Bros a fost imaginat de Romeo Castellucci în 2021 ca un experiment teatral care chestionează violența în relație cu legea și liberul arbitru. Creat cu un actor, Valer Dellakeza, doi ofițeri de poliție și 23 de oameni obișnuiți, alții la fiecare reprezentație, aleși din orașul în care se reprezintă spectacolul, puțin instruiți în câteva repetiții să urmeze întocmai indicațiile pe care le primesc pe scenă în căști, Bros investighează la un prim nivel agresivitatea poliției. Tema se conectează strâns cu violența poliției americane față de persoanele de culoare, al cărei simbol este George Floyd, ucis la Minneapolis în 2020, cu un an înainte de premiera Bros, de un ofițer de poliție care a stat cu genunchiul pe gâtul lui câteva minute. Este momentul în care începe mișcarea globală #blacklivesmatter.
Dar spectacolul este premonitoriu: la un an după premieră, în 2022, invazia rusească în Ucraina a generat scene extrem de violente, unele înregistrate și difuzate în mediul online, altele pe care le putem ghici după urmele rămase. Tortura fizică a revenit în actualitate ca o realitate a războiului, iar în spectacol, într-o scenă se recreează tortura prin înec, interzisă de toate pactele militare. În Bros sunt și scene premonitorii ale protestelor de astăzi din Franța împotriva ridicării vârstei de pensionare, revolte marcate de confruntări dure între manifestanți și polițiști. Castellucci a fost de altfel întrebat despre intuirea teatrală a războiului din Ucraina de către Matei Vișniec într-un interviu pentru RFI și a spus că „din păcate, violența este mereu de actualitate (...) Realitatea este întotdeauna mai puternică decât ficțiunea”. Însă și Bros este un spectacol puternic, atât de puternic încât într-un moment al spectacolului, am avut un sentiment de teamă, deși știam că „e doar teatru”. Acel „doar” e important în condițiile în care Bros pune în dezbatere și teatrul, cu funcția lui de reprezentare a realității.
Bros a fost prezentat la Timișoara cu sprijinul Istituto Italiano di Cultura di Bucarest în cadrul Anotimpurilor FEST-FDR, festivalul organizat de Teatrul Național din Timișoara și curatoriat de Oana Borș, care se întinde de-a lungul întregului an, cu invitați români și străini, o ediție gândită special pentru programul Capitalei Culturale Europene.
Bros este o construcție performativă pe multiple paliere. Spațiul e gol, populat uneori cu instalații metalice înfricoșătoare (un fel de sonar care seamănă cu cele puse pe tancuri și care devine aproape umanoid, ca un robot de supraveghere) sau dimpotrivă, încântătoare (un soi de orgă cu tuburi flexibile care scot apă și aburi în timp ce cântă) și cu fotografii imense, impresionante, toate portrete. Samuel Beckett, maestrul non-narativului, non-conflictului și non-personajului, al absurdului și al vieții ca o agonie inutilă; un profil de femeie tânără, un bărbat cu spatele, un gibon (cred) cu o privire scrutătoare, care pozează „artistic”. O marionetă figurativă, un copil de lemn în mărime naturală apare ca lider al polițiștilor cu care comunică prin țipete (e o caricatură de Hitler). Spațiul este întunecat, luminat doar la nivel de penumbră, uneori cu spoturi strict orientate care scrutează zona (ca reflectoarele din închisori care verifică zona de detenție), cu neoane, a căror lumină rece este intimidantă. Personajul principal este grupul de polițiști în uniforme închise la culoare, o frăție a masculinității agresive, acești Bros (de la brothers) se mișcă sincron sau formează tablouri complexe, multe violente, unele fiind replici vivante ale unor picturi celebre (Lecția de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt, cred că am văzut și un Rond de noapte, sunt multe picturi cu patimile lui Hristos). În contrapunct, sunt trei personaje în alb: profetul Ieremia (Valer Dellakeza), un tânăr adult, nud, victimă a poliției, care este bătut cu sălbăticie într-o scenă care amintește de patimile lui Iisus, și un copil. Vocea lui Ieremia se pierde în vâltoarea violenței, iar violența, după se poate citi în textul primit la intrare de fiecare spectator, vine de la însuși Domnul: „Ciocan ai fost pentru mine, unealtă de război; / cu tine am lovit popoarele și ți-am distrus regatele, / cu tine am lovit în cal și călăreț, cu tine am lovit calul și pe vizitiu...”. Imaginea lui Dellakeza în alb, cu barba sa impunătoare, este a unui profet rătăcit, care primește oarecum mirat ordinele unui Dumnezeu răzbunător pe slăbiciunea umană.
Există în Bros și o stratificare olfactivă, o combinație de metal încins și duhoare înecăcioasă de petarde (de la pistoale) cu mirosul de tămâie. Ironia lui Castellucci se simte în această juxtapunere intenționat ireverențioasă de violență și dumnezeire. Să ne amintim că spectacolul său Sul concetto di volto nel figlio di Dio / Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu (2010) a produs în Franța manifestații în stradă și în teatru, chiar în timpul reprezentației (se vede în acest fragment de ce). Bros a creat discordie în Italia, unde publicul s-a împărțit în două, a vociferat și a reacționat dur pentru că în esență, Castellucci asimilează puterea cu divinitatea, iar puterea se exprimă aici prin violență. Într-o țară catolică, atacul la divinitate din partea unui Castellucci mereu interesat să chestioneze divinul, să-l arate în vulnerabilitatea și ne-bunătatea sa, a primit o reacție pe măsura „afrontului”.
