Povestea unui copil cu prea multă imaginație, care număra fulgi de zăpadă, când, dintr-o dată, iarna a încetat să mai ningă. Noroc cu bunicului său beat.
Când eram copil și ningea de Crăciun, mă duceam la fereastră și strigam te uită cum ninge decembre, iar tatăl meu răspundea - ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară - și mă săruta pe cap. Pe urmă maică-mea zicea - drumurile-s troienite, noaptea vine, gerul creşte - și mă săruta și ea pe cap, pe urmă bunicul, bunica și rudele aflate în vizită făceau la fel, fiecare cu versul său. Nu mi-au spus niciodată că versurile nu erau ale lor, astfel încât la școală am ajuns să mă cert cu învățătoarea, pentru că am crezut că Bacovia, Alecsandri și Otilia Cazimir au furat poezii de la părinții, bunicii și rudele mele.
Vacanțele de iarnă mi le petreceam la bunici. Îmi plăcea să fac oameni de zăpadă, să port mănuși și fulare, să cad de pe sanie și să colind. Dar cel mai mult îmi plăcea să stau la fereastră și să număr fulgii de nea. Pentru cine numeri fulgii de nea? m-a întrebat într-o zi bunicul când eram singuri. Pentru oamenii care nu au timp, am zis eu. Și am stat amândoi în tăcere câteva clipe, eu pentru că mi se părea că am spus un lucru profund și așteptam laude, iar bunicul meu pentru că era beat. Măi, tu știi câți fulgi de nea are iarna? a întrebat bunicul cu semivocea specifică omului beat. În acea perioadă, am început să țin un jurnal de ninsoare, în care îmi notam cantitatea zilnică de fulgi de nea. O înmulțeam cu numărul zilelor, numărul străzilor, numărul acoperișurilor și intensitatea vântului și le împărțeam cu durata vieții unui fulg de nea. Rezultatul era numărul fulgilor de nea căzuți în iarna respectivă. Mă închipuiam un istoric al fenomenului ninsorii. Bunicul se uita la mine întrebător. Am făcut niște calcule în jurnal. Am început să număr pe degete fulgii de nea. M-am oprit din numărat când am realizat că nu aveam suficiente degete. Am mai făcut niște calcule. Am folosit echere, compasuri și radiere. Până în momentul de față, iarna asta au căzut aproximativ 39.456.345 de fulgi de nea, i-am zis bunicului. Cum adică aproximativ? a întrebat bunicul. Am crezut că ești specialist. Spune-mi câți fulgi de nea sunt în total. Și nu doar iarna asta, ci în general.
La televizor, era formația Wham! cu melodia Last Christmas. George Michael era într-o stațiune de schi și cânta despre cum i-a dat cuiva inima sa la Crăciunul trecut, iar în videoclip era arătată o femeie, deși George Michael se referea la un bărbat, însă pe-atunci ninsorile erau mult mai heteronormative decât în zilele noastre. George Michael mi se părea un specialist al ninsorii, că tot apărea în clipul ăsta în fiecare iarnă. Așa că l-am întrebat: George Michael, câți fulgi de nea are iarna? Iar George Michael a zis: I don't know, Gabriel, but last Christmas I gave you my heart. Mulțumesc, George Michael! am zis eu spre televizor.
Bunicul meu s-a uitat dezaprobator la George Michael și a zis că doar Dumnezeu știe câți fulgi de nea are iarna. Dumnezeu și caracatițele, am zis eu, dând din cap. Carcacatițele? a bălmăjit bunicul, încercând să se ridice de pe canapea, ca să bea răchie din damigeană, dar ridicându-se doar ca idee, din cauza beției crunte în care se afla. Fiind un copil cu prea multă imaginație, credeam că există caracatițe spațiale, care-l ajutau pe Dumnezeu să facă ordine în cer. De aia caracatițele aveau așa multe brațe, ca să poată fi peste tot în același timp, ca și Dumnezeu. Trebuiau să aranjeze stelele și să aibă grijă să nu cadă. Când pica o stea de pe cer, Dumnezeu era, gen, ce-ai făcut, măi, caracatiță. Și se lovea cu palma peste frunte. Caracatițele lui Dumnezeu, am zis eu. Dumnezeu nu are caracatițe, a îngăimat bunicul, nu foarte convins că are dreptate. Ba da, am zis eu, Dumnezeu merge cu caracatița sa personală la biserică și pe urmă toți trei se duc la capătul lumii, unde se nasc fulgii de nea și numără fulgii de nea și caracatița numără mai repede, pentru că are mai multe mâini decât Dumnezeu, și biserica zice Doamne-ajută. Bunicul se uita spre damigeană. Era foarte concentrat. Părea că vrea să stabilească o comunicare telepatică cu răchia. Cu ce se duc? a întrebat, într-un târziu, foarte serios. Cu sania, am zis eu, la fel de serios. Damigeana cu răchie era lângă canapea. Dumnezeu e în poate, a zis bunicul, și a întins mâna spre damigeană.
