Eu, de 31 de ani. Am bifat bloc pensionăresc în Bucureștii Noi, casă cu piersic și nuc și căpșuni și roșii-n curte și 10+ pisici în Giulești, casă-vagon de la Icoanei, cu anul 1898 în basorelief pe frontispiciu, apoi din nou bloc, Militari, Gara de Nord, Dristor și mai vedem. Până una-alta, însă, n-aș ști să fac o medie între toate experiențele astea, bașca alea pe care nu le-am avut (chirie, cămin, rate la credit, ghetou, ș.a.).
Noroc c-am dat peste 30 de cercetători, care-au tradus întrebarea din titlu pe înțelesul științelor sociale. Care e situația locuirii în București? Au căutat răspunsurile prin tot orașul, pentru proiectul Case vii și seria aferentă de documentare online, Bucharest Housing Stories. Au făcut teren, au filmat și montat 7 episoade de serial video cu 21 de personaje, au publicat un volum care explorează 8 forme ale locuirii în București, și au susținut ateliere creative cu 150 de liceeni. I-au redat orașului micro- și macro-poveștile, au vorbit cu cei adeseori invizibili și au reușit să facă bucureșteanul să se întrebe:
Cum locuim în București?
Într-o multitudine de feluri. Greu. Fiecare dintre noi în propria poveste. Dar, totuși, cum anume?
Mai bine acasă decât pe stradă, mai bine în chirie decât la cămin. Mai bine proprietar decât chiriaș, mai bine în ansamblu rezidențial cu barieră decât în „cutiile de bloc comunist”. Și, cel mai bine, la casă pe pământ. Visul românesc, cu flori, grătar și curticică.
La așa o temă mare, proiectul Bucharest Housing Stories s-a concretizat pe măsură. Echipa a adunat cercetători tineri de la Universitatea București și SNSPA, cu sprijinul celor doi șefi de catedră de la sociologie din instituțiile respective (Liviu Chelcea și Vintilă Mihăilescu) și parteneri de la Arhitectură.
Am pornit pe firul proiectului, de la date la povești comunitare și individuale, până la discuții cu o parte dintre cercetătorii implicați în proiect. Am dat de un București aparent simplu de discutat, dar, de fapt, complex ca o ecuație.
București, 7+1
Bucharest Housing Stories îți aduce sub ochi 7+1 ipostaze ale orașului. 7+1 feluri de a-l locui. 7+1 culori vii, sub suprafața de cenușiu „monocrom și monolitic” al Bucureștiului (Vintilă Mihăilescu, în prefața volumului rezultat din proiect). „Acasă” e un proces de negociere a identității, fie că îl plasezi pe hartă în Tineretului sau la margine de Berceni, în căminele din Regie sau pe trotuarul din fața locuințelor evacuate de pe strada Vulturilor nr. 50.
Cele 8 tipuri de locuire în București se conturează într-un peisaj care arată cam așa:
- „Acasă” = ai casă. Conform statisticilor oficiale (Eurostat, 2014), doar 3,9% din populația României stă cu chirie, față de 47,5% în Germania și 42,8% în Austria. Sigur, statisticile oficiale se lovesc de limita trasată de economia gri. Legile închirierii în România sunt dezavantajoase și oferă insuficientă protecție chiriașilor, astfel încât e greu de spus câți români locuiesc, de fapt, cu chirie.
- „Acasă” e la bloc. Datele la nivelul anilor ’90 spun că 80% dintre locuințele orașului sunt blocuri din prefabricate, construite în perioada 1960-1980. Planul de urbanizare al României pentru decada 1981-1990 prevedea aducerea numărului de apartamente la 1.700.000.
- „Acasă” costă mult. Între 2003 și 2008, România a explorat cu voioșie conceptul de „financializare a locuirii”, sau, mai simplu spus, cumpărarea de locuințe pe credit. Apăruse, în sfârșit, promisiunea că-ți poți împlini visul de a avea propria casă. S-a terminat abrupt, odată cu criza financiară la nivel global. Conform statisticilor BNR din 2015, 70% dintre creditele neperformante din România sunt acordate până în 2008. În acel an, un apartament de două camere într-un cartier mediu din București costa peste 100.000 de euro.
