E imposibil să fii cititor în România și să nu te fi bucurat măcar o dată, fără să știi, de munca lui Bogdan Alexandru Stănescu (BAS). A fost timp de aproape 15 ani director editorial la Polirom, una dintre cele mai puternice edituri de la noi, unde a adunat o bibliotecă uriașă. Încap în ea clasici și revoluționari de ultimă oră, titluri ultra-premiate sau de care n-au auzit niciodată, dar cu toate astea au mari șanse să rămână cu tine pentru totdeauna. Când nu citește cărțile pe care vrea să le aducă-n librării, BAS traduce sau scrie. Penltimul volum pe care l-a publicat e chiar primul lui roman, Copilăria lui Kaspar Hauser (2017), un ghid în propria viață și prin cartierele Bucureștiului, urmat de o biografie ficționalizată a lui Caragiale. Ani buni a fost președintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti. Lista ar putea continua, dar ați înțeles ideea: BAS e unul dintre oamenii care muncește aparent neobosit cu și pentru literatură, căruia îi datorăm o parte foarte consistentă din diversitatea și rigoarea ecosistemului nostru literar.
De curând, după o pauză de câteva luni, Bogdan Alexandru Stănescu a revenit cu o colecție nouă, care ne-a scos un pic din amorțeală. Anansi. World Fiction, colecția proaspăt creată la Editura Pandora M, își ia numele de la un zeu-păianjen din mitologia africană, care a reușit să elibereze poveștile aflate în captivitate la stăpânul zeilor și să le răspândească printre oameni. Primele ei titluri - printre care Nu voi mai vedea niciodată lumea, memoriile scriitorului turc Ahmet Altan, condamnat la închisoare de regimul lui Erdogan, Autobiografia lui José Luís Peixoto, poate cel mai bun scriitor portughez contemporan, și Viața mincinoasă a adulților, cea mai nouă carte a autoarei-cult Elena Ferrante - te fac să vrei o vacanță numai pentru citit. Deocamdată, drepul ăsta nu există oficial, dar din fericire e unul dintre drepturile pe care ni le putem revendica singuri.
L-am rugat pe BAS să ne răspundă la câteva întrebări despre ce înseamnă munca de editor, care-s lucrurile care nu se văd când te lași dus de-o carte și cum s-a întâmplat întâlnirea cu Anansi.
Hai să ne lămurim informațiile de bază: Când și în ce context ți-ai început munca de editor de carte și care ar fost câteva titluri pe care te bucuri cel mai mult că le-ai adus cititorilor din România?
Eram editor junior la Ziarul de duminică, în același timp asistent de producție la „Parte de Carte”, emisiunea lui Cristi Tabără de la Pro, făceam cap limpede și corectură la Luceafărul lui Marius Tupan, unde scriam și cronica de carte, aveam cronică de carte în Adevărul literar și artistic – toate astea se întâmplau în 2005 și simțeam că nu mai pot. Într-o zi m-a tras de mânecă unul dintre colegii mei de la ziar, care știa în ce stare de spirit băltesc și mi-a arătat anunțul de pe site-ul Editurii Polirom, care căuta redactor-șef. M-am prezentat la interviu și, de la 1 noiembrie, am început munca. În două luni, dat fiind că Denisa Comănescu a plecat la Humanitas, am devenit director editorial. Ăsta ar fi contextul. Cât despre cele câteva titluri, mi-e absolut imposibil să le aleg din peste 1100 pe care le-am lucrat în 15 ani de activitate. O să scriu, însă, câteva care-mi sunt mie dragi, indiferent de receptarea lor locală: Lanark, de Alasdair Grey, Curcubeul gravitației, de Thomas Pynchon, Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao, de Junot Diaz, Proiectul Lazarus, de Aleksandar Hemon, seria Samuel Becket, seria Hemingway, seria Nabokov etc. Mi-ar fi mai ușor să enumăr titlurile de care nu-s mândru, cele luate efectiv din motive comerciale.
