Mereu am considerat că-mi plac animalele cam cât îi plac oricărei persoane obișnuite. Mi-am mai împărțit mâncarea cu ele când a fost cazul, am mângâiat pisicile și câinii prietenoși când mi-au venit în cale, dar n-am povești cu salvat animale din copilărie sau vreo pasiune pentru un blănos/blănoasă care să nu mă lase să dorm. În ultimii ani însă, poate de când am și eu două pisici acasă, am devenit din ce în ce mai interesată de animalele de lângă noi.

Am început să fiu tot mai fascinată de relația noastră cu necuvântătoarele, în toate formele lor, și să-mi pun tot felul de întrebări, cum ar fi: ce spune despre noi modul în care ne comportăm cu animalele abandonate, ce înseamnă grija față de animale și de câte feluri poate fi ea, care e responsabilitatea noastră față de niște ființe care nu ne aparțin, dar care împart același spații cu noi și care au nevoie de prezența noastră, într-o formă sau alta, pentru a supraviețui? 

Tocmai fascinația asta m-a făcut dornică să discut Sara Turetta, activistă italiană pentru drepturile animalelor, care a scris recent o carte despre munca ei cu animalele din România. Sara a venit prima dată în țară în anii 2000, când a aflat despre campania de ucidere în masă a câinilor vagabonzi desfășurată în București de către atunci primarul, Traian Băsescu. În Italia lucra în publicitate și în timpul liber făcea voluntariat în adăposturile pentru animale. S-a hotărât să vină în Româniacu ajutoare după ce a citit o știre despre ce se întâmpla la București, dar nu s-a gândit atunci că va ajunge să-și împartă viața între Italia și România, unde între timp a înființat o organizație non-guvernamentală pentru protecția animalelor și mai multe adăposturi. 

În 2002, Sara s-a mutat la Cernavodă, unde a construit un adăpost care găzduia și asigura sterilizarea câinilor din oraș, iar în 2005 a înființat ONG-ul internațional Save the Dogs and other animals. În 2007, ONG-ul a înființat o clinică mobilă, care ajută animalele din satele din jurul orașelor Cernavodă și Medgidia.

Save the Dogs există și azi la Cernavodă și are în grijă o clinică veterinară, un adăpost pentru câini și unul pentru pisici.

Sara a scris despre experiențele ei în cartea proaspăt apărută la Humanitas Urme de bucurie. Acolo descrie atmosfera disperată din perioada uciderii câinilor, face portretul unor animale pe care a reușit sau nu să le salveze (printre cei norocoși se află și Abatjour, un câine care șchiopăta și avea distemper - adică, în limbaj popular, jigodie - când l-a cunoscut Sara și pe care l-a ajutat să fie adoptat de o familie din Italia) și vorbește despre greutățile cu care se confruntă activiștii, de la probleme de sănătate mintală cauzate de epuizare la neîncrederea în alte organizații.

---

Scena9: Cum vezi că a evoluat relația românilor cu animalele abandonate?

Sara Turetta: În anii 2000 câinii erau considerați numai o problemă, o amenințare pentru sănătatea și siguranța oamenilor. Era și foarte multă furie legată de condițiile grele de viață și atunci furia trebuia să se exprime într-un fel. S-a mers pe ideea de a omorî animalele în masă. S-au omorât oficial peste 180.000 de animale, dar nu știe nimeni numărul exact. 

Această curățare a străzilor a dus la o situație aparentă de normalitate. De ce spun aparentă? Pentru că cele trei adăposturi publice ale Bucureștiului [n. red. e vorba de ASPA Pallady, ASPA Bragadiru și ASPA Mihăilești, toate adăposturi de unde poți adopta un câine] au mii de câini, care sunt în continuare capturați de pe teritoriul orașului și despre care nu se vorbește. Există niște mici activități de voluntariat și foarte puține adopții. S-a cam ascuns sub preș problema. 

În schimb, ceea ce pare o situație normalizată la București, în afara orașului, în zonele de periferie, e o problemă încă vizibilă. Și dacă ne ducem în sate, este și mai vizibilă, pentru că acolo această activitate de capturare nu a fost la fel de constantă ca la București.

Față de începutul din 2000, situația s-a ameliorat din cauza campaniilor de sterilizare desfășurate de organizațiile non-profit, precum Save the Dogs. De fapt, organizațiile fac ceea ce ar trebui să facă autoritățile, pentru că legea spune că sterilizarea este obligatorie, dar nu se aplică. Foarte mulți oameni pur și simplu nu au acces la servicii veterinare, fie pentru că nu au bani, fie pentru că în zonele lor nu există chirurgi veterinari care să poată să facă această operație. Trebuie construită o infrastructură de cabinete veterinare sau un sistem de contracte între administrațiile publice și cabinetele particulare, care să permită accesul oamenilor. Altfel, ce se întâmplă? Câinii sunt abandonați.