- „Acasă” e despre familie. Poate nicio altă statistică nu confirmă mai bine acest aparent truism decât studiul înteprins în 2010 de Asociația Samusocial, care a investigat cauzele pentru care o persoană ajunge să locuiască în stradă. 47,5% dintre adulții care locuiesc pe stradă în București au ajuns acolo în urma unui conflict familial sau a unui divorț. Dintre respondenții studiului, 2023 erau bărbați și doar 608 femei.
Cele 7 episoade și 8 articole publicate în raportul final al proiectului trec dincolo de statistici, în căutarea individului și a comunităților. Povestesc despre cum transformă fiecare dintre noi casa în acasă, ni-i arată pe cei care locuiesc lângă noi, dar pe care adesea refuzăm să-i vedem, și trag concluziile necesare despre fiecare tip de locuire în parte.
Cum se locuiește...
La bloc
E nasol la bloc, n-ai verdeață, nu poți să te gândești în liniște la viitor, îți spune Alex, care locuiește în zona Calea Turdei. Ronița, întoarsă în țară recent, nu simte nici acum că s-a obișnuit cu Bucureștiul. S-a atașat, totuși, de florăresele de la colț și fetele de la magazin, care știu mereu cum vrea cafeaua. Iar doamna Marina, care a luat aparamentul „în bloc de cadre”, printr-un schimb, și-a dat seama că pentru vecini e o intrusă.
În „Apartamentul de bloc între spațiu de locuit și acasă”, Andra Mitia Dumitru descrie locuirea la bloc ca pe un proces de adaptare la normele moștenite de la vechiul regim, care dictau că toate locuințele trebuie să arate aproape la fel. Cercetarea ei de teren s-a desfășurat într-o zonă „privilegiată” a orașului: cartierul Tineretului. Oamenii își doresc să locuiască acolo nu doar pentru parc, proximitatea față de centru și blocuri mai noi decât în alte zone. Locuiesc printre oameni care le seamănă, ca vârstă și nivel economic. Își personalizează spațiul de locuit, dar ignoră zonele publice. De altfel, locuitorii între 25 și 40 de ani privesc vecinătatea ca pe o relație strict spațială. Pentru generația vechilor proprietari, comunitatea însemna altceva:
S-a mutat aici lume tânără pe care n-o cunosc. Au murit bătrâne şi au venit nişte tineri pe care îi întâlnesc, ne salutăm, dar nu ştiu cine sunt, unde stau, ce fac. (B., 82 ani, locuitor cartier Tineretului)
În provizorat
Ideea de a locui la cămin cât ești student, sau în chirie, poate fi seducătoare. În sfârșit, ai scăpat de pisălogeala de acasă. Poți să dai câte party-uri vrei, fie în P-ul unde-ai fost repartizat, fie în garsoniera pe care o închiriezi în Berceni, sau aiurea. Nu ești legat de niciun loc, de niciun credit. Libertate, frate.
De fapt, atât respondenții din studiul Mariei Mateoniu, De la camera de cămin la locuința cu chirie, cât și cei 3 căminiști din episodul la temă, construiesc un alt tip de narațiune. La cămin toată lumea e nemulțumită de cei care au ocupat camera înainte. Studenții veniți din afara capitalei se obișnuiesc greu cu zgomotul Bucureștiului. A mânca e o negociere cu orarul sosirii pachetului de-acasă și cu colegii de cameră, care suportă (sau nu) mirosul de ciorbiță reîncălzită. Spălatul rufelor se face pe program strict. Administratorii sunt niște cerberi. Dacă aduci pe cineva în cameră, ai de dat socoteală. Iar în chirie speri și tot speri că e doar o etapă. O să ai casa ta. Cândva. Poate. Ce frumos ar fi.
