Fanfara Ciocârlia explodează muzica la o viteză gâtuitoare. Sunt o trupă legendară, cu aproape trei decenii de concerte în toată lumea, dar rețeta succesului li se pare simplă: modestie și muncă.
E ora 14:00 și Fanfara Ciocârlia și-a descărcat deja instrumentele la Arenele Romane din București. În ploaia măruntă de noiembrie, lucesc alămurile de la două trompete, plus încă două bariton și tenor, două tube, un saxofon și un clarinet. Toate sunt duse cu grijă în culise, iar instrumentele de percuție sunt urcate pe scenă. Mai sunt cinci ore până când ușile se vor deschide pentru public, dar pentru cei 11 artiști nu e timp de stat la povești. Au promis că aduc veselia verii în toiul toamnei care-i găsește într-un mini-turneu național cu oprire la Timișoara, București, Cluj, Brașov și Iași.
Cei 11 au sosit în capitală pe 7 noiembrie, după ce au zburat din Norvegia în Germania și au condus apoi o zi întreagă până în România. În ultimele cinci luni au avut peste 30 de concerte în Polonia, Slovacia, Belgia, Elveția, Austria, Moldova, Germania și Norvegia. În fiecare oraș european în care au poposit, i-au aplaudat cel puțin 1500 de spectatori. E un fir de nisip în oceanul Fanfarei, care a adunat până acum spre 5000 de spectacole în toată lumea.
Și e complicat să navighezi prin acest ocean de experiențe întinse pe 27 de ani de carieră, mai ales cu o gașcă de muzicanți cărora nu le place să se laude sau să vorbească despre ei dincolo de scenă. În jurul Fanfarei Ciocârlia s-a țesut o mitologie care încearcă să le surprindă spiritul. Bob Boilen de la National Public Radio, cel care le-a și produs cântarea din studioul american Tiny Desk, a scris despre ei că livrează un ritm care i-ar face și pe Ramones să transpire. The Guardian a scris despre liderul Fanfarei, Oprică Ivancea, că își ridică saxofonul în aer de parcă și-ar turna apă rece pe gâtul însetat, „sau poate ceva mai tare”.
Au cântat la Playboy Jazz Festival și de două ori la festivalul de jazz de la Montreal. În 2006, au câștigat World Music Award for Europe la BBC Radio 3 și au fost prezentați drept „cea mai rapidă formație din lume”. În 2012, au cântat la gala decernării Premiului Nobel pentru Pace.
„Ne cam ferim de interviuri”, mi-a spus liderul Fanfarei când am întrebat dacă aș putea asista la repetiții. Răspund la întrebări punctuale când au întâlniri cu presa la festivalurile din toată lumea, dar nu le place să meargă la emisiuni și se feresc de interviuri. Sunt sătui de narațiunea exotizantă a reporterilor care au aterizat la Zece Prăjini și au descris obsesiv dantura locuitorilor, sărăcia sau lipsa studiilor muzicale în contrast cu succesul internațional. La începutul anilor 2000, majoritatea articolelor în limba română desenau portretul Fanfarei Ciocârlia în tușe caraghioase sau de-a dreptul rasiste. Din presa de acum 15-20 ani ne-a rămas peste timp imaginea unei societăți mirate și amuzate de felul în care „străinii” cădeau pe spate în fața unei fanfare rome dintr-un sat moldovenesc. Media locale priveau cu neîncredere la călătoria unui grup care înțelesese mult mai repede decât noi că aparține lumii întregi.
Am intrat așadar în culisele repetițiilor pentru concertul din București, numai după ce managerul formației, Henry Ernst, le-a spus muzicanților că e OK să ne primească. Cu toții ar fi preferat să nu aibă o reporteriță și o fotografă pe cap. Eram în plus în camera unde abia încăpeau cei 11 și instrumentele lor, două mese cu chipsuri, sandvișuri, alune, un coș cu fructe și o cafetieră, două canapele și un stativ cu umerașe pentru cămășile de spectacol.
Se luptau cu o bucățică de piesă de care nu erau mulțumiți. Aveau nevoie să se asculte unul pe celălalt și să descopere de unde iese „ta-ul” în plus. „Cine a ezitat acolo?”, întreba saxofonistul Ivancea. „Eu, oleacă”, răspundea suflătorul în tubă. „Încă o dată! Fiți atenți acolo. E grea piesa asta. Fără TA! Nu mai fă TA!”. Au adus și toba mică de pe scenă, pentru un plus de ritm. L-au adus și pe Henry să spună cine a fost corect și de unde nu se aude bine. „E repetiție, dar dacă la repetiție nu iese...”, și-au spus tot ei și s-au remontat de fiecare dată. „Ni se pare un pic rar”, s-au scuzat câțiva. „Nouă totul ni se pare rar!”, a râs Ivancea de viteza care le-a devenit demult carte de vizită. „Să renunțăm la partea asta, mai bine?”, s-au întrebat. Nimeni nu a vrut să accepte opțiunea ușoară. Timp de 40 minute s-au luat la trântă nemulțumiți și îndârjiți cu o bucățică de vreo 20 de secunde, atenți să descopere cine rămâne în urmă, cine a pus ceva în plus, cine ezită. „Cine are telefon bun?”, a întrebat Ivancea. „Filmează și trimiți pe grup, ca să repete acasă”. S-au și încurajat că pe scenă va fi altfel, dar nici nu și-au putut scoate din cap că undeva e o nesiguranță. Căutarea perfecțiunii e cea care i-a lăsat de-a lungul anilor de multe ori cu „buzele însângerate”, așa cum mi-a spus managerul lor. Dar asta nu i-a oprit vreodată.
