BAS (Bogdan-Alexandru Stănescu) s-a născut în 1979, anul în care Dinamo, echipa lui preferată, învingea pe Alki Larnaca cu 9-0. Editor, critic literar, traducător, poet, și prozator, BAS le-a cam făcut pe toate până la vârsta asta. Și pare că abia s-a încălzit. Spre deosebire de Dinamo, care tocmai a retrogradat în liga a doua.
A început să scrie cronică de carte încă de când era student la Litere, în București, și tot în perioada aia s-a angajat ca om bun la toate în emisiunea lui Cristi Tabără de pe Pro TV, Parte de carte. La doar 25 de ani a devenit director editorial la Polirom, editură unde și-a petrecut următorii 14 ani; practic, el e omul care a decis multe dintre titlurile care au ajuns în bibliotecile noastre în ultimele două decenii. În 2020, a plecat de la Polirom la Editura Pandora M, acolo unde a pus pe picioare proiectul Anansi. World Fiction, care a devenit între timp una dintre cele importante colecții de literatură străină de la noi. În paralel cu activitatea editorială, a scris poezie, eseistică și cronică literară, a terminat un doctorat (despre scriitorul și actorul Emil Botta), a predat o vreme la Universitatea București și a fost unul dintre organizatorii Festivalului Internațional de Literatură de la București și a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Prima lui carte de proză, Copilăria lui Kaspar Hauser, a apărut în 2017, un fel de bildungsroman făcut din proze scurte despre un București încărcat de ciment și melancolie. Au urmat Caragiale. Scrisoarea pierdută (2019), o biografie romanțată care se citește ca un roman în sine și Abraxas, publicat tot la Polirom la începutul lui 2022. Un roman complex de peste 600 de pagini, Abraxas spune povestea lui Michi Lucescu, un bărbat din București care se inițiază în arta memoriei rătăcind prin apartamentele unui bloc ce funcționează ca niște portaluri spre trecut; o poveste cu multiple ramificații spațiale și temporale, din Bucureștiul anilor ‘80 și până în prezent.
Apariția acestei cărți, la care BAS a lucrat mai mult de cinci ani, e văzută deja ca un eveniment („cel mai important roman al generației noastre”, au spus unii critici și scriitori despre Abraxas), iar discuția din jurul ei abia acum începe cu adevărat. Asta și pentru că romanul a ieșit în lume cam în același timp în care izbucnea războiul în Ucraina, într-un moment în care multora dintre noi nu prea le stătea mintea la romane postmoderne de 600 de pagini. Pe de altă parte, odată intrat în hățișul narativ din Abraxas, îți dai seama că, în timp ce aluneci pe toboganul memoriei împreună cu Michi, dai și de alte războaie, unele mai recente, duse pe fronturi domestice (între membrii familiei Lucescu), și altele cât se poate de concrete și sângeroase, duse de cruciații conduși de Frederic I Barbarossa în urmă cu un mileniu. Titlul reprezintă un cuvânt cu semnificații mistice și proprietăți magice (precum abracadabra), care poate fi întâlnit în diverse texte gnostice, și care e gravat pe amulete și pietre prețioase antice.
„Făceam literatură în cronici”
M-a impresionat întotdeauna prolificitatea lui BAS, mai ales că, în cazul lui, asta nu se traduce prin grafomanie (cum se întâmplă cu mulți scriitori de la noi). După ce l-am citit & urmărit de la distanță și, după ce am avut mai multe discuții cu el pentru acest text, mi-am dat seama că e vorba în primul rând de o anxietate care-l împinge continuu din spate. Un grafoman e mereu mulțumit și fericit, grafomanul se dizolvă odată cu frazele curg șuvoaie din el fără nicio direcție și nicio consistență; e exact opusul unuia ca BAS, care e mereu nemulțumit de ce face, motiv pentru care îi este și greu să se oprească și să ia o pauză. (Recunosc că mie unuia îmi plac atât artiștii ăștia turbo care nu iau pauză niciodată — vezi Fassbinder —, dar și cei de la polul opus, pe care tot anxietatea și alte angoase îi bagă în letargie și sterilitate. Diferențele dintre aceste două categorii nu sunt atât de mari cum par la prima vedere.)