Cred că... eu am un blocaj, știi? La modu’... nici nu întrevăd o soluție imediată: „Da’ uite, anu’ ăsta o să-mi cumpăr casă și fac chestiile astea”. Dar în același timp nici nu mă închipui într-o eternitate stând în apartamente închiriate, știi? Adică acuma mă gândesc că mă mai descurc cum mă mai descurc, da’ la bătrânețe habar n-am, cum aș putea să fac chestia asta… (R. M., femeie, 38 ani, chiriaș în Berceni)
Pe credit
Când știi că stai într-o casă care aparține în primul rând a unei bănci, timp de câteva zeci de ani, rata ajunge să-ți dicteze stilul de viață. În documentarul Bucharest Housing Stories locuirea pe credit nu are un episod dedicat, dar e punctată frecvent. Studenții-căminiști nu-și imaginează cum și-ar putea permite așa ceva și par să se teamă de perspectivă. Locatarii din ansamblurile rezidențiale fac pasul și compromisurile aferente lui, cel mai ades de dragul confortului unei familii proaspăt mărite. Iar în satele și orașele din jurul Bucureștiului, creditul e calea spre visul împlinit: mult râvnita casă pe pământ, cu livadă, animale și toate acareturile.
Studiul O etnografie a locuirii în rate al Oanei-Cristiana Iftode explică procesul. Ajungi să-ți faci credit pentru că oricum dai mulți bani pe chirie. Cel mai mult durează să găsești casa, și, în ciuda standardizării procesului de creditare, totul ține de conjunctură: notarul, proprietarul, agentul imobiliar, ofițerul de credit au toți un cuvânt de spus. Și apoi urmează lunile, uneori anii, în care transformi casa, perete cu perete, în acasă.
Când tragi linie și aduni, debitorii cu credite pentru casă par, paradoxal, o minoritate fericită, pentru că se bucură de o relativă stabilitate financiară. Își negociază riscurile și muncesc cât de mult pot, ca să se acomodeze cu presiunea unei datorii pe 20-30 de ani:
În primul rând, vacanţa anul ăsta cu siguranţă se sacrifică, n-o să ne plimbăm în fiecare weekend pe undeva. Nu o să ne îmbrăcăm la fiecare salariu. Îţi iei o haină eventual când îţi trebuie şi eventual să renunţăm la fumat, că fumăm amândoi. (R.P. femeie, 26 de ani, credit pe 30 de ani prin Prima Casă)
La loc nou, curat, frumos
În Mare, curat și frumos. De la blocul comunist la ansamblul rezidențial, Cristina Boboc scrie despre „noul om nou”. Visează la o casă ca afară, pentru că asta reprezintă o „ruptură simbolică între trecut și viitor”. Ansamblurile noi sunt păzite și/sau au barieră, sunt mai mari, mai curate și mai frumoase decât blocurile construite în perioada socialistă.
Atât cei trei protagoniști ai episodului despre ansambluri rezidențiale, cât și unii dintre respondenții intervievați în cercetarea de teren, povestesc că au ales să se mute în blocurile noi pentru un viitor mai bun. A locui acolo, unde e „ca în filmele americane”, le dă măsura succesului personal. Mulți au refuzat obiecte primite de la părinți când și-au mobilat apartamentele noi. Memoria trebuie ștearsă, ca să facă loc modernității. Iar discursul pare să se construiască în jurul noțiunii de curățenie: de la faptul că „nu mai pute la ghenă”, până la absența „brontozaurilor comuniști” în bloc, plus alte tipuri de curățenie simbolică:
Am plecat din București ca să scăpăm de țigănie, de murdărie, să nu mai vedem atâta negreață în jurul nostru. (C.T., bărbat, 36, locuitor ansamblu rezidențial)
Lângă București
Pe de-o parte, idealul locuirii în București pare să fie casa pe pământ. Pe de alta, prea mult pământ de construit în zona urbană nu prea mai e. Rămân, deci, satele și orașele din zona metropolitană a Bucureștiului, unde visul încă mai poate fi transformat în realitate. În ultimii ani, tendința migrației inverse celei din perioada socialistă, dinspre urban spre rural, a devenit tot mai pronunțată. Iar localități precum Chiajna, Chitila sau Domnești s-au văzut transformate din sat în oraș, din agricol în rezidențial. Cum se-mpacă toate astea?
În jurul Bucureștiului încă e aproape liniște, însă construirea de ansambluri rezidențiale și infrastructură rutieră a dat zgomotul un pic mai tare. Au apărut și rețelele de utilități, dar nu e neobișnuit să nu ai acces la apă curentă sau canalizare în jurul Bucureștiului. Casele bătrânești „s-au fărâmat”, rând pe rând. Au lăsat loc noilor zone industriale, hypermarket-urilor și caselor noi, simboluri ale statutului social.