Care-i cea mai complicată / prozaică parte din munca unui editor de carte? Ce nu se vede atunci când, ca cititor, ții în mână o carte proaspăt apărută, de care te bucuri?
Nu se vede munca efectivă, nu se vede stresul, nu se vede încordarea din timpul unei licitații, nu se vede frustrarea când pierzi în favoarea unei edituri care nu merită asta, dar care are bani cu nemiluita. Nu se văd interminabilele negocieri contractuale, nu se văd pregătirile pentru târguri, pentru lansări, nu se vede durerea groaznică de spate din ultimele două zile de târg internațional, când mai ai încă 20 de întâlniri între care trebuie să alergi în pantofii tăi mișto, dar incomozi. Nu se văd nervii când descoperi la BT că traducătorul a tradus cu mintea în altă parte, iar redactorul a făcut practic același lucru și nu mai poți remedia decât lucrurile foarte grave, totul pentru o carte care ți-a scos peri albi în licitație, la care ai câștigat doar scriindu-i autorului o scrisoare în nume personal, în care ai făcut tot ce ți-a stat în putință să-l convingi să-ți dea ție cartea, chiar dacă nu ai atâția bani cât cealaltă editură. Nu se vede munca fizică, descărcarea mașinii cu noutăți, nu se vede ultima săptămână dinaintea salariului. Nu se vede munca din timpul vizitei unui mare autor străin în țară, când ești șofer, însoțitor la interviuri, traducător, entertainer, lansator, totul cu zâmbetulul pe buze și de multe ori tratat necorespunzător. Nu se văd nopțile petrecute cu ochii în pdf-uri, pentru că ziua ai făcut tot ce am pomenit mai sus.
Ca cititor atent și bine racordat la ce se scrie în lume, care ar fi câteva teme mai puternice / tendințe pe care le-ai observat în cărțile scrise în ultimii ani și care crezi că s-ar putea număra în viitor printre trăsăturile care definesc literatura epocii noastre?
Suferință și diversitate, diversitatea suferințelor, suferințe diverse. Nu fac parte din gașca ălora înspăimântați de corectitudinea politică, dar câteodată mă surprind citind „ceva vechi” și remarcând că o asemenea carte ar rata toate premiile acum, asta dacă n-ar fi de-a dreptul condamnată. Nici nu vreau să calculez de când n-a mai prins Ian McEwan o nominalizare la Booker Prize. Și da, sunt pentru nominalizarea tuturor prozatorilor jamaicani, indieni și africani geniali, dar aș vrea să intre într-o competiție corectă cu acei masculi albi heterosexuali pe care acum juriile îi înlătură din principiu, pentru că altfel nu facem decât să înlocuim un dezechilibru cu altul. Cât despre suferință, mi-e tare dor de un Bellow sau un Roth care s-o ia la mișto fără a o bagateliza.
Cam cât și cum citești? Dincolo de autorii pe care deja îi știi, care-ar fi câteva unelte cu care te ghidezi în descoperiri literare și cum hotărăști dacă o carte a unui autor cu totul nou are șanse, totuși, să prindă la publicul din România?
Am săptămâni în care bat spre mia de pagini. Săptămâni când citesc însă doar pentru mine, iar atunci îmi place să citesc încet și să prind câte o jumătate de oră de reverie sub pretextul lecturii. Gustul publicului nu poate fi anticipat și mi-am jurat că în această a doua parte a carierei mele n-o să mă mai las ghidat de rudimentele gustului public. Deja îngustez enorm plaja de selecție când aplic filtrul „literary”, iar acum îi suprapun și un „very”, care mă lasă în fața unor opțiuni reduse, dar mișto. Pentru mine, literatura rămâne spațiul libertății absolute și nu vreau să intru în el cu bocancii plini de noroiul comerțului. Deci, dacă prinde, bine, dacă nu, tot bine. Să nu uităm că rolul unei edituri este și de a forma gustul public, de a impune autori, nu doar de a se lăsa cărat de cerere și ofertă.
Există la noi o „luptă” editorială pentru titluri & autori sau avem o piață prea mică pentru astfel de competiții?
Avem, de fapt, o piață extrem de competitivă, chiar dacă mică. Orice mare premiu internațional se lasă cu o baie de sânge în care câteodată se aruncă prea mulți bani pentru o asemenea piață minusculă.
Povestește-ne puțin despre Anansi, colecția nouă de la Pandora M - care-i povestea ei și ce-ai avut în minte când ai gândit-o?
Ideea Anansi s-a născut în cele două luni de șomaj dintre joburi, când decantam foarte multe frustrări acumulate în 14 ani de colecție mare, unde trebuia ținut echilibrul între comercial și literar, balanța înclinându-se din ce în ce mai des înspre Mercur. A început din joacă: îmi treceam într-un carnet toate titlurile care-mi treceau prin minte, o combinație de autori netraduși și de reeditări care credeam eu că trebuie aduse pe piață. Am avut tot timpul în minte imaginea unei clădiri pe care o încep, la baza căreia ar fi trebui să stea mari scriitori de secol XX, clasici ai modernității. Ar fi urmat etajele autorilor consacrați, dar în viață, pentru ca următorul etaj să fie cel al memoriilor și jurnalelor, pe umerii cărora s-ar fi sprijinit eseurile, pentru ca mansarda, locul special de refugiu, să fie locuită de poezie. Așa s-au născut cele cinci serii ale colecției: Anansi Clasic, Contemporan, Ego, Mentor și Blues.
Iar Anansi e zeul poveștilor, care dansează urcând treptele acestei clădiri fantomatice.
Pentru o piață editorială nu tocmai generoasă chiar și-n vremuri de prosperitate, să lansezi o colecție nouă de literatură în pandemie poate părea un pic riscant. Cum arată efectul pandemiei asupra pieței literare din lume și de la noi - se uită cineva la lucrurile astea, ia vreo măsură?
Uite, eu nu am văzut riscul. Nici Magda Mărculescu, nici Silviu Dragomir, editorii Trei și Pandora M, nu au văzut neapărat un risc în acest nou proiect, ci mai curând o provocare: dacă această nouă colecție e bine gândită, bine promovată, bine impusă pe piață, riscul scade proporțional. Bineînțeles că pandemia a afectat și afectează lanțul trofic editorial, în special librăriile, însă puterea acestei piețe stă în chiar faptul că e mică și urgisită de când se știe. Editorii români trăiesc în criză de când există piața liberă. E o vorbă interesantă care spune că cel mai greu lucru pentru o editură din România e să moară. Bună vorbă! Sunt edituri din TOP 10 care efectiv au dispărut cu anii, pentru a reveni în forță, ca niște mamuți dezghețați. Pandemia a schimbat raportul de forțe în partea de retail: librăriile brick and mortar gâfâie și tușesc, pe când retailerii online ocupă deja primele 2-3 locuri. A fost o mișcare absolut naturală în timpul lockdown-ului. Alte măsuri pe care le observ sunt prudența excesivă, reducerea numărului de titluri, ba chiar aud de tăierea salariilor pe undeva prin Top 5.
Care ar fi un titlu / autor pe care ți l-ai dori tare mult în Anansi, dar care încă nu se află în colecție?
Sunt vreo doi, trei, dar nu-mi permit să-i numesc: cum am spus, piața e competitivă. Dar aș spune numele a trei mari scriitori pe care mi i-am dorit întotdeauna: prozatorul catalan Jaume Cabré, prozatorul maghiar László Krasznahorkai și prozatorul german Daniel Kehlmann. Și care acum fac parte din casa aceea prin care se plimbă Anansi.
