Festivalul Teatrelor Maghiare la București / BukFeszt, organizat de Asociaţia Uniunii Teatrelor Maghiare MASZIN în colaborare cu UNITER, a avut a treia ediție în acest an (30 septembrie – 6 octombrie). La Teatrul Odeon au fost prezentate spectacole din cinci teatre maghiare (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, Teatrul „Szigligeti” din Oradea, Trupa „Harag György” a Teatrului de Nord din Satu Mare, Teatrul „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc şi Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiu Secuiesc). Am văzut două spectacole din festival, ambele cu texte puternice despre clase și identitate și ambele cu provocări etice și estetice la nivel spectacular.
„Opera de trei parale” de la Teatrul „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc, în regia lui Szöcs Artur, colorează piesa lui Bertolt Brecht cu accente locale. Cadrul larg este un abator unde are loc nunta lui Mackie Șiș (Kozma Attila) cu Polly (Tóth Jess), dar care este și un spațiu al precarității, de exploatare prin muncă a celor sărmani, un amestec de sânge, murdărie, moarte și sărăcie, materializarea vulnerabilității și a damnării sociale. Afacerea cu cerșetori a domnului Peachum (András Hatházi), care trasformă amărâții neinteresanți ai sorții în personaje capabile să inducă milă și să deschidă buzunarele bogaților, are și o componenta mafiotă, de control asupra teritoriului „de producție”. Concret, domnul Peachum monetizează sărăcia. Costumele pe care el le oferă pentru a da identitate pe stradă cerșetorilor și a-i transforma în personaje „productive” stau agățate în cârlige, ca niște carcase de animale în abator. E aici o metaforă a violenței și mortificării sociale a cerșetorilor, al căror grup eclectic are tușe autohtone precum cele două personaje de etnie romă, unul de limbă maghiară, altul de limbă română. Este discutabil în ce măsură stereotipizarea romilor ca cerșetori este aici rasistă sau realistă. Aș înclina spre realism pentru că în paradigma spectacolului, cerșetorii sunt o clasă socială vulnerabilizată la nivel macro-social prin precarizare – sunt oameni pe care societatea nu îi susține sau nu le oferă posibilități de depășire a statutului social – și vulnerabilă la nivel micro-social în fața unor forme de exploatare și manipulare din partea interlopilor ca Peachum. Prin urmare, ceea ce pun în lumină textul lui Brecht și spectacolul lui Szöcs Artur este tocmai relația de cauzalitate între mercantilismul societății (și violența cu care îl impune, de unde și metafora abatorului) și grupurile vulnerabile pentru a explica modul de acțiune (cerșetoria) al acestora din urmă.
Un alt element de culoare locală este dat de faptul că muzica lui Kurt Weill capătă, cu delicatețe și abilitate, accente de folclor maghiar (conducerea muzicală Bene Zoltán), susținute pe alocuri și de coregrafia (Bodor Johanna) care include pași și fraze coregrafice din dansurile maghiare. Orchestra este plasată deasupra acestei lumi promiscue și damnate, cu care comunică uneori. Astfel, paradigma brechtiană de ieșire din convenție și auto-reflecție se păstrează, actorii-personaje își comentează reciproc prestațiile actoricești, iar didascaliile și comentariile sonore sunt puse din exterior de două personaje (Bartalis Gabriella și Nagy Gellért).
„Opera de trei parale” de la Miercurea Ciuc reușește să aducă viabil textul lui Brecht în actualitatea autohtonă, cu o bună prestație actoricească și muzicală.