Înainte era o ruşine să spui că eşti din Sectorul agricol Ilfov: țăranii, ţăranii! Acuma se mândreşte: sunt de Ilfov! Păi, Ilfovu’ e de fiţe. Se schimbă mentalitatea! (P.I., bărbat, 65 ani, localnic din satul Chiajna)
În casele retrocedate
Povestea caselor naționalizate începe în anii ’50, când autoritățile au trecut în proprietatea statului numeroase locuințe. Au adus locatari noi și au reîmpărțit „judicios” spațiul, mutând familii întregi într-o singură cameră. Strategiile de supraviețuire i-au forțat pe foștii proprietari să se înconjoare de rude din familia extinsă sau de cunoscuți din afara Bucureștiului dispuși să se mute. Apoi, deja celebra lege 112/1995 a creat cadrul haotic în care au început restituirile proprietăților naționalizate. Vechii chiriași „la ICRAL” s-au trezit, în cel mai bun caz, față în față cu proprietari inițiali care le-au permis să continue să locuiască acolo. Cazurile nefericite s-au sfârșit cu procese interminabile, vânzări de case cu tot cu drepturi litigioase și evacuări la limita legalității și a abuzului.
Episodul despre case naționalizate explorează trei povești cu un fir comun, pe care, însă, le despart lumi întregi. Dan își crește singur copiii într-o casă degradată, pe care a ocupat-o ilegal, însă pentru care a obținut un aranjament de închiriere contra 200 de lei pe lună. Știe că ar putea fi dat afară oricând. Grigore a primit înapoi blocul din Piața Romană, construit de tatăl și bunicul său și a ales să permită foștilor chiriași să locuiască acolo fără chirie. Prioritatea lui, motiv de mândrie acum, a fost să nu lase casa să se prăbușească.
Cazul cel mai problematic este cel al Vasilicăi, evacuată împreună cu alte zeci de persoane din imobilul din Str. Vulturilor, nr. 50. Evacuarea violentă, în timpul căreia locatarii și-au văzut obiectele personale ridicate și aruncate la groapa de gunoi de la Glina, a lăsat în urmă o tabără de rezistență. Timp de peste un an și jumătate, Vasilica a locuit în stradă, în barăci improvizate, demolate și reconstruite în repetate rânduri. Cazul Vulturilor aduce în discuție „o problemă considerată pe drept istorică, întinzându-se pe parcursul a peste 60 de ani”:
N-am fost nişte oameni care să nu plătim chirie, să nu plătim întreţinere, să nu plătim... Deci am fost la zi cu toate. Şi ca să vii să mă dai afară şi să mă laşi în stradă. Măi, dacă a venit să îşi ia casa, dă-i-o, măi, că e a lui, dar pe mine cui mă laşi, după 35 de ani? Cui mă laşi, ai nimănui? Am doi copii, am fraţii mei, am mamă bolnavă, am tata bolnav. (C.M., evacuată, 32 ani)
În ghetou
Nu ai de niciunele în ghetou. Nici în zona IMGB, explorată de Vlad Cătună în articolul Locuire colectivă şi solidaritate în zonele de tip «ghetou». Cămine din aleea Nehoiu, nici în Ferentariul pe care ți-l arată episodul din documentar. Serviciile lipsesc complet, utilitățile au fost sistate din cauza datoriilor locatarilor, în Ferentari sunt probleme cu drogurile, familii întregi locuiesc în camere de circa 10mp și există locuințe amenajate inclusiv în băile comune ale blocurilor.
Ce ai în ghetou? Dincolo de frica despre care Cătună scrie onest („au fost momente în care m-am lăsat condus de stereotipuri” – nu și-a luat bani la el și nu și-a folosit telefonul), ghetoul își bazează identitatea culturală pe noțiunea de familie extinsă. În fața blocului e tot timpul cineva, până noaptea târziu. Locatarii se ajută cu mâncare, cu bani pentru intervenții medicale și, rar, când au de unde, pun mână de la mână pentru spațiile comune. Copiii sunt supravegheați de toată lumea și nu lipsesc nici bairamurile, nunțile și alte petreceri lângă bloc. Însă ghetoizarea îi forțează pe etnicii romi care trăiesc în astfel de zone să-și abandoneze identitatea culturală tradițională:
Eu am mai început să fiu mai atentă la cum vorbesc când plec de aici... Mă port şi eu ca românii. Şi am văzut că e mai bine aşa. Nu se mai uită chiorâș la mine.
Pe stradă
Au ajuns acolo direct de la casa de copii, în urma unor conflicte în familie, sau pentru că și-au pierdut slujba. Au locuit în ghene, în parc, în canale, în gară, în subsoluri, și pe unde au mai apucat. Au mai muncit cu ziua, în construcții, „făcând parcarea”, vânzând flori, brățări și alte nimicuri. Au trecut prin depresii și desocializare, iar unii au ajuns la alcool și dependența de droguri. Mulți sunt de zeci de ani pe stradă, sătui de abuzurile din centrele de plasament. Au propriile strategii de supraviețuire, prieteni printre alte persoane fără adăpost, și aliați în rândul asociațiilor de caritate. Unii speră să-și poată reface viața.
Fenomenul locuirii în spațiul public pare să nu fi existat înainte de 1990. Asta se datorează, pe de-o parte lipsei de transparență a regimului socialist și, pe de altă parte, politicilor de locuire ale regimului, care asigura tuturor celor cu serviciu o locuință. Desființarea marilor companii din industrie și schimbările de regim economic i-au condamnat pe unii la depersonalizare. Și, în ciuda lipsei banilor, a hranei sau a unui sistem social de sprijin, negarea demnității umane pare să fie cel mai dureros aspect al locuirii fără adăpost:
[Ce e cel mai greu când ajungi în situația asta?] Hăituirea. (...) Dacă te uiți atent la un om care te privește și-și dă seama că ești un om după stradă, având în vedere că de multe ori nu prea ai cu ce să te speli, nu ai cu ce să te schimbi, sau de multe ori te umpli de păduchi după cine știe unde... În momentul ăla, omul ăla nu numai că se uită cu dispreț la tine sau cu scârbă. Dar chiar are în repulsia aia care o manifestă față de persoana de lângă, care este în situația asta, are un fel de, cum să spun, un dispreț care doare. Doare foarte rău. (V.A., 61 ani, a locuit 10 ani în stradă)
De ce și cum, despre locuire
Pentru Andra Mitia Dumitru (sociolog), nevoia de a cerceta locuirea a pornit din propriul „itinerariu locativ mai «plimbăreț»”. A venit în oraș la facultate, a stat și pe la rude, și-n chirie, și la cămin. A filtrat toate experiențele din București prin comparația cu cei 18 ani petrecuți într-o singură casă, în orașul natal. Și-a ales tema locuirii la bloc tocmai pentru că relația ei cu apartamentele Bucureștiului „este şi astăzi zbuciumată”. Miza ei personală era să o medieze prin cercetare. Apoi, spune tot ea, „m-am bucurat că am avut ocazia să privesc (din postura de cercetător, n.m.) o chestiune atât de la îndemână – «cum locuim?». E interesant când palpezi o chestiune invizibilă, dar asta e treaba noastra, a sociologilor”.
Cercetarea Andrei pornește de la întrebarea: „ce înseamnă să te simți acasă?” Cum se construiește acasă în relație cu tot ce înseamnă materialitatea unui apartament, de la suprafață și mobilier la amănunte decorative? A ales cartierul Tineretului pentru că e aparte. Intuise asta de când își căutase chiar ea casă acolo. Sesizase că zona e la mare căutare, cu prețuri pe măsură. A vrut să afle motivele din teren, cu instrumente antropologice.