Din păcate, abandonul animalelor a rămas un fenomen de amploare. Poate nu se vede aici, în centrul orașului, dar noi, activiștii din prima linie, îl vedem zilnic. Problema abandonului este o temă foarte mare și interesantă, pentru că e ceva cultural acolo. Oamenii nu-și asumă responsabilitatea câinelui. În ce-și are rădăcini comportamentul ăsta? Eu cred că în perioada comunismului, când statul zicea: Nu vă faceți griji, nu individul trebuie să rezolve problema. Statul se gândește la toate.

Vorbești în cartea ta despre cultura abandonului la români și faci niște paralele între modul în care ne abandonăm animale și lipsa de grijă față de grupuri de oameni care nu se pot apăra singuri, precum copiii sau bătrâni.

Eu cred că toate lucrurile astea se leagă, așa cum se leagă și de respectul pentru toți cei fragili. Asta înseamnă bătrâni, copii, persoane cu dizabilități, femei sau animale. Cred că dacă încurajăm oamenii să se comporte cu empatie și compasiune față de alte ființe, e un progres pentru întreaga societate. Nu este ceva de care beneficiază doar animalele. 

E vorba de niște valori care trebuie să stea la baza societății. Dacă nu există acele valori, societatea nu se va ocupa de cei slabi, fără putere, fără voce. Eu le pun mereu în legătură, chiar dacă văd că e greu pentru unii oameni, pentru că avem tendința ierarhiza, ceea ce este total greșit. Ar trebui să vedem totul ca un întreg.

De ce crezi că avem nevoia asta de a ierarhiza suferința? 

Cred că treaba cu ierarhiile devine și un fel de scuză. Mă deranjează că atunci când cineva vorbește despre problemele animalelor, unii încearcă să-l facă să se simtă vinovat sau să minimizeze valoarea acțiunilor sale spunând că există altă problemă și mai importantă.

Pe noi ar trebui să ne supere delăsarea și lipsa de angajament pentru colectivitate și comunitate. Nu ar trebui să ne supere cei care fac ceva pentru alții, indiferent de cauză. Fiecare face lucrurile care îl pasionează mult, care îi dau forța să acționeze. N-ar trebui să judecăm: Dar de ce te ocupi de copii și nu te ocupi de femei? De ce te ocupi de bătrâni și nu de copii?. E minunat când cineva se ocupă de ceva și nu se gândește doar la binele propriu. Individualismul nu supără pe nimeni. De ce nu supără pe nimeni? Nu este mult mai sănătoasă o abordare în care luăm în considerare ce este în jurul nostru și ne vedem ca parte a unui sistem în care există multe probleme, multă durere și multă injustiție? Hai să ne supărăm pentru banii risipiți, pentru egoism, delăsare. Nu că niște oameni au grijă de animale.

Cum crezi ca afectează violența asupra animalelor psihologia oamenilor?

Enorm. De fapt, nu o spun eu, există studii care au făcut sociologii să înțeleagă că există o legătură între violența asupra animalelor și criminalitate. În Italia, poliția a început să investigheze tema asta. Când se produce un abuz asupra unui animal într-un context domestic este foarte probabil ca acea violență să fie îndreptată și asupra copiilor și femeii din casă. Și atunci, pornind de la violența asupra animalului, polițiștii au început să verifice dacă există violență și în cadrul familiei.

În carte vorbeai despre „o platoșă făcută de români pentru a se proteja de suferința din jur”. Simți că platoșa aia a dispărut, în ce privește animalele?

În zonele rurale a rămas aceeași. E la fel, pentru că viața acolo e în continuare foarte dură. O perioadă, am avut activități cu clinica mobilă în mediul rural și am rămas șocată de condițiile de viață de acolo. Oamenii s-au înrăit și nu e loc de empatie.

Cred că această platoșă a dispărut acolo unde condițiile de viață s-au ameliorat foarte mult. În România, nivelul de trai nu se mai compară cu ce era acum 20 de ani. Și atunci, oamenii au spațiu pentru a simți durerea altor ființe, un spațiu care înainte nu exista, pentru că durerea oamenilor era deja prea mare ca să se mai poată încărca cu încă ceva. Eu chestia asta am înțeles-o în timp. La început aveam tendința să judec, dar pe măsură ce am înțeles istoria locului, am înțeles și motivul pentru acea obtuzitate.

Cum a fost pentru tine procesul de a încerca să înțelegi o societate care n-a avut mereu încredere în tine? Cum ai reușit să păstrezi o viziune nuanțată și să nu rămâi într-o zonă de „oamenii care nu văd lucrurile ca mine îmi sunt dușmani”?