Durează să pornești mașinăria Fanfarei Ciocârlia. „Instrumentele de suflat sunt complicate... Sound check-ul nu e ca la alte formații”, mi-a explicat trompetistul Costică „Cimai” Trifan în cele câteva minute de pauză pe care le-au luat înainte de spectacol. În orele pe care le-am petrecut la Arenele Romane, Cimai nu și-a lăsat vreo clipă trompeta de-o parte. Părea mereu gata de cântare, chiar și când o sprijinea pe genunchi și-și verifica rapid telefonul. Muzicantul de 55 ani crede că șansa de a-și cânta muzica pentru un public internațional e cea mai fericită întâmplare pe care a trăit-o de când a luat trompetă în mână la 6 ani. Bunicul i-a fost profesor și mentor, iar la 12 ani anima deja primele nunți și cumetrii. Erau anii sârbelor și horelor, dar după miezul nopții muzicanții obișnuiau să strecoare și piese din jazz-ul anilor 60. Pe atunci, existau fanfare în multe sate din zona Moldovei, dar membrii Fanfarei Ciocârlia își amintesc că la Zece Prăjini a fost mereu un zvâc de viteză atipic. Acum Cimai e bucuros să cânte oriunde în lume, indiferent că în culise vin să-i strângă mâna regele Norvegiei sau oameni cărora le-a cântat la nunți. „Ideal, avem două-trei ore ca să putem să ne pregătim, dar sunt și festivaluri la care trebuie să mergem în lance și să fim gata în 30 minute”, mi-a explicat. Fiecare instrument de suflat trebuie acordat, reglat, curățat, lubrifiat. Ventile, garnituri, pernițe, becuri, încleieturi, glisiere, valve, chei de octavă, toate trec printr-un proces de verificare pentru ca armonizarea să fie optimă.
Faima Fanfarei Ciocârlia i-a plimbat pe muzicanți din satul natal Zece Prăjini până în Australia, Fuji, Canada sau Statele Unite. Printre organizatorii de concerte, sunt însă renumiți și pentru punctualitate. Ajung cu cel puțin 5 minute mai devreme decât orele stabilite și nu-și permit să întârzie, pentru că nu se pot pregăti dacă nu sunt toți. „După ce lucrezi cu Ciocârlia, standardele devin foarte sus”, mi-a spus Adrian Voichițescu, organizator de concerte și creator al International Romani Art Festival, care a contribuit la concertul fanfarei din toamna aceasta de la Timișoara. „Poate te temi de vreme, de receptivitatea publicului, dar pe artiști și pe Henry știi că te bazezi 100%. Iar modestia lor dă cu tine de pământ”.
Fiecare muzicant cântă pe rând, își ascultă și își reglează instrumentul. Apoi cântă câte doi, trei sau patru și fac noi ajustări. În paralel, ceilalți cântă propriile pasaje cu care se încălzesc înainte de a se alătura grupului. Durează aproximativ o oră până fiecare membru e pregătit pentru o secvență comună, apoi urmează noi reglaje în căutarea armoniei colective.
În fața acestor căutări, solistul Iulian Canaf îi privește și-și așteaptă rândul pe canapea în culise. Le absoarbe fiecare gest, deși le-a mai văzut de sute de ori în ultimele luni și știe că abia după ce mașinăria a fost reglată, îi va veni rândul să picure și voce. Ăsta e ritualul care pornește „bomba cu iubire”, așa cum rezumă Canaf efectul pe care-l au asupra publicului. E probabil singurul lucru pe care și-l propun, dincolo de matematica și obsesia sincronizării: să simți că iubesc fiecare secundă.
De mai bine de un an, Fanfara l-a „adoptat” pe Canaf, o voce de blues care a devenit cunoscută după participarea la Vocea României în anul 2011. Canaf spune că se simte ca și cum l-au luat „de la casa de copii” și a ajuns într-o familie care-l iubește. „Mă simt atât de bine, că nu pot să descriu. Și orice experiență din țară, e incomparabilă cu ce am trăit împreună în Europa. Nu prea mai am timp de trupa mea de blues, de proiectele mele… dar e ca și cum am fost împreună dintotdeauna!”.
Familia se simte și la repetiții. „Vreau să facem balada lui Iulian”, spune liderul Fanfarei după mai bine de o oră de chin în căutarea sincronului. Nu sunt încă mulțumiți, dar e timpul să se asigure că au repetat celelalte elemente, ca să poată să facă sound check-ul și pe scenă. „Hai, maestre!”, îi spune lui Canaf și solistul se ridică în picioare, cu mâinile la spate. Încep „Trumpeter`s Lament”. „Bătrânețe, bătrânețe, haină grea pe care nu o pot dezbrăca”, cântă Canaf și răzbate peste tobă, tube, trompete și saxofon. Toți îi zâmbesc și îi arată din ochi că se bucură să fie împreună. Știu că în seara asta „o să bubuie”.
După două ore de încălzire în culise, la 4 fără 2 minute sunt gata să se armonizeze și pe scenă.
***
Sunt multe cutii în care ai putea să încerci să îndeși fenomenul pornit acum 27 ani din satul Zece Prăjini, județul Iași, și răspândit apoi pe tot globul: în muzică de film, în coregrafia unui patinator american premiat cu aurul olimpic, în set-uri de muzică electronică sau în milioanele de ascultări pe care le adună anual online.
Poți să-i întorci în timp și să-i cocoți pe un deal, într-o dimineață caldă de august, pregătindu-se să aducă bucuria hramului într-un sat moldovenesc. Casele ar fi proaspăt văruite, mesele cu sarmale și cozonac ar fi întinse în curte, iar pe la garduri ai vedea copiii nerăbdători la auzul primelor sunete suflate de obrajii puternici ai muzicanților.
Pentru soacra mea, acesta e un film al amintirilor care începeau la opt dimineața, cu cântare din casă în casă și cu fanfara învăluită într-un nor de praf ridicat de tălpile desculțe ale gazdelor dintr-un sat de lângă Bârlad. Forfota alerga sincron cu ritmul accelerat al muzicii și atingea vârful la prânz, când tineri și bătrâni se înlănțuiau în horele și sârbele din centrul satului. Pe înserat, scena se muta la „bal” și continua în același ritm căruia nu poți să i te împotrivești, dar care te lasă fără aer când i te predai. N-au fost Fanfara Ciocârlia cei care au cântat la nunta părinților ei și nici cei care i-au bucurat copilăria și adolescența. Și totuși, de fiecare dată când le aude trompetele, clarinetul, tubele și toba, soacra mea își aude satul natal adus în prezent și învăluit în note de jazz, blues și rock. „E acolo copilăria mea, chiar dacă ei nu cântă muzică sătească”, mi-a spus.
Fanfara s-ar putea cuibări și în rucsacul lui Raul Păvăloaia, un student de 19 ani din Dorohoi care visează să le calce pe urme. Îi urmărește de când a descoperit muzica de fanfară prin datinile și obiceiurile din zona lui. „Acest nume m-a motivat să studiez instrumentul trompetă”, mi-a spus. I-a ascultat cu religiozitate timp de două ore, apoi a așteptat cuminte la autografe. S-a oferit să le facă fotografii altor fani și le-a ținut bagajele cât trompetistul Cimai le semna vinilurile cu cel mai recent album al Fanfarei—It Wasn't Hard to Love You, înregistrat în Germania și produs de Asphalt Tango Records. Când mulțimea s-a risipit, studentul la medicină veterinară și-a desfăcut rucsascul, a scos cu grijă o trompetă lucitoare și l-a rugat pe Cimai să o încerce.
Poți să găsești Fanfara și în zâmbetele largi ale cuplului care i-a avut la nuntă cu un an în urmă și care s-a strecurat în culise înainte de concert, doar ca să-i îmbrățișeze. „Nu veniți și la Iași?”, i-a întrebat liderul fanfarei, saxofonistul și clarinetistul Oprică Ivancea, cu gândul la ultima cântare din mini-turneul național și la primul moment de pauză după luni în care au cântat chiar și de 23 de ori în 23 de orașe europene. „Vă iau și la țară, facem un grătar”, a continuat artistul cu un zâmbet larg și tinerilor le-au lucit ochii; poate chiar ar fi posibil.
Cu siguranță ai găsi Fanfara în bagajul cuplului portorican, trecut de 70 ani, care a zburat spre România la începutul toamnei, doar pentru un concert. Încercaseră de ani de zile să-i prindă în Statele Unite și nu s-au sincronizat. „Înainte să murim, venim să vă vedem”, le-au scris. S-au fotografiat împreună la Timișoara, ținând cu toții de steagul Puerto Rico.
„Sunt atât de împământeniți, încât parcă nu-i știm”, mi-a spus o tânără din public când am întrebat-o ce a adus-o la concert. „Sunt peste tot, dar poate prea aproape de noi ca să-i vedem la adevărata valoare”. „Nu i-am mai văzut niciodată și sunt pur și simplu DE VĂZUT”, mi-a spus altcineva.
Fanfara răsună și în mașina Angelei Crăciun, o fană care a condus 300 km din Vrancea doar ca să-i vadă la Arenele Romane. Și-a cumpărat un CD cu noul album imediat după concert și l-a ascultat cale de încă 300 km până acasă. „Sunt speciali pentru noi”, spune Angela. „Am tot citit despre ei și a fost prima dată când i-am văzut live. Ne-am dori mult să-i avem invitați la restaurantul pe care-l avem în Vrancea”.
Speciali sunt și pentru sociologul Adrian Nicolae Furtună, născut în Bârlad și iubitor al fanfarelor moldovenești. Când se gândește la viteza și sincronul Fanfarei Ciocârlia, sociologul știe că efectul lor nu este întâmplător. „Sunt ursari de-ai mei. Perfecționismul lor și felul în care își respectă muzica mi-au dat flerul să-mi fac și eu munca așa”, mi-a spus.