„Am scris primele pagini din Abraxas în ziua în care am trimis Copilăria lui Kaspar Hauser la tipar”, îmi povestește BAS la prima noastră întâlnire, la berăria Gambrinus de lângă Cișmigiu. „Adică tocmai terminasem prima mea carte de proză și ar fi trebuit să mă simt eliberat, dar de fapt mi-am dat seama că sunt foarte nemulțumit. Mi-am dat seama că nu-mi place cum sună și că nu așa voiam să fie. Într-un fel, Kaspar e scris pe rețeta asta minimalistă americană, iar asta nu prea mă reprezintă, dacă e să fiu sincer.”
La fel a făcut și când a terminat de scris Abraxas: imediat după ce l-a trimis la editură, s-a apucat de alt roman. „Nu știu cum să explic, dar atunci când termin o carte, îmi dau seama că nu am spus tot, de aici și nemulțumirea”, explică el. Aceeași senzație de insatisfacție o avea și când scria cronică literară, activitate care acum i se pare din „altă viață”: „Am scris cronică de carte mai mult de zece ani, și asta săptămânal, ba chiar și de mai multe ori pe săptămână, dar acum nu-mi dau seama de ce am făcut-o. Bănuiesc că era felul meu de a scrie fără a-mi asuma responsabilitatea de a scrie ceva cu adevărat, pentru că, sincer, nu-mi plăcea foarte mult să scriu cronici. Aveam întotdeauna senzația că nu reușesc să spun exact ce îmi spusese mie cartea respectivă, și că trișam cumva ori în minus ori în plus. Ori dărâmam o carte care nu era atât de dărâmabilă, ori o lăudam prea mult. Mie îmi lipsea exactitatea asta de a pune punctul pe i. Și cred că de multe ori făceam literatură în cronici.”
Un lucru care-ți sare în ochi când citești Copilăria lui Kaspar Hauser, Abraxas și chiar volumul de poezie Adorabilii etrusci (Editura Charmides, 2021) e o anumită topografie dedicată sudului Bucureștiului, una care se desfășoară pe axa Brâncoveanu-Tineretului, cele două cartiere între care a pendulat BAS în copilărie și adolescență. Un Brâncoveanu mai proletar, cu „pajiști pline de gropi de cârtiță”, pe care jucau fotbal puștii îmbrăcați cu tricouri cu Dinamo, și un Tineretului mai „civilizat” și mai intimidant, unde primeau apartamente oamenii „cu funcție” și relații (unul dintre ei e chiar Ovidius, bunicul lui Michi din Abraxas, om cu rang important în armată).
„Eu am avut două familii, ca să zic așa, asta pentru că de la vârsta de un an am rămas cu mama în Brâncoveanu”, povestește BAS. „Iar duminica, odată la două săptămâni, venea tata să mă ia cu mașina și să mă ducă în Tineretului. Taică-meu lucrase la Tarom și era un om cu bani, de aia era discrepanța asta între cele două lumi; eu veneam din Brâncoveanu, unde mama îmi făcea mâncărică de cartofi, și ajungeam la tata unde erau tot felul de chestii scumpe, inclusiv video. Ca să nu mai zic că avea mașină, ceea ce mi se părea ceva incredibil pentru vremea aia.”
În acest univers literar plasat în sudul capitalei apare constant Crematoriul Cenușa, o clădire bizară în care se amestecă influențe arhitecturale bizantine și siriene, aflată pe o colină din Parcul Tineretului. Crematoriul e locul unde se adună noaptea bandiții anilor ‘40, după cum e descris în Abraxas, roman în care se povestește despre Valea Plângerii și gropile de gunoi pe care urma să fie construit Parcul Tineretului; în același timp, e și un punct de referință în adolescența autorului: „Era începutul anilor ‘90, aveam 14-15 ani și petreceam mult timp în Tineretului”, își amintește BAS. „Aveam brigada de rockeri cu care mergeam pe dealul Crematoriului. Știu că ne-am numărat într-o seară din asta de vară și eram 150 de oameni. Începuse perioada mea de golăneală.”