Eu am făcut studii umaniste, ceea ce m-a ajutat să nu mă opresc la suprafață. Pe de altă parte, am avut nevoie să iau distanță. Așa cum povestesc în carte, dacă rămâneam prea mult îngropată în realitatea extremă de zi cu zi riscam să nu pot dezvolta acea viziune mai obiectivă și mai echilibrată, pentru că furia nu îți permite, te transformă ca om. Și ăsta e unul din motivele pentru care n-am mai locuit constant la Cernavodă. Simțeam că-mi pierd sentimentele de solidaritate față de oameni și riscam să devin o mizantropă.

Lucrul ăsta se întâmplă, într-adevăr, cu foarte mulți activiști. Pentru că ei văd atât de multe lucruri nașpa. La un moment dat, durerea pe care ți-o provoacă oamenii te coplește pur și simplu. Și înțeleg. Dar în momentul acela trebuie să conștientizezi. Dacă îți dai seama că pierzi speranța în oameni și deschiderea în ei, trebuie să te oprești și să spui: Stop. Ce pot să fac? Pentru că nu vreau să-mi stric sufletul.

Eu am conștientizat acest lucru la mine. Plecam la trei luni în Italia, iar când ajungeam la aeroport și mai făceau unii glume la punctul de frontieră, uneori mă enervam foarte tare. Deveneam foarte agresivă, pentru că eram încărcată negativ. Trebuie să fii un sfânt, să suporți atâtea și să fii calm. Eu nu sunt o sfântă.

Dedici mai multor pagini depresiei cauzate de muncă și importanța grijii de sine în munca de activist. Tu cum vezi această așteptare pe care uneori activiștii o au de la ei înșiși, de a fi mereu pregătiți să ajute, acolo pentru alții?

Da, e un aspect foarte important. În special noi femeile, avem tendința de a ne anula într-o cauză, de a ne pune total la dispoziție, cu o generozitate enormă, dar fără limite. Și e o generozitate care uneori ascunde o lipsă de dragoste pentru noi însene. Acolo se declanșează ceva toxic, pentru că n-ar trebui să ne anulăm ca femei, ca și indivizi, în ceea ce facem. Trebuie păstrat un echilibru. 

Știu că e greu, dar trebuie să ne impunem o limită, altfel nu numai că ne distrugem fizic și psihic, dar distrugem relațiile de prietenie, de dragoste, de familie. O misiune generoasă și pozitivă devine o obsesie. Nu mai e ceva sănătos, devine un activism care nici nu mai poate fi înțeles din exterior. Nici nu mai poți să-i convingi pe alții că e bine ceea ce faci, pentru că devii nebuna, cea care nu se mai spală, cea care nu mai iese, pentru că are mereu câte un câine, o pisică de salvat. Te izolezi și uneori mori, pentru că te îmbolnăvești sau pur și simplu nu mai faci față și o iei razna. Am văzut multe persoane așa.

E nevoie de autoconștientizare. Să te oprești înseamnă să ai capacitatea de a spune: OK. De ce fac asta? De unde vine motivația mea pentru angajamentul față de protecția animalelor? Motivația este că am niște lipsuri în viața mea și încerc să le înlocuiesc cu altceva? Dacă e așa, nu e bine, pentru că finalitatea ar trebui să fie ceva mult mai rațional, mai orientat spre animale, nu spre mine. 

Tu cum îți răspunzi azi la întrebarea De ce faci ce faci?

La început, la 28 - 29 de ani, partea emoțională și irațională era mai puternică. Simțeam durerea animalelor foarte îndeaproape, aveam o nevoie puternică de a face ceva. Și m-am aruncat în asta. Nu mi-am pus foarte multe probleme. Faptul că nu am învățat nimic despre români înainte să vin aici a fost o mare greșeală, am venit nepregătită. În timp mi-am dat seama că, de fapt, am avut o intuiție la 28 de ani, că cariera mea în publicitate nu m-ar fi făcut fericită și că aveam nevoie de mult mai mult sens în viața mea să mă realizez ca persoană. 

(...)

De la animale a venit foarte multă energie și încurajare. Ele au fost motivația numărul unu. Cel mai evident este că schimbi niște vieți. Și chestia asta îți dă o satisfacție atât de mare, încât zici Nu contează că ăla m-a înșelat, ăla m-a mințit. Nu puteam să mă opresc pentru că nici nu mi se părea firesc ca animalele să plătească pentru comportamentul uman.

În carte vorbești mult despre a oferi animalelor salvate o viață bună, nu doar o simplă viață. Dai și exemple de activiști care au prelungit viața unor animale care nu mai puteau fi vindecate sau salvate pe termen lung. De ce crezi că pentru unii e atât de importantă dimensiunea asta, de a prelungi viața unui animal, indiferent de context?