Sunt și în inima Sarehei Sljivovica, care i-a văzut pe multe scene din UK, dar și-a dorit să-i asculte și la Iași pentru că știa că au pornit dintr-un sat din acea zonă. „Ei, Taraf de Haidouks și Boban Markovic sunt cei care au făcut muzica romă din Balcani să fie populară în UK. Eu și soțul meu ne-am îndrăgostit de această muzică prin Fanfara Ciocârlia”, mi-a spus Sarah. „Pentru unii dintre noi, muzica asta e TOTUL. Îți intră sub piele și în inimă și nu te mai părăsește niciodată”. Sarah și soțul ei cântă în formația shunTA și au întâlnit Fanfara la festivaluri. „Le împrumutăm cântece din repertoriu, chiar dacă știm că nu ne-am putea apropia de standardele lor”.
Pentru Sarah, influențele jazz și blues din muzica Fanfarei răzbat tot mai mult și îi place că simte asta în multe formații rome din lume. „Multe grupuri rome care cântă la Guča Trumpet Festival (n.a. festival anual din vestul Serbiei), au acest feeling de blues și swing care le diferențiază. Cu Fanfara Ciocârlia este o influență explicită, mai ales cu acest solist incredibil. Vocea lui și felul în care o livrează sunt pur blues! Am fost absolut transfigurată de acest solist”.
Pentru publicul care caută „autenticul” muzicii sătești suflate pe dealurile Moldovei, poate că artiștii Fanfarei Ciocârlia nu mai sunt acei păstrători ai sunetului vechi de sute de ani. Pentru Sarah, „în loc să păstrezi o muzică veche într-o cutie de sticlă, autenticitatea se schimbă și se mișcă odată cu timpul”.
Fanfara Ciocârlia are un loc special în atât de multe inimi, încât cei 11 membri n-ar putea alege o singură definiție pentru muzica lor și nici nu încearcă. Au dus muzica din Zece Prăjini în toată lumea și au absorbit muzica lumii. Au lăsat loc pentru experimente și au imprimat personalitate și pasiune, indiferent că suflau hore și sârbe, valsuri, polka, tango, blues sau jazz.
Cum a început frăția alămurilor
Managerul și inginerul de sunet al trupei, Henry Ernst, spune că România a fost „dragoste la prima vedere” încă din 1987, când a vizitat pentru prima dată țara noastră. Născut în Berlin, Henry a crescut într-un mediu muzical și a luat lecții de trompetă și clarinet. În anii 90, era un tânăr de 20 ani care studia inginerie de sunet și călătorea în căutarea muzicii. Așa a ajuns să ia România la pas, visând să-i descopere „fiecare colț”. Din toate aceste călătorii, s-a ales cu o pasiune „intensivă” pentru muzica satelor românești și pentru orice suna „diferit de folclorul prăfuit de stat”. „Formațiile de la sat și lăutarii au fost cei care mi-au stârnit interesul pentru muzica românească”, spune Henry.
Nu este întâmplător că lăutarii sunt cei care i-au dezvăluit muzica tradițională românească. De-a lungul secolelor, muzicanții romi au trăit în sclavie ca proprietăți ale domnitorilor și boierilor care s-au fălit cu ansamblurile muzicale pe care le aveau la curte. Au animat petreceri și au însoțit armatele în întoarcerile lor victorioase în Țările Române. Lăutarii romi au absorbit muzica lumii vreme de secole și au contopit-o cu cea a satelor românești. Au fost deopotrivă păstrători ai folclorului și inovatori ai genului. E un tipar prezent și în muzica Fanfarei Ciocârlia, dar infuzat cu bucuria experimentului într-un prezent fără stăpâni, care păstrează rădăcinile satului „Ursari”, așa cum se numea înaintea eliberării din sclavie și redenumirii pornind de la împroprietărirea familiilor de romi cu zece prăjini de pământ (prăjina măsura aproximativ 180 metri pătrați).
Într-una dintre călătoriile lui prin țară, Henry s-a oprit să cumpere motorină de la un fermier. „Am avut conversația obișnuită – de unde ești? Ce faci aici? Îți place în România? Când i-am spus că-mi place muzica tradițională românească, a fost foarte surprins. Mi-a spus că ar trebui neapărat să vizitez micul sat Zece Prăjini, care e foarte aproape de unde ne aflam. Conform poveștii lui, în Zece Prăjini absolut fiecare locuitor cânta la un instrument de suflat și își câștiga existența din muzică - pentru că exista cerere pentru asta la festivitățile locale. Mi s-a părut interesant și mi-am propus să vizitez satul timp de o oră”, își amintește Henry.
O oră la Zece Prăjini s-a transformat în săptămâni
Satul din 1996, așa cum a rămas în amintirile managerului, „era cu adevărat un loc ascuns, a dead-end village, care-și ducea viața liniștit între dealurile Moldovei”. Călătorul a urmat singurul drum prăfuit care ducea spre Zece Prăjini și a văzut cele două mari repere: pe dreapta, strada principală cu casele ei vopsite în culori vii și mici ferme, iar pe stânga linia ferată cu trenuri care pe atunci nu opreau în sat. „Un loc liniștit, unde instrumentele de suflat se amestecau cu zumzetul albinelor sălbatice, nechezatul cailor și vocile mamelor îngrijorate.”Așa ar descrie Henry cadrul primei întâlniri cu satul fanfarei care i-a devenit familie.