Eșecul este una dintre temele centrale din Abraxas, o temă care merită pusă în oglindă cu ideea de inițiere (pe modelul coming-of-age). Doar că inițierea trebuie văzută aici dintr-o perspectivă ceva mai prozaică, care are de-a face cu explorarea unor noi teritorii și trecerea unor granițe urbane și sociale („Tineretului însemna lumea civilizată, unde nu treceam niciodată, pentru că eram murdari și golani”). Nu e ca la Hesse, în Narcis și Gură-de-Aur, unde inițiatul trebuie să rătăcească prin lumea întreagă și să fie zguduit de mari experiențe, ci se desfășoară la o scară mai mică, context în care până și simpla ieșire din cartierul copilăriei și descoperirea unor străzi și zone vecine reprezintă niște etape transformatoare.
O a doua graniță este cea care separă Sudul de centrul Bucureștiului, acolo unde se deschide o cu totul altă lume, și în care punctele principale de atracție sunt cinematografele, spații aproape onirice despre care se vorbește mult în Abraxas și de care BAS se simte foarte legat.
„Ăsta era bulevardul cinematografelor, erau vreo șase sau șapte”, îmi zice el în aceeași după-amiază de primăvară, în care ne tot lungim la povești într-un colț al berăriei Gambrinus, cu Al Bano & Romina Power pe fundal. „Vineri seara luam cu mama ziarul Scînteia și ne uitam la programul filmelor, iar a doua zi, sâmbătă, ne îmbrăcam frumos și mergeam spre centru, la cinema. Doar că apăreau tot felul de conflicte, eu voiam să văd filme coreene cu karate și ea voia la Sonata Kreutzer și ecranizări de genul ăsta. Dar am ajuns până la urmă la un compromis. Într-o sâmbătă vedeam un film de-al meu, iar într-o altă sâmbătă unul de-al ei, în timpul căruia eu dormeam.”
BAS spune că, atunci când a început să scrie Abraxas, își propusese ca, în loc de un palat sau o vilă a memoriei, să facă un bloc comunist al memoriei prin apartamentele căruia navighează Michi Lucescu, lector la Facultatea de Istorie din București. Michi, care are în jur de 40 de ani, este și tatăl a doi copii și, pe lângă umbrele trecutului, e bântuit și de crizele mai recente din căsnicie. După ce a „proiectat” acest bloc, autorul s-a gândit la varianta în care, odată deschise, ușile din interior să nu dea în apartamente, ci în niște cinematografe.
„A fost un fel de artificiu prin care urmăream să transform cinematografele în noduri ale memoriei”, zice BAS. „Michi e un om care are pasiunea teoretizării și care caută mereu firul rațional în evenimentele din trecutul său. Și asta e și tragedia lui: că nu reușește să găsească rațiunea și să accepte că unele lucruri sunt pur și simplu aleatorii. Nu doar în viața lui, ci și în istorie în general.”
Privită din acest unghi, relația lui cu autobiografismul pare să fie una destul de complicată. Așa cum observă și Mihai Iovănel în Istoria literaturii române contemporane: 1990-2020, poetul-BAS „ocupă un loc special în cadrul generației 2000”; Iovănel vorbește despre o linie autobiografică care-i „traversează traumatic poezia” (nu foarte diferită de cea a congenerilor săi), dar și despre „o combinație neobișnuită” pentru literatura douămiistă între confesivitate și „prezența neîntreruptă” a filonului neoclasic (mai exact, lumea poeziei greco-latine).
În ceea ce privește proza, BAS spune că, în timp ce Copilăria lui Kaspar Hauser „a fost în mare parte o carte autobiografică, acest lucru nu mai e valabil în Abraxas”. De aici și răfuiala lui cu acel minimalism de care a încercat să se desprindă prin acest nou roman. „Modelul ăsta minimalist a căpătat un aer de universalitate, iar eu am simțit nevoia de altceva. Și ca cititor simt nevoia de altceva. Hai să ne întrebăm de ce are succes Ferrante? Pentru că face niște lucruri care sunt total excentrice. Iar la polul opus e Knausgård, care e la rândul lui fascinant. Uite două exemple de autori care au ieșit din curentul câștigător.”
