Trăiesc în București de 16 ani și am fost o mare fană a lui până acum un an, când am devenit mamă. De când plimbarea cu fiica mea în cărucior e singura activitate outdoor pe care o fac în covârșitoarea majoritate a timpului, simt Bucureștiul mult mai respingător decât înainte.
Obișnuiam să fac plimbări lungi prin București, cu căștile pe urechi și privind în sus, spre potențialul orașului ăsta frumos și urât, dar super autentic și distractiv. Am preferat întotdeauna să mă uit la arhitectură și la imaginile memorabile ale Bucureștiului profund decât să merg pe drumul cel mai scurt, pe bulevardele sufocate de traficul asurzitor. Înainte de a deveni mamă aveam o viață socială activă, care îmi oferea și plimbări noaptea, pe mijlocul străzilor. Dar Bucureștiul pe care îl iubeam nu îmi mai e accesibil. Dintr-o dată, am un copil care nu se deplasează singur și asta îmi limitează timpul și spațiul în care mă pot mișca în oraș. Pasiunea mea pentru plimbări, căruciorul și starea orașului nu se pupă.
Cât timp am avut o burtă evident purtătoare de copil, pluteam pe un nor de hormoni ai fericirii și mi se părea că traficul bucureștean se deschidea în fața mea ca apele în fața lui Moise. Nimic nu m-a pregătit pentru șocul pe care l-am avut când am realizat că sunt mai puțin vizibilă cu un cărucior în față. Paradoxul situației se aplică la mai multe aspecte ale vieții sociale, cum ar fi că în sarcină te sună mai multă lume decât după ce naști, când de fapt abia după ai cel mai mult nevoie de sprijin. Totuși, dacă peste izolare poți trece mai ușor, mai ales dacă ai născut în perioada pandemiei, când totul a încetinit, lipsa accesului în oraș e foarte greu și enervant de ignorat.
Să exemplific: Merg cu fiica mea în parc. O plimbare de 5 minute se transformă într-un traseu cu obstacole care ne ia cam 20 de minute. Cu un cărucior și un copil (aproximativ 15 kilograme în total) fac echilibristică pe treapta de la ieșirea din bloc, apoi salturi peste zeci de borduri înalte și slalom printre mașini parcate pe trotuar sau pe trecerea de pietoni. Ocolim porțiuni de trotuar blocate de gunoi. În fața Institutului de Statistică, a Ministerului Finanțelor și a Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației e plin de mașini cu motoarele pornite (și șoferi care așteaptă pe cine o fi înăuntru și-și permite șofer). Zilnic trec printre mașini pornite, care stau în cozi interminabile de mașini pornite, care fumegă și radiază căldură. Până acum un an credeam că vin în forță mașinile electrice și hibrid, dar de pe stradă nu pare așa. În aceeași plimbare mă lovesc de faptul că nu pot intra în majoritatea magazinelor pentru că au trepte, dar nu și rampă. Alternativ, pot căra cele 15 kg în sus și jos. Ceea ce mai fac pentru o cafea bună sau o expoziție, dar astea sunt excepțiile pentru zilele când am mai multă energie. În teorie, toate magazinele cu intrare la parter ar trebui să aibă rampă de acces, însă în realitate doar foarte puține aplică legea.
Un studiu făcut recent pe o zonă pilot din centrul Bucureștiului de către BAZA, arată cu cifre cum că „în zona studiată, aproape o treime din totalul staționărilor sunt abuzive: mașini parcate în intersecții, pe treceri de pietoni, pe mijlocul carosabilului, ocupând integral trotuare și forțând pietonii să iasă în stradă, chiar și pe arterele mari.” Pe lângă asta, foarte multe clădiri din oraș au fațada într-o stare deplorabilă. Citesc „Atenție cade tencuiala” și, în capul meu, încerc să-mi amintesc formula vitezei gravitaționale cu care ar cădea o bucată de decorațiune de ciment în capul copilului. Aș vrea să merg la distanță de clădirile astea, dar sunt mașini parcate pe jumătatea sigură din trotuar, iar pe partea cealaltă e la fel.
N-am fost niciodată atât de conștientă de cât de mult se schimbă lucrurile când apare un copil în ecuație. Mi s-a spus să folosesc un sistem de purtare a copilului aproape de corp, dar asta nu schimbă fundamental problema. E ciudat că primăria oferă vouchere pentru nou-născuți, dar nu oferă minimul de siguranță și confort pentru o plimbare (care e musai de făcut măcar o dată pe zi pentru sănătatea copiilor, dar și a mamelor). Nu știu câte femei și câți bebeluși sunt limitați pentru că stau în zone neprietenoase cu pietonii, dar mă gândesc că numărul ăsta se adună cu cel al persoanelor cu diverse dizabilități, persoanelor vârstnice sau al celor cu mobilitate redusă temporar și totalizează o grămadă de oameni care nu pot avea o viață normală în orașul lor.
Cum devenim invizibili?
Nu reușesc să înțeleg complet cum de oamenii ăștia nu sunt băgați în seamă când se elaborează strategii de dezvoltare a orașului. E clar că Bucureștiul nu a fost gândit pentru atât de mult trafic, dar mi se pare inacceptabil ca o mare categorie de oameni, cei „atipici”, să nu fie luată în calcul nici măcar la un nivel de bază. Cât de greu poate fi să faci o rampă? Să ridici mașinile parcate ilegal? Sau să pui o bancă în spațiile verzi abandonate ca să le revitalizezi?
Îmi pare rău pentru București, nu e iubit destul. În 2016 lucram pentru București 2021, proiectul de candidatură a capitalei pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii 2021, titlu pe care l-a câștigat Timișoara și care mai fusese acordat unui singur alt oraș românesc, Sibiu, în 2007. Una dintre problemele identificate în timpul cercetării inițiale a fost faptul că majoritatea locuitorilor lui nu se mai identifică cu Bucureștiul. Asta se întâmplă când calitatea vieții e la pământ: oamenii nu se mai simt bine în propriul oraș. Conform studiului BAZA, locuitorii orașului nici măcar nu asociază strada, trotuarul sau piețele cu nevoia de interacțiune sau relaxare – „În practica locală, spațiul public al străzii este ocupat, rezervat, obstacolat, îngărduit, teritorializat, alterat, atât din inițiativă individuală, cât și oficială.” Ăsta e un subiect larg, dar sigur nu ajută nici faptul că spațiile publice din București nu sunt accesibile tuturor bucureștenilor. Spre deosebire de alte orașe din România, unele mult mai mici, capitala nu are nici măcar o piață publică pentru oameni. Doar recent parcarea de la Universitate a devenit un pseudo-spațiu public, dar fără copaci și mobilier urban e dificil să devină populat. Centrul vechi, care e singura zonă pietonală permanentă din centrul orașului, are caldarâmul spart și e plin de clădiri care cad, bucată cu bucată, pe prelatele cluburilor din care se aude muzică la volum maxim.
Mai toți avem o relație de love-hate cu Bucureștiul și nu puțini se mută sau visează la un loc mai puțin poluat și mai prietenos cu copiii. Poate ăsta e motivul pentru care orașul ăsta ne tratează așa. Dacă te gândești la oraș ca la un țesut viu, așa cum o fac arhitecții și urbaniștii, e evident că un polis e un corp comun format din milioanele de corpuri diverse care îl locuiesc. Aceste corpuri sunt din ce în ce mai agresate de mașini. Ce facem, ne mutăm cu toții la țară?
În studiul pe care îl menționam mai sus, numit București. Structura minoră, BAZA propune o strategie urbană care se poate implementa relativ ușor, cu costuri minime și fără tehnologie avansată. Plecând de la premisa că „un oraș accesibil este un oraș accesibil la pas”, au fost identificate porțiuni din spațiul public care nu sunt folosite de pietoni sau vehicule, un spațiu „ocupat, blocat, sustras străzii”, numit al treilea spațiu. Dacă acest spațiu ar fi adaptat pentru a fi folositor locuitorilor din zonă și pietonilor, în general, am câștiga mai mult de 30% din pietonal și carosabil. Acest al treilea spațiu propus de arhitecți, reprezentat de terenuri virane, trotuare sau spații cu statut legal incert, este ceea ce putem negocia pentru a crește gradul de calitate a experienței urbane pentru locuitorii orașului. De la extinderea trotuarelor acolo unde carosabilul nu e folosit sau transformarea terenurilor virane în spații comunitare de tip pop-up, studiul oferă soluții de bun simt, umane, care ar putea reconverti zone aproape inaccesibile publicului.
Mi-e greu să îmi imaginez o copilărie frumoasă în București pentru fiica mea, dacă orașul nu devine un pic mai deștept și mai sigur pentru copii, mame, bunici și toți oamenii care din varii motive, nu sunt tipici. Se estimează că până în 2050, când fiica mea va avea 30 de ani, 70% din populația planetei va locui în mediu urban. Fără strategii de dezvoltare făcute de echipe incluzive și pluridisciplinare de profesioniști, gândite pentru oameni și implicând toate categoriile de beneficiari, mi-e teamă că orașul va deveni din ce în ce mai greu de suportat și navigat. Cum bine spun cei de la AMAis, un ONG care luptă pentru a construi o societate incluzivă prin principii de design, de un oraș accesibilizat vom beneficia cu toții, fie că avem nevoie de o rampă pentru un cărucior sau un bagaj mare și greu, fie că avem o dizabilitate temporară.
Toate fotografiile sunt extrase din studiul „București. Structura minoră”, realizat de BAZA, și au fost obținute prin amabilitatea autorilor.
