Joi, 29 iunie, de la ora 17.30, la Cinema Elvira Popescu din București se lansează ediția revăzută și adăugită a autobiografiei lui Lucian Pintilie - Bricabrac (De la coșmarul real la realismul magic), Editura Nemira, 2017. Regizorul va fi prezent, alături de Mihai Chirilov, Marie-France Ionesco, Corneliu Porumboiu, Victor Rebengiuc, Andrei Șerban și Corina Șuteu. Lansarea e precedată de proiecția filmului Tertium non datur.
Cartea adună fragmente de interviuri, cronici de teatru și film, note personale de lucru și portrete emoționante ale lui Clody Bertola, Emil Botta, Victor Rebengiuc și alții. Totul ca într-un muzeu al amintirilor care prind viață: „Toate amintirile strigă după mine să nu le uit.”
Cristi Luca a recitit Bricabrac și ne dă câteva cârlige de care să ne agățăm pe această mare din ce în ce mai agitată.
„De ce vă spun toate astea? Pentru că tot itinerarul meu „ieșit din comun“, cum spuneţi – atribuit îndeobște rezistenţei mele faţă de aparatul de represiune totalitară –, are la origine ceva mult mai simplu, un soi de „dandysm“ provocator, izvorât din revelaţia că de fapt „ei“ sunt mult mai fragili, mai proști, mai înspăimântaţi decât se crede – și că un elementar gest de demnitate le încurcă toate ordinatoarele care afișează existenţele noastre. Un om e liber când hotărăște să fie liber” (Lucian Pintilie - Cahiers du cinéma, 1992)
Primele imagini dintr-un film românesc la care am ramas uimit au fost cele din Reconstituirea, difuzat în premieră la televiziune dupa Revoluția din ’89. Eram prea mic să înțeleg contextul politic, nici nu eram interesat de altfel, dar îmi aduc aminte de prim-planurile cu cei doi eroi la final. Unul dintre ei murea, iar pentru mine, obișnuit cu eroii invincibili din filmele de acțiune, zâmbetul personajului, urmat de replicile astea, era de neînțeles: „Lasă mă, că m-am saturat.”, „-Te doare, mă? – Mă doare mă, mă doare mă… mă doare în cur, mă”. Funcționari ai statului (procuror, politiști), plus o mulțime violentă, necontrolată, era părtașă la sfârșitul unei persoane. Bănuiam că în realitate e ceva ce să poate întâmpla în felul acesta, crud, iar filmele „pe bune” cam așa ar trebui să arate.
„În 1968 am făcut filmul Reconstituirea. Filmul a fost imediat interzis. De Ceauşescu personal – vigilenţa fiindu-i stimulată de feluriţi colegi de breaslă – dar asta-i o poveste banală, arhicunoscută, un detaliu... Același Ceaușescu, care în același an s-a împotrivit rușilor (invazia din Cehoslovacia) trei zile, atât cât i-a fost îngăduit să poarte masca de carnaval… Am vorbit la „Europa liberă“ – spre admiraţia tuturor – dar eu nu făceam nimic altceva decât să-l inocentez pe Ceauşescu (curaj de carnaval) și să atribui decizia interdicţiei filmului - birocraţilor, când, de fapt, el însuși îl interzisese. Urmarea a fost că filmul a fost imediat scos din detenţie, dat pe piaţă fără o fotogramă modificată. Era noua lui decizie de dictator flatat, decizie la fel de aberantă ca interdicţia. (Difuzarea avea să dureze doar două luni – n.n.)” (Positif, 1992)
În anii ‘90 am văzut ecranizarea interzisă dupa I.L. Caragiale (xi), cu un nou titlu incitant: De ce trag clopotele, Mitică?. Vitalitatea de pe ecran nu prea semăna cu ce citisem eu dintr-un autor de manual. Mahalaua Bucureștiului de acum un secol era plină de personaje aflate într-o permanentă mișcare, într-o agitație la limita dintre ridicol, grotesc și tragic. Nebunia de pe ecran m-a incitat fără limite, mă durea fix în cot de veridicitate, voiam toată provocarea aia blasfematoare să ruleze în buclă. Știam ca e mâna lui Pintilie, doar văzusem finalul în care acesta apare stabilind traiectoria unei trăsuri pline de actori într-un decor de Buftea. Dar aveam să înțeleg mai tarziu una dintre semnificațiile acestui gest, acela de a puncta apăsat că ceea ce vede în jurul său e un imens carnaval.