Un străin aterizat în satul unde nici trenul nu oprea, era în acei ani o scenă care aduna toată comunitatea. Când locuitorii au aflat că Henry venise să asculte muzică de fanfară, l-au ghidat rapid spre curtea lui Ion Ivancea, tatăl liderului de astăzi al Fanfarei Ciocârlia. Duzine de muzicanți tineri și bătrâni s-au grăbit să vină cu instrumentele și să-i cânte străinului.
Henry credea că muzica de fanfară nu-l va interesa prea mult. „Mă așteptam la polka, marșuri și valsuri, dar gașca aceasta pestriță a fost fix opusul: un fel de techno cu instrumente de suflat, într-un ritm incredibil de rapid, și melodii cântate impecabil de către oameni care nu au fost în viața lor la o școală de muzică. Soarta și-a urmat cursul.”
Cuvintele pe care le folosește Henry ca să descrie experiența acelei prime întâlniri sunt „blown away”. Bomba cu iubire era acolo încă de la începutul anilor 90, și chiar mult dinainte să ajungă la urechile cuiva dincolo de dealurile din Zece Prăjini. „Noi mereu am fost mai altfel”, mi-au spus mai mulți membri ai Fanfarei. „Nu sunăm ca celelalte fanfare din zonă, am fost mereu foarte rapizi”.
„Am trăit o euforie muzicală masivă și am decis să mai rămân în sat. În fiecare zi veneau alți și alți instrumentiști în gospodăria lui Ion Ivancea și-mi prezentau tot mai multă muzică. Mi-am despachetat microfonul și am început să înregistrez aceste piese și să-mi notez denumirile și originile lor”. Zile la rând, Henry a ascultat muzică, a ciocnit bere și a discutat despre istoria satului și a muzicii pe care o auzea. Cei mai vârstnici i-au povestit despre zilele de aur când cântau la nunți și la alte sărbători tradiționale care se întindeau trei zile și trei nopți. Pe măsură ce prezența străinului n-a mai fost o noutate, a scăzut și numărul instrumentiștilor care poposeau în curtea lui Ivancea ca să scoată la lumină piese noi. Prezență constantă au rămas cei 12 muzicanți care aveau să formeze Fanfara Ciocârlia.
Henry se gândea de zile bune cum ar fi să-i invite în Germania pentru câteva concerte. În ziua când și-au luat rămas bun, le-a împărtășit planul. „Sigur că entuziasmul a fost mare, dar puteai să citești și îndoiala pe fețele tuturor. Un fel de: Henry e un tip mișto, dar e și cam nebun. N-o să se mai întoarcă vreodată aici, cu siguranță nu ca să ne ia și să ne ducă în Germania”. Iar îndoiala muzicanților era îndreptățită. „La vremea aceea nu aveam experiență în managementul unei formații sau în organizarea de concerte”, spune Henry. „Ideea a încolțit ca o formă de a le mulțumi pentru cât de bine m-am simțit la Zece Prăjini. Nu mă consideram în niciun fel un ambasador al muzicii românești. Voiam să duc la capăt ideea asta de a le mulțumi, fără să mă gândesc vreun moment la o carieră.”
În primăvara lui 1997, Henry s-a întors să-i adune pe cei 12 muzicanți, iar Fanfara Ciocârlia a avut primele concerte în Germania, sub acest nume ales unanim de către toți cei implicați. Nimeni nu mai știe ce alte nume au avut pe lista de propuneri. „La noi așa se spunea despre cineva care cânta bine. Cântă ca o ciocârlie”. „Cântau prea bine ca să mai conteze numele”, a spus managerul într-un interviu din 2013, publicat în Adevărul.
Au urmat ani de concerte prin toată lumea la festivaluri de rock, jazz, punk și world music. „La momentul acela, muzicanții veneau dintr-un loc extrem de izolat și au fost dintr-odată confruntați cu cele mai diverse muzici, culturi și comportamente”, povestește Henry. „Le-au absorbit pe toate cu poftă și curiozitate, iar aceste influențe se simt perfect în discografia Fanfarei, pe măsură ce elementele de jazz și rock își găsesc locul în muzica lor”. Ciocnirea muzicii unei fanfare moldovenești, care avea un zvâc de viteză atipic, cu scena muzicii internaționale a fost „o pură de situație de win-win”, crede Henry.
Fanfara și-a început cariera în străinătate cu un gen de muzică tradițională și un spirit care își trăiau declinul în România anilor '90. Acasă nu mai era loc pentru muzică demodată și tradiții, mai ales la nunți. Iar tradiția era costisitoare. În loc să arvunești 12-15 muzicanți de fanfară, căutai un solist și o orgă. „Ca să împaci o fanfară de Sfânta Marie”, își amintește soacra mea, „aveai nevoie de tot satul”. „Cine îi împăca, îi caza, le dădea să mănânce și-i plătea. Apoi porneau de dimineața din casă în casă și fiecare dădea cât putea. Îi primeai cu mâncare, cu vin. Dar nu prea beau, că trebuiau să reziste. La horă apoi se aduna tot satul, nu era cu bani. Era pentru toată lumea. Seara, la bal, era cu bilet. Dar nu era mult, mergea toată lumea. Plăteai bilet pentru cine împăcase fanfara. Era scump să ai fanfară la nuntă, dar înainte așa se făcea. La hram, la nunți, de Paște, și de Anul Nou veneau.”
