ce ți l-ai asumat serios ca meserie?
Suișuri și coborâșuri; actoria o meserie unde primești mai multe nu-uri decât da-uri. Trebuie să perseverezi și să-ți dai seama că și în teatru, și în cinema, există mode. Eu am avut noroc să prind o modă care mi se potrivește, cu regizori ca Radu Afrim, cu Bobi Pricop, cu generația nouă. La început n-a fost așa, a trebuit să joc și roluri în cheia aia de la 1800. Și am suferit din cauza asta, de-aia am și încercat să ies din registru și am făcut proiecte de teatru la penitenciare, pentru că acolo mi se părea că lucrurile se întâmplau mult mai autentic, mult mai sincer. Tot timpul m-am gândit și la film și mi-am dorit să ajung pe marile ecrane, am mers la o mulțime de castinguri, dar rămâneam mereu pe lista scurtă. Și cel mai frustrant e să rămâi pe lista scurtă, pentru că acolo deja știi că nu mai ține de tine. Alt lucru era că regizorii care mă interesau făceau filme foarte rar, deci oportunitățile erau reduse. Poate că funcționa și o anumită prejudecată legată de actorii de provincie și programul lor combinat cu distanța față de București unde se întâmpla totul.
Care era perspectiva ta asupra Noului Cinema Românesc?
Eram foarte foarte mândru să văd regizorii români ajunși la marile festivaluri de film din lume. În ultimii 25 de ani, cei mai importanți ambasadori ai României au fost cineaștii români. Și era genul de cinematografie pe care așteptam de mult timp să o văd și la noi. M-a bucurat acea sincronizare de după 2000, și în teatru, și în cinema. Acum mă bucur că începem să avem și filme comerciale, și seriale, că avem diversitate. Și spectatorii, dar și noi, actorii, nu mai trebuie să așteptăm marele regizor timp de cinci ani până îi vine ideea pentru un nou film. Poate că mi-e doar puțin teamă de tendința românilor de a exagera, în general. Vrem comedie, și brusc avem zece comedii la fel; nu suntem foarte buni la găsirea căii de mijloc. De aici teama mea să nu rămânem la aceleași formule timp de câțiva ani în cinema. Indiferent de cât de puțini bani circulă sau nu în industrie, tot trebuie să ai scenarii bune și originale, să n-o ia toată lumea la fugă în aceeași direcție, să lase loc pentru diversitate.
Cum a fost întâlnirea cu Tudor Giurgiu ca să ajungi să joci rolul protagonistului în Libertate?
Am participat într-un an la programul 10 pentru Film din cadrul TIFF și acolo l-am cunoscut pe Tudor, care ne-a zis, fără prea multe detalii, că lucrează la un film despre revoluție. Mi-a spus să vin la casting, dar mai mult ca sigur nu cred că se gândea la rolul lui Viorel pentru mine în momentul ăla. Era august, au trecut niște luni, am început să cred că nu se mai întâmplă nimic, dar m-a sunat și m-a chemat. La proba de casting m-am simțit foarte, foarte bine. Cu Tudor totul a mers natural și organic; și iar am rămas pe lista scurtă cu alți doi actori care joacă în film. De Crăciun, și ăla a fost cel mai bun Crăciun din viața mea, m-a sunat și m-a anunțat că mă ia în rolul principal. Mi-a trimis scenariul și am început să mă pregătesc.
În cel fel te-ai pregătit sau documentat pentru rolul lui Viorel?
Cu Tudor am vorbit cel mai mult, el mi-a dat o mulțime de materiale despre Revoluție, am citit atent scenariul de 4-5 ori. Mi-a zis cam cum ar vrea să filmeze anumite scene, așa că m-am uitat la multe filme care aveau aceeași atmosferă. De exemplu, la Dunkirk m-am uitat în repetate rânduri, ca să prind atmosfera aia de claustrare și frică de moarte. Dar n-aș putea să descriu cu precizie procesul de pregătire. Sunt o mulțime de lucruri care te inspiră și emoții pe care le accesezi. Nici tu, ca actor, nu știi dinainte din ce te vei hrăni pentru o scenă sau o trăire. Ai tot felul de butoane pe care să le apeși, pe care le știi doar tu. A fost vorba și de ceva pregătire fizică, am alergat foarte mult, fiindcă trebuia să am o condiție bună pentru toată coregrafia, și capacitate pulmonară să dau textul firesc după minute întregi de alergătură. De exemplu, pentru acel one shot din prima parte a filmului, coregrafia a fost gândită la secundă, foarte bine sincronizată și a durat undeva la 16-17 ore să tragem tot.
În ce termeni ai descrie experiența ta pe platoul de filmare, relația cu camera, față de relația cu scena de teatru?