„Ajungi să cunoști orașul mai bine când ai copii”
O altă etapă în descoperirea centrului (și, totodată, în ruptura de cartier) a avut loc odată cu plecarea la facultate, la sfârșitul anilor ‘90, într-o perioadă efervescentă a Literelor bucureștene, anii în care se lansa manifestul fracturist și în care lua avânt douămiismul. Se simte ceva nostalgic în tonul lui BAS atunci când vorbește despre studenție, despre Cornel Mihai Ionescu, profesorul și mentorul său, și despre formele de solidaritate de atunci. „Noi chiar am avut un spirit de grup în generația 2000, chiar dacă s-a destrămat repede. Și chiar dacă nu eram prieteni cu toții, ne promovam unii pe alții. Eu îmi serveam congenerii, cel puțin așa îmi vedeam rolul pe de critic pe atunci.”
Întâlnirea cu Bucureștiul — în sensul cel mai adânc — a avut loc însă mult mai târziu: „Până pe la 35-36 de ani mă durea undeva de orașul în care trăiam șia nu eram atent la ce era în jur. Dar acum viața a încetinit într-un fel pentru mine. Și am început să mă bucur de niște tabieturi din astea de moș. Și e adevărat că ajungi să cunoști orașul mai bine când ai copii, iar asta mi s-a întâmplat și mie. Începi să vezi lucrurile din jur, să vezi case, să citești lucruri despre oraș și apoi să le spui povești copiilor despre oraș. Povești de care ei au nevoie.”
Am auzit în ultima vreme diverse voci exprimându-se în legătură cu Abraxas, în special unele care identifică o puternică influență cărtăresciană în acest roman. Mărturisesc că și eu am simțit asta citind primele capitole, dar mai apoi mi-am dat seama că există niște diferențe mari între cei doi autori (atât în felul în care scriu despre oraș, cât și despre trecut & memorie). Spre deosebire de Cărtărescu, care te poartă pe căi onirice printr-un București hipnotic cu contururi diluate, BAS operează cu contradicții și ruperi de ritm mult mai accentuate. După cum observă și criticul Mihnea Bâlici, „Stănescu știe când să pună stop halucinațiilor și să revină pe pământul sigur al eșecului”. Și apoi sunt diferențele de tonalitate și cromatică: vocea narativă e, în cazul lui BAS, mai cinică și mai ancorată în real (ceea ce nu o face mai puțin melancolică), Bucureștiul lui e unul al contrastelor (primitor și violent, întunecat și luminos totodată), iar felul în care scrie despre sexualitate e unul visceral, fără ocolișuri și alte cosmetizări. Rolul pasajelor „vulgare” este tocmai acela de te scutura puțin (cam cum face și Franzen uneori), sunt ca niște palme date peste cap unui cititor pierdut în reverii, reverii în care tot autorul te-a împins cu abilitate și viclenie. Și, dacă stau bine să mă gândesc, toate astea reflectă și felui lui BAS de-a fi în viața de zi cu zi. Un tip foarte cald și (aparent) calm, dar în care mocnește o anume nervozitate, mascată de sarcasm și de un umor tăios; vorbind cu el, ai senzația că oricând poate să iasă la lumină „golanul” călit în nopțile de vară de lângă Crematoriul Cenușa.
Pe de altă parte, e adevărat că există mai multe voci și diferențe de ton în Abraxas, de parcă ar fi multe cărți într-una singură. Recunosc că mie mi-au plăcut mai mult capitolele în care naratorul se eliberează de tentația (și presiunea) Literaturii, adică exact acele părți în care nu transpare ambiția unei construcții complexe postmoderne și în care totul curge lin & cu umor. Dar asta ține strict de proiecțiile și așteptările mele, altfel îmi dau foarte bine seama că BAS, care e un om pasionat de istorie și un „fan” al clasicilor, e în esență un poet și un prozator livresc, a cărui literatură se naște dintr-un dialog continuu cu literatura lumii. Lucru vizibil și în poezia lui (vezi și Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Editura Cartea Românească, 2012), în care apar multe trimiteri la cultura și istoria antică. Și are și o explicație pentru asta (iar aici se simte vocea editorului BAS): „Dacă mă gândesc bine, cred că obsesia pentru istorie s-a născut chiar ca recul în fața contactului zilnic cu această literatură contemporană: am simțit nevoia unui refugiu din calea avalanșei de actualitate, pentru a descoperi că principala diferență este lipsa totală – în cazul celei din urmă – a contactului cu sacrul”.
Un alt lucru care îl „scoate din minți” este literatura durerii. Sau, mai bine zis, felul în care este instrumentalizată trauma prin scris. