O brutăreasă de 20 de ani vrea să-și croiască o viață de care să fie mândră. Până atunci, are de pregătit sute de cozonaci pentru mesele noastre de Crăciun.
- Alexandra, 46, da? Și ai grijă să fie egale.
- Da, doamna!
Așa începe ziua de muncă a Alexandrei, la brutăria socială Concordia, din apropierea Ploieștiului. Treaba ei este să separe umplutura de cozonaci dintr-un lighean mare, în 46 de guguloaie de mărimea unui pumn (330 de grame, mai exact), cu care va fi umplut aluatul de cozonac.
E ora 9 dimineața, iar în brutărie e deja foarte cald. La început nu ți se pare deranjant, dar încetul cu încetul simți cum aerul încins scoate toată apa din tine. Miroase a făină și a copt. În jurul Alexandrei se simte și o aromă de ciocolată, nuci și puțin rom, de la compoziția pentru cozonacii la care lucrează. În hală nu e nici liniște, nici gălăgie. Coloana sonoră e un amestec din vâjâiala sistemului de aerisire, bipăiturile și sunetele cuptoarelor, uruitul malaxoarelor și vorbăria eficientă și veselă a echipei. În ziua asta de luni de pe la jumătatea lui decembrie, când am mers la Concordia, la muncă erau Alexandra și trei alte colege, plus doamna Jeni și doamna Nuțica, brutărese cu experiență și supraveghetoare pentru celelalte fete, aflate la început de drum, și o echipă de tineri înscriși la școala profesională, veniți în vizită de practică.
Activitățile sunt împărțite clar: trei dintre colegele Alexandrei se ocupă de comenzile zilnice de pâine, amestecă aluatul, îl întind, îl bagă la cuptor, în timp ce doamnele Nuți și Jenica se ocupă de turta dulce care trebuie terminată azi. Alexandra are ca responsabilitate comanda de cozonaci Premium, cea mai extravagantă opțiune a brutăriei: un nor pufos cam de un kilogram, cu umplutură de cacao și nucă. Tinerii primesc cea mai ușoară treabă: să lipsească etichete comestibile pe steluțele de turtă dulce comandate de o firmă. Adolescenții glumesc și râd, dar Alexandra și colegele ei sunt mai tăcute. Nu sobre, doar că au muncă mai grea, care necesită mai multă atenție. Acum, că vine Crăciunul, treaba lor aproape că s-a dublat și au mai puțin timp de glume.
Alexandra nu arată neapărat ca brutăresele clasice. Are ochelari, e slabă și pare mai mică decât cei 20 de ani ai săi. Când o vezi, e ușor să crezi că e și ea în grupul de adolescenți. Lucrează aici de un an și două luni și locuiește la cinci minute distanță, la centrul de tranzit Concordia.
Brutăria Concordia este o afacere socială, adică una care nu are ca scop profitul (deși trebuie să se autosusțină), ci rezolvarea sau ameliorarea unor probleme sociale. Aparține organizației internaționale Concordia, care se ocupă de intervenții în comunitățile sărace și lucrează cu tineri din sistemul de plasament sau din medii vulnerabile.
Din 2010, Concordia are o școală de meserii unde mai mulți astfel de tineri învață timp de 9 luni o meserie (brutar, bucătar, ospătar sau horticultor), după care primesc o diplomă recunoscută în țară și în Uniunea Europeană.
Brutăria există din 2011, când organizația și-a dat seama că dacă o parte din absolvenți se angajau ușor, unii mai aveau nevoie de ajutor. „Nu erau încă pregătiți nici din punct de vedere social, nici emoțional, nici profesional”, spune Alice Stavride, directoarea Afacerilor Sociale Concordia.
Brutăria funcționează ca o etapă intermediară între școală și muncă. Deși e o afacere socială, ea concurează pe aceeași piață cu cele „pentru profit”, deci trebuie să fie sustenabilă. Tinerii sunt trași la răspundere dacă greșesc și li se cere să aibă un ritm susținut, ca la orice slujbă. Scopul Concordia nu e însă să facă cât mai multe pâini, ci să ajute cât mai mulți tineri, așa că există mai multă răbdare și înțelegere decât ar găsi într-o brutărie obișnuită.
Alexandra a aflat de Concordia de la psihologa din centrul de plasament din Tulcea, unde locuia cu sora ei. Cele două fete crescuseră împreună într-o familie de asistenți maternali, unde spune că au avut parte și de momente bune, dar și de momente grele, despre care nu vrea să vorbească pentru că-i aduc înapoi emoțiile negative. La 16 ani, a decis că trebuie să plece de acolo și a luat-o și pe sora ei. Au mers întâi într-un centru de primiri urgențe, apoi au găsit loc într-un centru pentru tineri din sistemul de plasament.
La Tulcea, Alexandra făcuse deja o școală de meserii la profilul de bucătar și își dorea să continue. A venit aici, a urmat și cursurile și s-a angajat la brutărie.