Prima zi de filmare n-o s-o uit niciodată, eram în pandemie și aveam anxietatea asta să nu mă îmbolnăvesc și să le stric niște zile de filmare. Mi-am dat seama cumva de toată amplitudinea proiectului când au început să vină mașinile de catering, tirurile, oamenii; mă gândeam că, dacă dau chix, nici nu vreau să știu câți bani se pierd. Tudor a riscat foarte mult cu mine dându-mi o șansă într-un film așa de puternic și cu o producție așa mare. Încercam să nu las frica să mă paralizeze.
Am mai puțin trac în fața camerei decât pe scenă, știu că la filmare se mai poate trage o dublă, în timp ce pe scenă nu se poate. Dacă ai dat o bâlbă, așa rămâi până la final de spectacol și e îngrozitor. La filmare e altă dinamică, am avut o relație relaxată cu mediul. Sigur că vezi 150 de oameni care se uită la tine și tu trebuie să livrezi replicile, dar nu m-am gândit la ei, nu am luat nimic în seamă. În film trebuie să fii foarte concentrat indiferent cât aștepți să intri în scenă. A fost straniu că, după 15 ani de teatru, în care am învățat să vorbesc cât mai despicat și deslușit, aici bineînțeles a trebuit să mai agăț și eu cuvintele ca să dea mai firesc pe cameră. Și apropo de butoane pe care le apeși ca actor, în scena de după dialogul cu personajul lui Vasluianu, când sunt singur în baie și plâng, ce m-a încărcat a fost că am văzut săpunul ăla așa curat, trimis de familie, de un alb imaculat, prin comparație cu halul în care arătam eu. Așa am accesat sentimentul ăla că murea lumea pe care o cunoșteam și că începea o lume nouă în care intru cu minciuna zisă despre Voicu.
Cu ce ai rămas după această primă experiență în film?
Cu depresie. După rolul ăsta și după întâlnirea cu Tudor, am intrat într-un soi de sevraj, aș fi vrut să mai filmăm încă un an. Mi-a luat ceva timp să mă recalibrez după experiența asta. Să-i zicem un soi de depresie post-cinematografică. Am sărit repede înapoi în teatru, bucuros să lucrez cu un regizor pe care îl așteptam de zece ani la Craiova, dar chiar și așa mi-a luat mult să mă readaptez la lucrurile care îmi erau familiare. Iar acum vreau să uit de Viorel, nu pot să rămân acolo. Cred că, în meseria asta, trebuie să fii ca un zidar: termini o casă, treci la alta. Din povestea lui Viorel am rămas cu angoasa de a fi în pragul unei lumi care se spulberă și lasă loc celei noi în care nu știi dacă îți mai găsești locul. Doar în câteva ore, cade o lume. Ca toți din sistem, Viorel avea o viață relativ dulce și apoi își dă seama că nu mai are niciun rol de jucat în noua ordine. Nu știu cum ar fi pentru mine să trec prin așa ceva. În plus, am mai rămas cu mecanismul ăsta de ancorare în ceva familiar și emoțional, cum e pentru el agățarea de botezul copilului, cu dată fixă, pe 7 ianuarie. Pe mine ca actor, detaliul ăsta din scenariu m-a ajutat foarte mult să construiesc personajul. E o obsesie aparent ridicolă, dar care îl ajuta să supraviețuiască. Pentru că, dacă dai frâu liber fricii și imaginației, te îngropi singur înainte să te îngroape alții.
Ați avut deja o mulțime de proiecții în țară, ați avut discuții cu publicul. Cum a fost primit filmul?
M-au bucurat mult reacțiile tinerilor. Oana Giurgiu întreba mereu în sală cine e născut după 90 și eram surprins de fiecare dată că erau foarte mulți. Și chiar nu știau mai nimic despre ce se întâmplase la Sibiu, erau destul de șocați. Știu că ne-a povestit un un băiat de 20 și ceva de ani că a văzut filmul și apoi s-a dus acasă și, la miezul nopții, a trezit-o pe maică-sa să îi povestească ce-și amintește de la Revoluție. E mișto interesul pentru bucata asta de istorie a noastră, pe care nimeni nu ne-o explică până la capăt. Iar tinerii sunt foarte receptivi la film, chiar nu credeam că va fi așa. Mă gândeam că e altă generație, că poate e dezinteresată și m-am bucurat să fiu contrazis în sălile de cinema de tinerii născuți chiar și după 95-96.
Ce urmează pentru tine?
Proiecte în teatru, dar îmi doresc foarte mult să rămân și în zona de film; deci continui să merg la castinguri și vom vedea ce se concretizează pentru următorii ani.
Pe Alex Calangiu îl puteți vedea în spectacolele „Casa cu suricate” și „câine cu om. câine fără om”, în regia lui Radu Afrim, „Bang”, în regia lui Theodor Cristian Popescu, „Retroelectro”, regia Bogdan Georgescu, „Avarul”, regia Felix Alexa, „Toc toc”, regia Alexandru Boureanu și Raluca Păun, „Oedip rege”, regia Declan Donellan, la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova.
Libertate e distribuit în România de Transilvania Film.