Anii '90 sunt cei în care scenele lumii se umpleau de muzica din Moldova prin Fanfara Ciocârlia și de vioara și țambalul satelor din sudul României, prin Taraf de Haidouks de la Clejani, ambele trupe împărțind multe afișe și festivaluri.
Acasă, abia dacă se auzeau veștile succesului de peste hotare. Liderul Fanfarei Ciocârlia își amintește că a luat odată o mașină de ocazie până la Roman și în dreapta șoferului era un bărbat care l-a întrebat de unde e. Când i-a spus că e din Zece Prăjini, omul i-a arătat ziarul pe care-l avea în poală: „De la Zece Prăjini? Ia uite ăștia ce au făcut. Au cântat la Playboy. Cum de nu te-ai lipit și tu de ei?”. Șoferul a fost cel care i-a spus bărbatului că pasagerul lor e unul dintre personajele din ziar. „E o răutate pe care o avem”, spune Ivancea când își amintește scena. „Suntem invidioși, nu ne vine să credem… Rasismul este încă foarte prezent”.
Atât managerul, cât și membrii Fanfarei spun că nu s-au frustrat în acei primi ani de carieră când nu erau căutați de organizatorii de concerte din România. „Scenele lumii ne solicitau neîncetat”, spune Henry. „Eram ocupați cu turnee în America de Nord și de Sud, Europa, Australia și Asia. Eram rezervați în toată lumea cu ani în avans și peste tot oamenii stăteau la coadă să-i vadă. Am fost puțin surprinși de lipsa ofertelor din România. Am observat și că presa națională nu avea vreun interes pentru succesul Fanfarei. Ne-a devenit clar că, atât pentru instituțiile românești, cât și pentru presă, această formație și „presupusul” ei succes internațional erau suspecte. O formație romă care să reprezinte România fără să fie un ansamblu de stat? Și fără să poarte costume tradiționale? Suspecți și nedemni de a fi menționați. Dar așa stăteau lucrurile atunci și nu ne-au surprins, de fapt. Frustrarea a fost limitată. Aveam alte priorități”.
Rasismul nu-i surprinde nici astăzi. Oprică Ivancea, liderul Fanfarei, alege să nu citească comentariile rasiste care apar uneori și la ani distanță de una dintre prestațiile de palmares ale trupei, cum ar fi concertul de la Premiile Nobel pentru Pace. Vara aceasta, Fanfara a publicat pe Facebook filmarea în care actrița Sarah Jessica Parker îi introduce în scenă cu textul „from Romania, one of the greatest bands in the world”. Zeci de comentarii au iscat o dezbatere despre cine are dreptul să-și spună „Ciocârlia”, „care ciocârlie, că eu văd alte păsări?”, „nu văd români în filmare”, „nu sunt îmbrăcați conform folclorului din țara noastră”.
Sentimentul de proprietate asupra „brand-ului” Ciocârlia e cel puțin hilar, având în vedere că tot un artist rom, naistul Angheluș Dinicu (bunicul violonistului Grigoraș Dinicu), a fost cel care a definitivat această compoziție și a perezentat-o la Expoziția Internațională de la Paris, în 1889. Naistul care a pus Ciocârlia românească pe harta lumii s-a născut în sclavie și a fost fiul celui mai prețuit lăutar de la curtea boierului Grigore Ghica.
„Nu citesc comentariile”, spune liderul Fanfarei. „Nu are sens”.
Formația a postat totuși un mesaj pe Facebook, în încercarea de a răspunde rasismului de peste vară:
Din fericire, de-a lungul întregii noastre cariere, nimeni nu ne-a cerut altceva decât să fim noi înșine și să facem ce știm noi mai bine. Acum mulți ani, când am cântat la Gala Premiilor Nobel, am făcut-o cu toată dăruirea și cu emoția unei responsabilități enorme. Acum câteva zile, atunci când am postat un fragment din prestația noastră la Premiile Nobel, am făcut-o din nou, cu mândrie. Dar valul de ură din comentarii ne-a „cerut”, iată, să fim altceva decât suntem. Suntem toți români - și cei care postează comentarii rasiste, și noi, cei de pe scenă. Ne deosebește ceea ce împărtășim lumii, ceea ce lăsăm în urmă. Noi știm că dăm iubire, dans, tradiție și bucurie. Anume așa e văzută România pe care o reprezentăm în lumea întreagă. (...) Constatăm cu mâhnire că în anul 2023, într-o țară europeană, suntem în continuare martori la declarații rasiste și xenofobe, mesaje de ură distribuite în spațiul public fără nicio responsabilitate, fără nicio sancțiune. Suntem artiști de naționalitate română și de etnie romă - le reprezentăm cu mândrie pe amândouă. Cântăm pentru o lume diversă, tolerantă și cu inima deschisă. Vom continua să facem asta, pentru că aceasta este lumea noastră. Și așa ne dorim să fie pentru toți cei din jurul nostru.
A fost nevoie de mulți ani de succes internațional ca ecourile Fanfarei Ciocârlia să se facă auzite până în țara natală și să determine o creștere treptată a interesului pentru muzica lor.