Dar n-a fost de la început încântată de meserie. Ea ar fi vrut să facă ospătărie, însă, pentru că în anul când terminase școala n-a mai prins loc, a trebuit să se reprofileze
„Nu-mi plăcea să fac pâinea, am crezut că n-o să fac toată viața decât pâine. Dar n-a fost așa, nu am realizat eu ce înseamnă să fii brutar.”
Cu partea fizică a meseriei Alexandra a avut de furcă la început. Spune că i-a luat cam un an să-și facă rezistența în brațe. Au un malaxor de amestecat aluatul și multe utilaje care ajută la munca fizică, dar tot trebuie să mânuiască cu îndemânare și forță un sucitor, să care tăvi mari și să stea în picioare 8 ore, cât durează programul.
„La început a fost greu, până m-am obișnuit cu atmosfera brutăriei, cu colegele mele, cu tot ceea ce înseamnă brutărie pentru mine, să mă integrez, să comunic”, spune Alexandra. Nu era nerespectuoasă sau nepoliticoasă, dar dacă-i spuneai ceva, pur și simplu se făcea stană de piatră și nu mai scotea o vorbă. Cu grijă, răbdare și ocazional puțin tough love, Alexandra s-a acomodat.
„Când eram în toanele mele, doamnele mi-au zis: ori îți bagi mințile în cap, ori nu mai facem treabă.”
Acum e un membru de bază al echipei, lăudată de colegi și de supraveghetoare. „Alexandra este respectuoasă, e tot ce-i trebuie unei tinere ca ea. Vrea să învețe, e ambițioasă, nu-i obraznică, dacă a greșit repară”, o laudă doamna Jeni.
Brutăresele cu experiență nici nu mai trebuie să o supravegheze, doar din când în când îi mai dau indicații de pe margine. Ca acum, după ce a terminat de porționat guguloaiele de umplutură și începe să le întindă peste aluat.
„Fii atentă, că la asta îmi trebuie puțin efort”, îi spune Jeni Alexandrei, în timp ce pe fundal se aude bocănitul ritmic al sucitorului care întinde aluatul. „Pui umplutura, dar nu te duci până în margine de tot. Asta nu e de ăla cu rahat, trebuie să fie uniform.”
De când lucrează la Concordia, Alexandra s-a învățat cu toate. Calculează compozițiile pentru pâine, întinde cozonaci, a învățat chiar să prepare guglof, o prăjitură austriacă care seamănă cu un chec, dar vine într-o formă rotundă și folosește un alt tip de drojdie. Cel mai greu de făcut i se pare checul marmorat, pentru că, practic, trebuie să creezi două compoziții, care sunt puse apoi laolaltă.
Pe partea de patiserie spune că mai are de învățat, dar oricum preferă brutăria.
„Acum sunt la nivelul început-mediu. Nu e un nivel înalt, cum au doamnele”, spune Alexandra despre colegele ei. Să ajungă la nivelul lor e visul ei și de asta îi și place să le stea prin preajmă. „Chiar mă bucur că au experiența pe care o au și pot învăța și eu de la dânsele.”
Iar perioada Crăciunului e un curs intensiv de perfecționare, combinat cu probă de rezistență, pentru că sunt mult mai multe comenzi decât în restul anului.
Concordia brutărește pentru casele de tip familial Concordia, pentru diferite firme și are și un site de unde poate comanda oricine din Ploiești și din zona Bucureștiului. Acum se caută mai ales turta dulce, din care au avut de făcut peste 10.000 de bucăți, și cozonacii, din care au frământat mai bine de 2.000. „Pâinea noastră cea de toate zilele se vinde zilnic”, spune Alice, directoarea afacerii.
Alexandra nu știe unde merg produsele pe care le face, știe doar că trebuie să fie bune și de calitate.
În restul anului, munca e ceva mai lejeră, așa că în a doua jumătate a zilei își pornește boxa pe care o are pe masă și, cât muncește, ascultă muzică cu colegele. De Crăciun, boxa se deschide mult mai târziu în timpul programului și se ascultă colinde.
E așa de prinsă înaintea sărbătorilor, că nici n-a mai reușit să se întâlnească cu sora ei mai mică. Fata are 19 ani și locuiește și ea la centrul Concordia, unde urmează cursurile pentru meseria de horticultor.
Alexandra speră însă că-și va găsi timp să-i cumpere un cadou. Vrea să-i dăruiască o căciuliță de Moș Crăciun cu stele și poate un breloc, „ceva simbolic”. Pentru ea nu-și dorește ceva anume: „Nu trebuie să fie ceva extravagant, nu-mi plac cadourile mari să fie uau, cadouri. Mie îmi place un cadou simplu, dar să fie dăruit din suflet.”
Oricum, va dărui și timp și muncă pentru colegii ei de la centrul de tranzit, unde pot locui tineri majori care au ieșit din sistemul de plasament și nu au reușit încă să-și găsească o chirie. Momentan, în casa asigurată de Concordia trăiesc 15 tineri. Deși știe că o să fie ruptă de oboseală, Alexandra o să ajute și la pregătirea mesei și la decorarea spațiului.