„Doctorul” de Robert Icke, regia Andrei Șerban, aduce la București trupa Teatrului Maghiar „Csiki Gergely” din Timișoara împreună cu actrița Erzsébet Fülöp de la Teatrul Național din Târgu Mureș. Din ce am citit și văzut până acum din creațiile lui Robert Icke (37 ani), dramaturg și regizor britanic în vogă, „Doctorul” este cea mai complexă piesă a lui. Și asta nu doar pentru că este un text de sine stătător, care se depărtează mult de „Profesorul Bernhardi” de Arthur Schnitzler, sursa sa de inspirație (Icke este recunoscut pentru rescrierea unor texte clasice, de la „Oedip” la „1984”), ci și pentru că abordează pe multiple paliere problema identității în contextul mișcărilor din ultimii ani, #blacklivesmatter și #metoo, care au dus la recunoașterea drepturilor unor grupuri vulnerabile și la deconspirarea abuzurilor. Icke și-a regizat propriile piese pe scenele mai multor teatre (aceeași paradigmă regizorală în mai multe versiuni actoricești) astfel că am văzut „Doctorul” în varianta livestream de la Internationaaal Theater Amsterdam. Andrei Șerban a făcut o pasiune pentru scriitura lui Icke – a montat deja de două ori „Oedip”, la Teatrul Maghiar din Cluj și Teatrul Bulandra București, „Doctorul” la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely” din Timișoara și se află în repetiții cu „Mary Stuart” la Teatrul Național București.
„Doctorul” comprimă argumentele din societate legate de diferențele religioase, rasiale, etnice, de gen și sex, într-un discurs scenic cu o puternică componentă teoretică și o structură dramaturgică minim narativă. Povestea în sine se reduce la câteva elemente. Pacienta minoră a unei doctorițe dintr-o clinică care tratează bolnavi de Alzheimer moare în urma unui avort autoprovocat. Doctorița refuză accesul preotului catolic, cerut de familia pacientei, în ultimele momente de viață ale acesteia. Și asta ca să îi asigure fetei „o moarte liniștită”, pe care nu ar fi conștientizat-o. Altfel, dacă ar fi venit preotul, ea și-ar fi dat seama că moare (pacienta realizează totuși acest lucru și moartea nu e deloc liniștită). Incidentul explodează în social media și scandalul se amplifică pe măsură ce noi elemente (etnice, rasiale, financiare) se adaugă disputei originale, care era între un preot și un om de știință ateu (și evreu), doctorița Ruth Wolff , care neagă posibilitatea de alinare pe care ar fi adus-o pacientei religia (elementele sunt nuanțate – pacienta nu și-a exprimat clar apartenența religioasă, cauza agoniei ei este un păcat capital în religia catolică etc.). Evreitatea, neasumată însă religios, a doctoriței și catolicismului reprezentat de preot configurează un alt nivel al conflictului. Ulterior, se dovedește că preotul este de culoare, iar doctorița albă și disputa integrează și componenta (potențial) rasistă. Doctorița se dovedește a fi o persoană queer, căsătorită cu o femeie, care a decedat în urma Alzheimerului și care o bântuie în prezent. Se explică astfel trauma morții pe care doctorița încearcă să o evite, fără succes, pentru pacienta ei. Doar că partenera, Charlie, s-a sinucis înainte ca boala să o incapaciteze mental.
*
Aș atrage atenția teatrului timișorean că textul vorbește explicit despre metode de sinucidere și că asta ar trebui precizat pe materialele de promovare, eventual cu trimitere la linia telefonică de asistență pentru persoanele cu tendințe sinucigașe (0800-801-201) și la persoanele sau instituțiile care pot oferi ajutor psihologic. Există formule de avertizare în teatrul occidental, menționate la spectacole care conțin elemente ce pot vulnerabiliza spectatorul și observ că ele încep să fie preluate și de teatrul din România.
*
Doctorița este vizitată, în plan real de data asta, de o adolescentă, Sami, a cărei identitate queer (trans) este într-un stadiu incipient. Conținutul efectiv al spectacolului stă în dezbaterile consistente, cu întorsături surprinzătoare ale argumentelor pe care incidentul le provoacă la diverse niveluri de putere în spitalul în care lucrează dr. Wolff (și pe care l-a fondat), la televiziune, pe rețele sociale și în discuțiile unu la unu cu colegii, Sami, Charlie, preotul (tocmai pentru că esența textului și a spectacolului stă în aceste dezbateri mi-am permis să dezvălui narațiunea).