Dumnezeu era în toate, în damigeana de răchie, dar și în mâna întinsă spre ea. În toate și în poate. Dar nu și în iarna care a urmat. Cea mai tristă iarnă din viața mea. Eram, din nou, la bunici și așteptam ninsoarea la fereastră. O așteptam în fiecare zi. O așteptam pentru că nu venea. La știri se vorbea despre schimbări climatice, topirea ghețarilor și vortexuri polare. O iarnă fără ninsoare. Pinguinii erau disperați, iar urșii polari triști. Nu mai aveam chef de nimic, nici de oameni de zăpadă, nici de fulare și mănuși, nici de căzut de pe sănii sau colindat. Pe la mijlocul lui decembrie, am avut un coșmar. Se făcea că îngropam oameni de zăpadă ca să nu se topească, într-un loc secret știut numai de mine. Anii treceau, iar eu îngropam oameni de zăpadă. Într-o iarnă când nu a nins deloc, am văzut în apropierea locului niște trepte săpate în pământ. Cineva descoperise ascunzătoarea oamenilor de zăpadă și voia să mi-i fure. Trebuia să văd cine, așa că am coborât în adâncul pământului ghidat de făclii ce pâlpâiau albăstrui în firide. Puteam vedea în depărtare un uriaș om de zăpadă. Niște siluete dansau la baza sa, prinse într-o bătaie cu bulgări de zăpadă. Când m-am apropiat de ele, mi-au spus că sunt preoți și că le-am întrerupt slujba religioasă. M-au întrebat de ce nu le-am trimis și iarna asta un om de zăpadă, ca să poată continua construcția omului-de-zăpadă-de-apoi, care a început la facerea lumii și se va termina la sfârșitul ei. Am înțeles atunci că oamenii de zăpadă pe care voiam să-i salvez au ajuns să fie dezmembrați și contopiți cu corpul titanului de zăpadă. Era nevoie de sacrificii. Eram bătrân. Preoții s-au uitat unii la alții și mi-au spus nu-i nimic, iarna asta o să fii tu omul de zăpadă.
M-am trezit strigând te uită cum ninge decembre. După ce m-am dezmeticit și m-am asigurat că sunt copil, m-am dat jos din pat și m-am dus la fereastră, cu speranța că voi avea parte de imaginea idilică a iernii: copii tăvălindu-se prin zăpadă, crengile copacilor grele de omăt, bunică-mea măturând zăpada, cu capul învelit de marame, și bunicul care-o ajuta, proptit în coada măturii ca să nu cadă, cu capul învelit de beție. Însă afară era pustiu. Ca-n sufletul meu. Zilele următoare, când părinții și rudele mă întrebau ce am, de stau tot timpul trist la masă, ridicam din umeri și ziceam, printre lacrimi, te uită cum ninge decembre.
În ajunul Crăciunului, s-a petrecut miracolul. Bunica și cu mine eram pe banca din curtea interioară. Îl așteptam pe bunic să se întoarcă acasă de la vecin, unde avea loc beția sfârșitului de an. Eu așteptam și ninsoarea. Se făcuse seară. Bunica își pierdea răbdarea, iar eu săream ca să-l pot vedea pe bunic peste gardul care despărțea curtea noastră de a vecinului. Uneori, vecinul beat se uita la bunicul beat care dormea în picioare. Alteori, bunicul beat se uita la vecinul beat care dormea în picioare. Se trezeau reciproc și pe urmă adormeau la loc. Scena de desfășura de câteva ore, iar bunica amenința că va încuia ușa dacă bunicul nu se întoarce. La un moment dat, bunicul m-a văzut tot sărind și probabil și-a adus aminte că trebuia să fie acasă, pentru că a început să facă salturi mari și disperate în direcția noastră, ca și cum se temea că mersul i-a luat-o înainte, în timp ce dormea, și trebuia să-l ajungă din urmă, așteaptă-mă, mers, mai am puțin și te ajung, îmi închipuiam că-și spune. Deschizând poarta, bunicul a început să se clatine cu grația unui balerin, dacă balerinul și-ar fi scăpat grația pe jos, făcând-o țăndări. A urmat o piruetă, pe urmă o antipiruetă, totul culminând cu un șpagat fără întoarcere și cu exclamația - s-a întors acasă Nadia Comăneci! - a bunicii care era în bucătărie și încuia ușa de la intrare.
Șpagatul bunicului meu era cel mai desăvârșit șpagat din toate timpurile. Poate chiar șpagatul primordial, fără de care niciun șpagat nu ar fi fost cu putință. Universul a fost martor la un moment de perfecțiune și i-a curs o lacrimă pentru această victorie a omului asupra condiției sale. Un om simplu, aflat la locul potrivit, în momentul potrivit. Bunicul meu. O lacrimă care s-a transformat într-un fulg de nea. În curând, aveau să fie milioane de fulgi de nea, iar eu eram la fereastră și îi număram pe toți. Îl puteam vedea pe Dumnezeu sus de tot, înconjurat de caracatițe, zâmbindu-mi. I-am făcut cu mâna.
Ningea. Adevărat vă spun că ningea. Milioane de fulgi de nea și toți făceau șpagatul în onoarea bunicului meu, care era ca un fulg de nea mai mare. Cel mai bun dintre ei.