Răul pe care îl văd făcut de către unii activiști este la fel de mare ca cel pe care îl fac animalelor oameni care nu sunt activiști și care chiar vor să facă rău. Adică efectul e același. Intențiile sunt diferite. Vine dintr-o concepție greșită despre ce înseamnă viață. O viață care constă în durere cronică, pentru mine și organizația mea nu este o viață demnă.

Cred că în spatele acestei atitudini există probabil și niște idei religioase: nu pot să iau viața unei ființe, numai Dumnezeu o poate face.

Pe de altă parte, există și o concepție greșită despre ce înseamnă să fii activist. Sunt activist numai dacă salvez animalul cu orice preț. Mă simt cel mai tare, pentru că uite, animalul n-a murit datorită mie. Nu contează că se târâie acolo cu rănile deschise, că e supra-infectat, nu contează. Eu văd în asta un comportament patologic, un fel de megalomanie. 

Cum vezi viitorul activismului pentru animale din România, atât în contextul războiului, cât și în contextul posibilei crize economice?

Pe de-o parte, văd un profesionalism în creștere și văd o colaborare între organizații care cred că o să devină și mai evidentă în anii următori. Până acum, fiecare a mers pe drumul lui, dar acum simțim nevoia să ne unim și văd semne în această direcție.

Criza economică ne sperie, ne sperie războiul, pentru că nimeni nu le întrevede nici sfârșitul, nici efectele de lungă durată. Este o perioadă de mare nesiguranță. Și, normal, ne afectează și pe noi, dar încercăm să facem tot ce putem, să ne asigurăm că primim fonduri în continuare și putem merge mai departe.

Ideea noastră ar fi să ne ducem în Ucraina când se termină războiul și să începem acolo un program asemănător cu cel de România. Ăsta este planul, dar totul va depinde de fondurile disponibile, de situația de acolo, de partenerii locali pe care îi vom găsi. Însă e foarte greu acum să ne gândim la viitor.

În pandemie oamenii nu ne-au abandonat. Dimpotrivă, în Italia donatorii au rămas foarte generoși. Donațiile n-au scăzut, așa cum m-am temut la un moment dat. Dar, într-adevăr, pandemia plus războiul au creat o stare psihică mult mai fragilă. Noi încercăm să rămânem cu picioarele pe pământ, pragmatici și realiști.

Care sunt niște țeluri realiste, imediate, pe care le ai acum?

Aș vrea să găsesc doctori veterinari cu care să reluăm programul cu clinica mobilă, să ne întoarcem în zonele rurale, care în ultimii cinci ani au fost abandonate din diverse motive – printre care și pandemia.

Consider că clinicile mobile ar trebui să devină un instrument folosit și de guvernanți și de consiliile județene, așa cum o fac deja ONG-urile. Sunt utile, pentru că România e mare și mulți români trăiesc în zone rurale. Acolo trebuie să ajungem. Dacă nu rezolvăm acolo situația animalelor, nu vom rezolva problema suprapopulării feline și canine.

Primarii din zonele rurale nu au nici expertiza, nici resursele, nici voința de a face ceva. Zonele rurale nu au ecarisaje [n.red. procese de strângere a câinilor vagabonzi și/sau de procesare a cadavrelor de animale], n-au o firmă care să se ducă după animale, primarii au alte probleme.

Mai e și obiceiul ăsta la țară, care nu ajută deloc, de a lăsa câinele liber. Dacă câinele se plimbă, se și împerechează foarte ușor.

Vezi vreo diferență între animalele din Italia și cele din România?

Câinii din România sunt speciali. Eu spun tot timpul că sunt foarte deștepți, pentru că probabil au trebuit să se descurce în contexte nu întotdeauna prietenoase. Supraviețuiesc cei care sunt mai deștepți, care știu să se ferească de pericole, să se ferească de oamenii răi și atunci dezvoltă niște aptitudini pe care cei din Italia, nu le au.

Ce poate face cititorul pentru a sprijini animalele fără adăpost?

În primul rând, puteți să sprijiniți financiar sau cu voluntariat un ONG pe care îl cunoașteți. Trebuie să abandonăm atitudinea de tipul: Tu, ONG-ule, trebuie să rezolvi problema, iar eu stau. Poți să mergi la un adăpost, să plimbi câinii, sau să-ți convingi vecinul să-și sterilizeze câinele, poate să-l ajuți să plătească sterilizarea dacă nu-și permite, să sprijini financiar un ONG direcționând 3,5% din impozitul pe venit.  Hai să ne implicăm, nu să așteptăm să vină altcineva să rezolve problema.

(...)

Aș vrea ca oamenii să vadă în animale niște prieteni, membri ai familiei, ființe care ne fac viața mai frumoasă, mai plină, mai fericită. Trebuie să construim o relație cu ele, să le apreciem cu adevărat, să le ascultăm, să le observăm și să și luăm ce e mai frumos de la ele, pentru că ne fac viața mai frumoasă. 

Fotografii din arhiva personală a autoarei.