Dar Icke nu reduce textul la încă o discuție despre identitate ca rasă, gen, etnie, religie, sex, despre conservatorism și corectitudine politică, despre woke-ism și omul de știință liberal. Icke pulverizează efectiv ideile despre identitate pentru că personajele sunt năucitor de diferite față de aparența lor. Concret, conform textului, actori de culoare joacă personaje albe și invers, femei joacă bărbați și invers, dar nu este o regulă ca totul să fie pe dos astfel încât efectiv niciun personaj nu poate fi redus la caracteristici vizibile, căci nu se știe dacă acestea sunt sau nu reale.
Desigur, toate rolurile jucate contre emploi nu presupun travestiuri, tocmai pentru a susține ideea că omul este mai mult decât identitatea aparentă, decât o sumă de caracteristici – rasă, culoare (sunt lucruri diferite, după cum dovedește un personaj alb care are un părinte de culoare), sex, gen, etnie, religie – și a rezuma identitatea la aceste lucruri vizibile denotă o neînțelegere a profunzimii ființei umane. Doctorița Ruth Wolff gândește dincolo de aceste diferențe, ca un om de știință, dar se confruntă cu gândirea în tipare a celorlalți, care încearcă să găsească o motivație discriminatorie în gestul său de a refuza accesul preotului la pacientă, considerat prea grav pentru a fi justificat doar prin prisma formației sale științifice.
O distribuție variată ca rasă și un joc cu identitatea de sex sunt absolut necesare pentru a înțelege miza lui Icke: dinamitarea tiparelor identitare și a reprezentării ființei umane prin caracteristici exterioare bine delimitate. Asta mi-aduce aminte de filmul American Fiction, în care un scriitor de culoare încearcă să arate că este și altceva decât un exponent al rasei sale într-o țară marcată de rasism, în condițiile în care cărțile sale sunt cititie exclusiv prin grila rasei, deși el nu scrie despre asta. În spectacolul de la ITA – și în toate versiunile sale – Icke a avut în distribuție actori de culoare și actori albi.
Andrei Șerban a păstrat caracteristica modernă, de dezbatere a textului, dând spectacolului ritm prin decorul pe rotativă (Irina Moscu) care alternează spațiile în care evoluează doctorița Wolff – pe culoarele spitalului, în biroul ei, acasă. Toboșarul care conectează scenele live și care însoțește momentele tensionate, așa cum l-a prevăzut Icke, există și el (Málnási Zoltán, compozitor Cári Tibor). Wolff (Erzsébet Fülöp pe dublu rol cu Éder Enikő) este rece, distantă, un pic masculinizată – gesturile și pantalonii sunt bărbătești, ca pentru o femeie într-o lume a bărbaților. Ruth Wolff nu este însă un outsider, nu se luptă, cel puțin nu aparent, pentru locul ei în acel spital (deși la un moment dat se pune în discuție și această dihotomie, între puterea masculină și cea feminină în societate). De altfel, Ruth promovează femei ca medici în spital, susține profesionalismul lor drept criteriu al angajării și neagă un feminism prost înțeles, care ar favoriza o persoană exclusiv pentru apartenența la un anumit gen.
Spectacolul se ține bine cu aceste dezbateri care se transformă într-un iureș de idei, de argumente și contraargumente valide din perspective diferite, în care se produce o fractură între oamenii în uniformă – doctorii în halate albe, preotul în negru, fata de la PR, stereotipic îmbrăcată în rochie mulată cu pantofii stiletto pentru a ilustra sexismul din industria comunicării – care gândesc rațional, în argumente, și civilii – tatăl pacientei, iubita-fantomă a doctoriței și adolescenta trans – care se configurează ca oameni ai emoțiilor (sunt pasionali în discurs, dezordonați în gesturi, uneori agresivi). Spectacolul e bine jucat, în stilul preferat de Șerban, cu o anume treatralizare îngroșată, un pic caricaturală (un stil de joc pieziș în raport cu textele lui Icke, care se mențin în zona realității contemporane). Însă problema spectacolului este alta.