Începând cu 2008, Fanfara a fost prezentă anual la festivaluri naționale precum Balkanik Festival, Electric Castle, Jazz in the Park, sau TIFF.
„Modestia este o caracteristică de bază a majorității locuitorilor din Zece Prăjini, inclusiv a membrilor Fanfarei Ciocârlia,” crede Henry. „Chiar dacă spectacolele noastre sunt gălăgioase și intense ca un show de heavy metal, muzicanții sunt mai degrabă prieteni cu tonurile liniștite, în special dacă trebuie să vorbească despre ei cu necunoscuți. Suntem norocoși că nu ne-am lăsat prinși în caruselul auto-promovării, așa cum este înțeleasă astăzi. Am fost norocoși pentru că lumea vorbea despre noi- fără să fie nevoie să atragem atenția prin scandaluri, apariții sclipicioase și prezențe la emisiuni dubioase”.
Astăzi, la Zece Prăjini oprește și trenul, iar majoritatea artiștilor Fanfarei Ciocârlia locuiesc la Iași și Roman, unde și-au făcut case și și-au dat copiii și nepoții la studii. Se întorc însă mereu „la țară” când sunt liberi. Sunt mândri de bisericuța pe care au ridicat-o în sat cu banii strânși din primii ani de turnee internaționale. Satul vibrează în continuare de muzica alămurilor, în special mulțumită copiilor care și-au format propria fanfară. Tot de aici au pornit și fanfarele Zece Prăjini, Shukar sau Speranța – descoperită de etnomuzicologa Speranța Rădulescu– de asemenea parte din mândria și faima locului.
***
Înaintea deschiderii ușilor pentru public, sound-check-ul pe scena Arenelor Romane e un nou dans complicat, al rutinei Fanfarei.
Muzicanții își ocupă zâmbitori locurile, iar Henry îi privește de la pupitrul sunetistului. Reiau verificarea fiecărui instrument. Vreme de trei minute, se aude doar bătaia ritmică a tobei lui Costel Ursu. „E o rutină”, mi-a spus trompetistul Cimai, în timp ce se plimba prin fața scenei și aștepta să-i vină rândul. „Ușor nu e, dar e ca și cum mergi la serviciu. Dormim, conducem, repetăm, cântăm și de la capăt. Avem avantajul că managerul nostru e și inginer de sunet. Și e cel mai bombă!”, îmi spune Cimai cu ochii la Henry, care aleargă de la pupitru la scenă și înapoi. Glumesc că sunt o „mașinărie nemțească”, dar trudesc și ung împreună fiecare rotiță cu aceeași îndârjire.
Pentru încă aproape două ore, fiecare instrument este ascultat în monitoare și ajustat. Henry se urcă pe scenă, să se asigure că fiecare aude ce trebuie. Se plimbă prin cortul încălzit care acoperă scena Arenelor Romane, ca să verifice cum se aude din fiecare colț. Identifică țiuituri, instrumente care sună prea înfundat și prinde ultimele ezitări. Când Henry nu mai aude vreo desincronizare, Fanfara continuă să le vâneze. „Cum ți s-a părut bucata asta?”, îl întreabă la microfoane. „E bine? Ai simțit ezitări, ceva?”. „Nu. Tu ai simțit, Oprică?”, întreabă managerul. „Am simțit”. „Mai faceți o dată.”
De fiecare dată când reiau o piesă, toboșarul Paul Benedikt Stehle numără când în limba romani, când în română sau engleză. Suflătorii îi cer scuze lui Canaf că tot reiau piesele, dar solistul reia la rândul lui cu aceeași poftă. „Poți să ai cea mai proastă zi, că tot te fac să zâmbești”, se aude vocea cuiva din echipa organizatorului Emagic, oprită în mijlocul cortului pentru că nu-și putea dezlipi ochii de la repetiții. Fanfara a început deja să hipnotizeze. „Ți s-a părut instabilitate?”, insistă Oprică la microfon. „Hai, încă o dată! Hai, că vine lumea peste noi, fraților!”.
„Hai să vă fie de bine, fraților!”
Mai au mai puțin de o oră până la începerea show-ului. Se schimbă și câțiva se întind pe canapele cu rândul, câteva minute. Alții continuă să repete în grupuri mai mici. Printre picături, schimbă impresii despre mănăstiri din Moldova sau ciorbe de păstrăv. Abia acum își dau voie să guste o gură de rachiu, doar așa de încălzire înainte de spectacol, niciodată excesiv. „Trebuie să-ți faci treaba, să vii la timp și să pui pasiune în tot”, mi-a spus Canaf. „Toate muzicile sunt la fel. Dacă lași acolo TOT, n-are cum să sune prost”.
Fanfara Ciocârlia s-a pregătit timp de cinci ore să uimească publicul de la București, căutând viteza și perfecțiunea sincronului. Când i-am spus lui Henry că mă uimește cât de mult repetă, s-a oprit puțin din alergătură și mi-a explicat adevărata magie: „După primele trei piese va trebui să refac toate reglajele. Trecem prin tot acest proces, dar ei trăiesc cu pasiune fiecare clipă. Când se urcă pe scenă, vin porniți cu mai multă forță și o tot cresc, așa că de fiecare dată schimb din mers tot ce am construit la sound-check”.