Dar partea cea mai puternică în Bros este sunetul, o construcție amplă, complexă, industrială, cu sonorități care materializează violența – zgomotul înfundat al lovirii repetate a unui corp uman, bâzâitul neoanelor și al pistoalelor, sunetul sacadat al mitralierei, respirația accelerată a victimei, lătratul ritmic al câinelui (un performer neobișnuit, câinele este aici element de intimidare și parte din angrenajul polițienesc). Sunetul este tare, metalic, vibrant (boxele sunt așezate peste tot, presupun că unele sunt la nivelul podelei din sală pentru că scaunele trepidează), spectatorul îl simte în corp, ca și cum l-ar locui. Violența nu există propriu-zis în spectacol. Nu e nicio agresiune redată naturalist acolo, toată mișcarea este vizibil coregrafiată și ostentativ arătată în acest fel. Polițiștii își vopsesc fețele cu „sânge”, bătăile sunt create printr-o dinamică coregrafică agresor(i)-victimă în care lovitura este mimată, iar corpul lovit se zvârcolește cu putere, fără să fie atins. Și totuși, senzația că asiști, ba chiar la un moment participi la acțiuni agresive e foarte puternică, iar ea vine aproape în totalitate din acest sunet simțit direct în corp, ca o lovitură.
Textele sunt puține, aproape inaudibile sau prezentate pe bannere negre, funebre, în latină, ca niște ordine criptate, un fel de table ale lui Ieremia. Finalul e încă o dată ironic, cu afișarea textului „De pullo et ovo” (Despre pui și ou). Cei ce vor moșteni pământul vor reproduce violența: copilul, identificat pe tunica sa albă ca Ovo (oul), adică începutul, primește bastonul de polițist ca pe un sceptru. Noua putere este violentă. Omenirea reproduce la nesfârșit aceleași erori. Omul primește de la Dumnezeu puterea de a stăpâni lumea, dar își pierde liberul arbitru și abuzează de putere. Imagini de grup trimit la fascism, cu formația de polițiști ridicând mâinile lateral, într-o tușă la salutul nazist. Cum performerii sunt în cea mai mare parte amatori, oameni obișnuiți, alții în fiecare oraș unde este reprezentat spectacolul, relația dintre regizorul-demiurg și actanții-executanți și chestionarea teatrului ca interfață a realității sunt evidente. Performerii au căști și primesc instrucțiuni în timpul spectacolului, ei reprezintă teatral forța brută și brutală a poliției, adică violența, cerută de un „Dumnezeu” al scenei. În fond, Castelluci prezintă niște dezechilibre de putere paralele. Relația regizor-performer oglindește relația Dumnezeu-om, este o reprezentare a acesteia. Performerul își pierde aici identitatea și liberul arbitru, rămâne sau devine un simplu executant. Cine este responsabil atunci pentru violență și pentru creație?
La Castellucci mi-au plăcut întotdeauna spectacolele sale mai apropiate de instalațiile performative precum Hey Girl! decât construcțiile ample, hipermetaforizate, care îi caracterizează cea mai mare parte din creație. Și tot la el mi-au plăcut detractările religioase, ca Sul concetto di volto nel figlio di Dio / Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu (care este, de fapt, un spectacol despre bătrânețe, boală și degradarea corpului uman) și Purgatoriul din trilogia Divina Comedia (un spectacol despre abuz asupra minorilor). Bros acoperă ambele zone, este un spectacol terifiant emoțional și fizic, chiar dacă singurul moment în care publicul este în apropierea performerilor este atunci când aceștia coboară în sală și staționează pe culoarele dintre scaune, în penumbră, însoțiți de tot arsenalul sonor, inclusiv câinele lătrător de pe scenă. Practic, nu se întâmplă nimic, dar măiestria construcției regizorale a acestui moment, în special prin forța sunetului, creează publicului un puternic disconfort.
Bros este un spectacol extrem de dens prin temele pe care le abordează, profunzimea reflecțiilor asupra lor și uriașul mecanism de simboluri și metafore care funcționează pe toate palierele spectaculare, vizual, sonor, olfactiv, fizic, dramaturgic. În toată splendoarea sa dark, Bros este o dovadă de intuiție artistică și un exemplu de construcție performativă multistratificată, dar și un avertisment asupra riscului de a ne pierde umanitatea.
Bros
Concept și regie: Romeo Castellucci
Muzică : Scott Gibbons
Cu: Valer Dellakeza, ofițerii Luca Nava și Sergio Scarlatella și 23 de oameni obișnuiți
Asistență dramaturgie: Piersandra Di Matteo
Asistenți regie: Silvano Voltolina, Filippo Ferraresi
Texte bannere: Claudia Castellucci
Regizor tehnic : Eugenio Resta
Operator lumini : Andrea Sanson
Operator sunet : Claudio Tortorici
Operator scenă: Andrei Benchea
Sculpturi și mașinării de scenă: Plastikart studio
Costume: Grazia Bagnaresi
Traducere în latină: Stefano Bartolini
Coproducție Societas (Italia) cu Kunsten Festival des Arts Brussels; Printemps des Comédiens Montpellier 2021 ; LAC - LuganoArte Cultura; Maillon Théâtre de Strasbourg - Scène Européenne; Temporada Alta 2021; Manège-Maubeuge Scène nationale; MC93 Maison de la Culture de Seine-Saint-Denis; ERT Emilia Romagna Teatro Italy; Le Phénix Scène nationale Pôle européen de création Valenciennes; Ruhrfestspiele Recklinghausen; Holland Festival Amsterdam; Triennale Milano Teatro; National Taichung Theater, Taiwan