În spectacolul de la Timișoara, există inversarea de gen - Tokai Andrea și Tar Monika joacă personaje masculine (doctori), iar Vajda Boróka o joacă pe Sami, adolescenta trans. Însă Andrei Șerban lucrează cu o distribuție uniformă rasial și etnic, actori albi maghiari. În lipsa unei distribuții variate rasial, discuția legată de rasă cade în gol. Aflăm despre preot că este de culoare, dar actorul care îl joacă trebuie să fie alb. În cazul în care toți actorii din spectacol sunt albi, demonstrația lui Icke – un om nu este o culoare - nu funcționează decât cel mult anecdotic. Un alt personaj alb spune că este de culoare pentru tatăl său provine din Africa, ceea ce trezește uimirea colegilor săi care spun că nu e același lucru să fii de negru fără să pari negru (de unde deducem că și personajul, nu doar actorul, e alb, iar aici se deschide discuția despre beneficiile pielii albe, chiar dacă sângele e negru). Iarăși, în contextul în care toată lumea de pe scenă e albă, replica pare hilară. Textul ar fi trebuit, probabil, transferat în realitățile din România, cu rasismul anti-rom (există actori romi de limbă maghiară și română) și cu problemele etnice (relația dintre categoria dominantă numeric, românii, și cea minoritară, maghiarii).
Și ceea ce cred că este momentul de vârf al conflictului de idei se pierde din același motiv. Doctorița este invitată într-o emisiune TV alături de alte persoane care îi chestionează comportamentul din diferite perspective și cu diferite grade de agresivitate. Printre invitați se află și două femei de culoare și de formație academică, Una îi atrage atenția asupra puterii limbajului, asupra modului în care cuvintele pe care le adresează cuiva includ și o perspectivă asupra acelei persoane. Alta îi dă un contra-argument solid la replica ei repetitivă „sunt doctor” - cu sensul de sunt om de știință, progresistă, nu diferențiez oamenii pe categorii. Această femeie îi spune că ei îi amintește toată lumea din ce grup face parte (al persoanelor de culoare), în sensul că s-a confruntat mereu cu rasismul și că nu poate face abstracție de el în timp ce doctorița își permite să ignore diferențele identitare pentru că face parte din elită, din grupul dominant, este albă și educată. Doctorița insistă că alte detalii din traseul ei existențial nu contează – școala privată pe care a urmat-o, afilierea politică etc. Dar aceste elemente au format-o ca o persoană liberală, în timp ce o persoană dintr-un grup vulnerabil s-a format în raport cu vulnerabilitatea ei. Ambele perspective sunt valide căci în timp ce doctorița pare a vorbi la modul ideal, dintr-o perspectivă non-discriminatorie - ăsta e un lux, un privilegiu -, femeia de culoare vorbește concret, din perspectiva celui discriminat. În spectacol, schimbul de replici este îngropat în scena prea zgomotoasă și agitată pentru a percepe clar argumentele. Și din nou, în lipsa unor actori de culoare, vulnerabilitatea la care fac referire cele două femei / invitatele emisiunii este neclară.
„Doctorul” este un text discursiv și analitic, cu multe nivele de discuție care vizează o nouă etapă în dezvoltarea mentalității colective prin chestionarea limitelor pe care tiparele identitare ni le pun. Ființa umană este mai complexă decât suma caracteristicilor sale – asta e teza lui Icke - și asta este o idee înviorătoare într-o vreme în care dezvoltarea rapidă a inteligenței artificiale face incert viitorul umanității.
FOTO main: Teatrul „Csíki Játékszín” din Miercurea Ciuc
