Boss, noul film al cineastului Bogdan Mirică – acum în cinematografe –, e o deturnare sterilă a regulilor neo-noir-ului, care sfârșește în impasul propriilor pretenții.
Umflat și bosumflat în același timp, Boss e despre un ambulanțier care a luat parte la un jaf foarte bibilit, ale cărui urmări, înțelegem pe parcurs, încep să cam scape de sub control. Mai puțin durează totuși să înțelegem că pe acest bărbat ursuz, monosilabic și închis în el îl cunoaștem dinainte: e protagonistul central al acelui val de filme – de la Charleston (2017) la Urma (2020) – post-Noul Val, care, vrând-nevrând, s-au transformat în așa-zise „studii ale masculinității”. Care masculinitate, în cinemaul românesc, e mai mereu opacă, îmbufnată și presupune repetate contacte cu ceafa hiperexpresivă a personajului în cauză. Ajuns la noi cu aura pompoasă a unui gamechanger, Boss e un thriller care – aidoma ambulanței din poveste – are serioase probleme la direcție.
Altfel spus, Boss este doar ultima victimă dintr-un lung șir a unei anumite idei cu trecere în industria autohtonă. Această idee – care seamănă tot mai mult cu o dogmă – spune că un personaj ce nu lasă să se întrevadă nimic din sufletul lui negru e mereu preferabil unuia construit ca o carte deschisă. Sau că lentoarea e inevitabil mai bună decât viteza, fiindcă viteza, se știe, e o chestie mainstream. Sau că lucrurile hazoase, lipsite de povara transcendenței sunt ceva de evitat cu orice preț. Profunzimea, conform acestei idei, ar consta în efecte strategice învățate pe de rost: nu o nevoie imanentă a filmului pe cale să se nască, ci un calcul prestabilit, care să-l scoată pe regizor în față.
În consecință, Boss e un film care ține să ne arate la tot pasul că gândește. Ca atare, trucurile noir ale filmului – o anchetă, o parteneră focoasă, un suspans – sunt doar praf în ochi, balast „cinematografic” în calea unui adevăr cu majusculă, care n-are vreo treabă cu frivolitatea. Într-un fel, asta și sunt: investigația e minimală, faultată de un scenariu care, tot aruncându-ne pe piste false – răpirea care se dovedește a fi un mic amantlâc etc. –, o transformă în inepție; femeia, o „apariție” clișeizată, e nu doar complet deconectată de miza reală a poveștii, ci și sexualizată de privirea misogină a filmului, obiect carnal aflat la cheremul unui boss; suspansul e considerat un rău necesar, care nu trebuie să distragă de la seriozitatea papală a proiectului. Și așa mai departe.
Această frică de asumare – acest raport straniu față de baubaul numit „serie B”, pe care totuși îl dorește în secret – are ceva tragic în ea, pentru că menține filmul în cămașa de forță a artei vanitoase. O formulă deja osificată, pentru care „popularul” este obiectul rău prin excelență, dar pe care, la o adică, o putem accepta. Ce deranjează, atunci, nu e nevoia legitimă de deconstrucție a unui gen încetățenit, ci senzația că, la capătul ei, rămânem cu un vacuum: nu e nimic în spatele artificiului manierist. Niciun temei solid nu stă la baza operației; restul e doar plictis.
Să ne înțelegem: opusul lui Boss nu e vreun film descreierat de mall – e, pur și simplu, un film care respiră. Dau un exemplu: într-o secvență dinspre final, protagonistul pătrunde în casa unui acolit, pe care o găsește răvășită și o ia la pas, maxim de încet, cu lanterna în mână. Tensiunea, aflată inițial la cote înalte, se dezamorsează, apoi se fâsâie de-a dreptul, pe măsură ce omul intră într-o cameră întunecoasă, apoi în alta, apoi în alta – și tot nu se întâmplă nimic, filmul derulându-și partitura egală neperturbat. De ce sunt nevoit să văd acest lung moment? Doar pentru a gusta o joacă formalistă? Aici, pariul filmului aduce cu un contract nerespectat, fiindcă ne vâră în ochi o lipsă vădită de înzestrare pentru ritm și dramaturgie, dar vrea să o costumeze în straie de refecție, de deturnare „critică”.
Emfaza scenariului – un inventar de replici livrești, pline de tâlc – e mai puțin comică atunci când sfârșește prin a-și pune în dificultate casting-ul de marcă (doar regretatul Teodor Corban, într-unul din ultimele sale roluri, pare mai inspirat). Filmul are aerul unei fantasme etanșe, al cărui sens trebuie că se menține vizibil doar pentru creatorul său. În definitiv, el nu poate da la iveală decât concepția destul de îngustă – frumuseți „ca-n filme”, bărbați care umblă în noapte – despre ce înseamnă coolismul în cinema.
Nu neg potența relativă a acestui univers, care uneori – ca în secvențele de exterior cu un București ceva mai dinamic, mai pluridimensional – poate să ne agațe. Filmul e cel mai interesant atunci când modulează voluptuos geografia atât de familiară a orașului, transformându-l într-un nicăieri neliniștitor. Altminteri, însă, povestea pare o însăilare aiuristică de peripeții și de locații – o petrecere „onirică” la malul mării, o altercație cu un corb – născocite de o inteligență artificială prost calibrată. E limpede că Bogdan Mirică – care merge până într-acolo încât să includă în montajul final replica auto-referențială: „Tu o să rămâi aici, să alergi printre câini și umbre, că asta te face să te simți viu” – pretinde să fie urmat în fiecare nou twist, în fiecare nouă găselniță, oricât ar fi ele de kitsch. Dar pentru un spectator ceva mai puțin ideal, Boss e doar o risipă de învelișuri seducătoare.