Terenul a fost o continuă negociere. „Pe lângă prezenţa mea în apartamentele oamenilor, se mai punea şi problema fotografierii „prin casă”” pe care unii respondenți l-au resimțit ca intruziv. „Practic acceptul sau refuzul de a face fotografii în interiorul apartamentelor a marcat acceptarea mea acolo că cercetător şi mai ales, întelegerea corectă a demersului”. Cheia înțelegerii a venit din dialog. Într-o etapă a cercetării, Andra a mers prin scări de bloc alese la întâmplare, a bătut la ușă și a pus întrebări când i s-a deschis. „Neaşteptat a fost să găsesc oameni deschişi la ideea asta şi chiar dornici să ne povestească despre cum locuiesc ei. Poate cel mai surprisă am fost atunci când oameni pe care i-am abordat cu 5 minute în urmă mă invitau la ei în casă şi îmi explicau despre schimbările pe care le-au adus în apartament. Asta vorbeşte mult despre încrederea oamenilor în străini. Locuirea rezonează în mare parte cu poveştile de viaţă şi tocmai acest resort deschide calea către un dialog”.
Demersul cercetării locuirii în București e abia la început, spune Andra. Ideal ar fi să ai puzzle-ul complet, „instantaneul locuirii la un anumit moment și într-un context dat”, prin analiza tuturor felurilor de locuire din oraș. Până atunci, puzzle-ul Bucharest Housing Stories completează zone adeseori invizibile ale orașului, prin documentare de observație, cu personaje insolite—de la persoane fără adăpost, la studenți care locuiesc în căminele orașului, la proprietari de case retrocedate.
Ileana Szasz (doctorand în antropologie vizuală) e unul dintre cei trei regizori ai serialului, alături de Matei Budeș și Vlad Trandafir. Povestește cum a făcut slalom prin oraș, când au filmat la episodul despre persoane fără o locuință stabilă. Cu toate astea, nu episodul despre locuire în stradă a fost cel mai greu de filmat. Când au încercat să filmeze prin cămine, și-au dat seama că trebuie să treacă de administratorii-cerberi, să se prindă singuri „unde ai și unde nu ai voie să filmezi” și, în principiu, să treacă prin toate furcile caudine ale birocrației. Și a mai avut de negociat și cu monteurul, Alexandra Diaconu. Alexandra a luat deciziile dificile, de a tăia fragmente care nu mai încăpeau din cauza constrângerilor formatului. Ileana s-a asigurat că rămân în film fragmentele pe care le promisese protagoniștilor, importante pentru narațiunea fiecăruia despre propria identitate. Asta, de altfel, a și fost marea ei miză: cum reprezinți corect individul, în mod special când vine dintr-un mediu vulnerabil? I-o fi ieșit? S-a întrebat și ea. I s-a răspuns după vizionarea cu public a episodului despre persoane fără adăpost. Spectatorii au plecat de-acolo cu ideea că toți avem dreptul la demnitate, indiferent dacă avem sau nu un acoperiș asupra capului.
Acasă e un verb
Concluziile despre locuire în București le trag într-o discuție cu Bogdan Iancu (cercetător, Muzeul Țăranului Român), care a analizat povestea caselor naționalizate. A vrut să iasă din narațiunea „de tip Memorialul Durerii”, care împarte personajele în victime și torționari. A căutat să înțeleagă cultura materială a tipului ăstuia de locuire: ce se întâmplă cu o casă naționalizată? E împărțită de agenți ai statului și transformată în bun comun, în perioada comunistă. Apoi, odată cu legea retrocedării, roata politicilor de locuire se întoarce în favoarea proprietății individuale.
Locuințe sociale nu au apărut în ultimii 25 de ani București, „în condițiile în care România are cel mai mare fond de locuințe private din Europa” (Iancu). Agenții interesați ai statului au considerat că n-au de ce să abordeze problema locuințelor sociale. Au schimbat legea chiriașului, până în punctul în care mai nimeni nu stă legal în chirie. Piața creditelor s-a legalizat. Bucureștiul, odată cu România, a fost dezindustrializat, „și foarte mulți oameni au rămas fără potențial financiar”.
În rândul celor fără potențial financiar se numără evacuații, persoanele fără adăpost, bucureștenii din ghetouri și alte zone limitrofe, și, în cazurile fericite, chiriașii pe viață. Cei care încă mai au potențial financiar, luptă cu toate puterile pentru proprietate: la bloc, prin Prima Casă și, la modul ideal, la casă la curte. În București, între „zidurile alea, se amestecă foarte multe dinamici istorice”, care leagă, fără drept de apel, felul în care locuiești de ceea ce reprezinți pentru ceilalți.