„Mai mult decât atât, ca să înţelegeţi mai bine nebunia asta carnavalescă a măștilor, după vreo 8 ani (prin anii ’80) cei mai liberali și sentimentali dintre șefii cinematografiei au început să cocheteze cu ideea revenirii mele în ţară. Ambiţia recuperării mele devenise un fel de snobism, un bovarism sui-generis. Iar luxul lor sufletesc era să-și imagineze o dublă existenţă – una oficială și una secretă, de „rezistenţă culturală“, de sprijinitori ai lui Pintilie. Nimeni nu se consolează cu o imagine mediocră despre sine. [..] Am profitat de această vanitate a lor și am făcut un alt film, De ce trag clopotele, Mitică? M-am bucurat de tot sprijinul lor neprecupeţit, am lucrat în condiţii excepţionale, fără nicio cenzură – până când au văzut filmul. Atunci s-au trezit din beţia asta liberală. Mi-au cerut tremurând zeci de pagini de modificări. Tremurau de frica lui Ceaușescu. Dar filmul era făcut și eu n-am modificat o fotogramă. A fost din nou interzis de Ceaușescu. „Nu-i nimic, dacă e bun, poate să și aștepte“ – mi-am zis eu – și m-am și dus să fac Raţa sălbatică la Paris, la Théâtre de la Ville.” (Positif, 1992)
Într-o sală din centrul Iașului rulează Terminus Paradis. Am 18 ani și sunt destul de complicat. Nu am vreo mare pasiune pentru cea de-a șaptea artă, citesc, în schimb, compulsiv Cioran, Nietzsche și alți băieți veseli, ascult rock și stau prin baruri mai mult decât trebuie. Și singur acolo, în cinema, văd o imagine cu doi tineri la o masă în bucătărie după o noapte de beție. Ea, într-o cămașă albă, curăță cartofi, iar el fumează absent o țigară. În dialogul și mișcările lor e o pendulare între tandrețe și furie, între frică și curaj, între sublim și bășcălie. „Auzi, mă, dar când ți-am spus că ești sifilitic, mai ții minte? Când ți-am spus ca n-o ducem noi multe zile împreună, mai ții minte? Mie mi-e cam frică cu tine, Mitule”. Urmează momentul când el tace, ea îl murdărește în joacă de făină pe față și prinde brusc avânt: „Ia zi, mi-ai băgat-o sau nu mi-ai băgat-o azi noapte? Mai ții minte?” Vocea lui, din off: „Nu, nu mai țineam minte, așa-i când te îmbeți ca porcii. Dar ca cine sa te îmbeți, Norico?”. Nihilistul din mine a început, paradoxal, să devină entuziasmat.
„Mitu Cafanu este primul meu erou care nu acceptă nici un compromis cu aspectele cotidiene, banalizate ale Apocalipsei; el refuză orice dialog cu Răul și se construiește pe sine printr-o severitate constantă, necunoscută eroilor mei. Gata cu aceste dialoguri dezgustătoare și pline cu farmec cu Răul, pare el să ne spună, gata cu bășcălia, puţină seriozitate, domnilor, puţină intransigenţă, jos cu privilegiile, aceste privilegii care derivă din simpla acceptare a dialogului cu Răul. Până acum, Mitu Cafanu este cel mai radical erou al meu. Intransigenţa și furia lui împotriva privilegiilor împinse până la paroxism îi conferă aura luminoasă, și chiar mistică, a unui idiot (de altfel titlul filmului ar fi putut fi „Idiotul“). Această radicalitate, mai greu de detectat la prima vedere din cauza humorului său absurd, dar care în esenţă rămâne neschimbată, Mitu o practică, evident, și în jocurile sale cu dragostea, întâmplarea.Este adevărat, acesta este primul meu film de dragoste, dacă facem abstracţie de debutul meu cu Duminică la ora 6, difuzat în Franţa în 1966. Este, de asemenea, primul meu film, după revoluţia din 1989, în care eroul moare. Radicalitatea acestui refuz de a dialoga cu Răul nu poate duce decât la moarte.” (Caiet program al filmului Terminus Paradis, 1998)
Citatele din articol sunt preluate din cartea autobiografică a lui Lucian Pintilie - Bricabrac (De la coșmarul real la realismul magic), editura Nemira. Lectura ei e obligatorie pentru oricine e pasionat de viața și opera acestui artist imens.