Laudele sunt mai degrabă simțite în interiorul Fanfarei, mai rar verbalizate. Henry nu le spune că-l uimesc de la an la an. „După 15 ani de turnee, am tot așteptat să se ducă în jos, să scadă intensitatea și pasiunea. Nu! Trece încă un an peste ei, dar cântă mai bine. Asta este familia și viața mea de 27 de ani. Nu este o făcătură”, mi-a spus cu un zâmbet larg pe care l-a lăsat să apară cu doar câteva minute înainte de începerea concertului. Nu doar energia muzicanților crește exponențial înainte să urce pe scenă, ci și a inginerului de sunet. Știe că vor „bubui”.
Iar când pornește, Fanfara Ciocârlia preia controlul sălii. Sunt dirijorii publicului printr-o cursă de viteză, atenți să întrebe programatic „Mai puteți?” când abia ne mai tragem sufletele. După mai bine de o oră, când ai crede că poate mai încetinesc, Fanfara anunță prin vocea veselă a toboșarului, Paul Benedikt Stehle: „Ready for the real madness of Fanfare Ciocârlia?”. Stehle, care a studiat la Berkley și a cântat cu nume mari, precum Beth Hart, numără startul pieselor când în engleză, când în limba romani, când în română, cu aceeași poftă.
M-am rotit printre cei aproximativ 600 de spectatori, căutând să înțeleg cum trăiește fiecare concertul. De la grupurile care dansau mărunt și în viteză, la pletele scuturate pe notele de blues și rock, sau la șoldurile unduite, universal era cu siguranță zâmbetul larg. Rețeta cele mai rapide formații din lume funcționează matematic și are grijă să picure combustibil pentru toate gusturile.
„Hai să vă fie de bine, fraților!”, a încheiat Oprică seara și nici că se puteau cuvinte mai potrivite pentru experiența pe care au livrat-o.
Ca după un masaj reușit, publicul s-a dezmeticit și s-a îndreptat spre pupitrul lui Henry, care deja înșirase zeci de viniluri și CD-uri ale formației, plus o cariocă pentru autografe. Albumele s-au vândut în câteva minute și a fost nevoie de noi drumuri la mașină pentru a răspunde cererii.
Același scenariu s-a repetat și la Cluj, Brașov și Iași. „Fanfara te spală de viața ta, de problemele pe care le ai”, mi-a spus Adrian Voichițescu, care i-a revăzut la Cluj și simte că deja-i lipsesc. „După un concert cu Fanfara, plutesc o vreme. Îmi ia un pic să-mi revin, iar când mă întorc la munca mea de booking, tot ei îmi cântă în background: „Nu poți să pierzi așa ceva”, le-a spus Adrian prietenilor pe care i-a îndemnat să vină la concertele din această toamnă. Apoi a adăugat: „Și veniți la fix. N-are sens să pierzi primele zece minute pentru că e o călătorie. Te iau de undeva și te zboară până la final.”
Laura Coroianu, managing partner la Emagic, spune că organizatorul a avut încredere că „după cele trei evenimente pe care le-am pregătit alături de Fanfara Ciocărlia - la București, Cluj-Napoca și Brașov - românii vor realiza cât de mult le lipsește această bucurie pe care le-o aduce muzica balcanică în viața lor. Sunt un act pe care mulți dintre noi ar avea nevoia să-l audă mai mult. Ne-ar ajuta să ieșim din niște stări mai puțin fericite în care poate am intrat în ultima perioadă.”
După primele trei concerte din mini-turneul național, Fanfara Ciocârlia a postat pe Facebook un mesaj de mulțumire: „România - sunteți la fel de minunați și iubitori ca publicul din Brazilia, Japonia sau America! Ne simțim iubiți ❤️ Vă iubim!”
„Acest turneu național a fost plin de entuziasm, dar și de emoții pentru formație”, mi-a explicat Henry la finalul turneului. „Până la prima reprezentație din București, au existat întotdeauna îndoieli dacă publicul român le va aprecia sau nu muzica. Toate s-au risipit după ce au descoperit că au fost primiți acasă cu aceeași bucurie ca și în străinătate. Un punct culminant a fost spectacolul sold-out din orașul lor natal, Iași: publicul a înnebunit la propriu și i-a sărbătorit cu ovații în picioare. Starea de spirit din trupă a fost în mod corespunzător mândră și euforică. Am avut impresia că o mică rană, care nu a vrut să se vindece timp de 27 de ani, a fost în sfârșit închisă”, spune managerul.
Ce ți se întâmplă când vezi Fanfara Ciocârlia live, diferă desigur de experiențele pe care le proiectezi în rapiditatea ritmului și-n bucuria cu care îți este livrat. Evidente sunt fericirea celor de pe scenă, dorința cu care vor să te zbânțuie, să te eliberezi de orice bagaj ai adus cu tine și să pleci zâmbind acasă. Fanfara Ciocârlia vrea să dansezi, să râzi, să te uiți la cel de lângă tine și să vă întrebați din ochi cam cât de mult o să se mai întețească ritmul ăsta după care abia vă mai țineți. Nu-și propun să-ți supra-explice ce-ți fac. Simți sau nu simți. Iar dacă simți, a explodat bomba cu iubire peste tine.