Speră să aibă de Crăciun și ouă umplute, iar alături de colegi o să pregătească o masă mare cu bucatele tradiționale. Cozonacul o să-l facă tânăra la brutărie, ca anul trecut.
Cozonacul Premium pe care-l pregătește acum e chiar preferatul ei. Rețeta a doamnei Jeni, care o are de la mama ei. Desigur, n-a vrut s-o divulge.
„Ca să zic așa, sunt mândră de mine că am reușit să realizez ceva în viața asta”, spune Alexandra. „Am avut și zile negre, când nu am știut ce să fac, eram pierdută. Asta până când mi-a luminat Dumnezeu calea și mi-am spus că eu nu am pierdut nimic, că eu încă pot lupta și pot să-mi continui viața așa cum mi-o doresc eu.”
Și asta face acum. Își trăiește viața așa cum vrea. Îi place să facă poze și un vis al ei e să-și cumpere un aparat, cu care să exerseze fotografia. Merge cu colegii la Ploiești, să vadă orașul. Iese cu prietenul ei, care locuiește la același centru de tranzit și lucrează la o curățătorie de covoare. Când termină munca, pleacă acasă, face un duș și se bagă în pat să citească. Are vreo 6 -7 cărți în dulap, care o așteaptă. Momentan citește Sunt aici pentru tine, o carte de psihologie despre o mamă care îi explică copilului ei despre iubirea de sine, încredere, viață.
Spre deosebire de sora ei, care ține legătura cu familia biologică, Alexandra nu și-a cunoscut niciodată mama. Asta „era dorința ei de copil”, cum spune ea, dar acum nu mai simte nevoia. „Acum m-am maturizat și realizez că pot să fiu pe picioarele mele”.
O are pe sora ei aproape și un grup de susținere pe care se poate baza. Spune că a avut multe de învățat de la centrul de locuire din Tulcea și de la Concordia, unde a cunoscut-o, printre altele, pe actrița Alina Șerban, care i-a implicat pe tinerii de la centrul de tranzit într-un spectacol despre experiența din sistemul de plasament. Și doamnele de la brutărie, n-o sfătuiesc doar despre făină și cocă, ci și despre viață.
„Mă bucur că mă ajută când îmi este greu, îmi dau sfaturi. Mi-au zis întotdeauna să am grijă de mine, să depind numai de mine, nu de cei din jurul meu.”
Și pentru doamnele brutărese e o bucurie. Jeni spune că ce-i place cel mai mult acum nu e efectiv munca de brutar, pe care o face de peste 30 de ani, ci munca cu tinerii ca Alexandra. Nu e ușor, trebuie să lupte ca să le câștige încrederea, să-i învețe și o meserie, dar și cum să navigheze prin lume și s-o ia mereu de la capăt cu alți și alți viitori brutari. „Mie și colegei mele cel mai mult ne place să le vedem pe ele, că a ieșit ceva din mâinile noastre. Asta e mulțumirea noastră.”
Și pare că au destule motive de mulțumire. Alice Stavride, directoarea Afacerilor Sociale Concordia, spune că un studiu intern arată că 85% dintre tinerii care au părăsit afacerea socială și-au păstrat locul de muncă pentru cel puțin un an. Și că 55% dintre ei au lucrat în brutării sau în pizzerii, gogoșerii sau covrigării.
„Brutăria este o meserie curată. Lucrezi la căldură, nu pe șantier. Întotdeauna se găsește un colț de pâine dacă ți-e foame”, continuă Stavride.
Alexandrei i-ar plăcea să continue munca de brutar, dar nu e sigură dacă chiar 30 de ani, ca doamna Jeni. Încă nu știe ce planuri să-și facă.
Uneori se gândește să se întoarcă la Tulcea, unde s-ar putea angaja într-o covrigărie. Îi e dor de oraș și de oamenii de acolo. „Îmi place să mă plimb pe faleză cu bicicleta. Valurile, stâlpii care se reflectă în apă, așa o priveliște minunată ce-mi încălzește sufletul.”
Oricum, nu trebuie să se hotărască azi ce va face de-acum încolo. Azi trebuie să termine cozonacii. După ce a pus umplutura, a împletit fitilele (bucățile de aluat) și i-a pus la dospit, urmează cuptorul. 120 de grade, timp de 45 de minute.
E deja trecut de prânz și Alexandra iese în prima pauză a zilei.
„Pentru mine munca de brutar înseamnă să știu că sunt înconjurată de persoane bune”, îmi spune tânăra pe fugă.
Fumează o țigară și se întoarce în brutăria încinsă. Mai sunt de ornat sute de turte dulci, pâinea de feliat, cozonacii trebuie scoși din cuptor, lăsați să se răcească și ambalați. Mâine o s-o ia de la capăt, că imediat vine Crăciunul.
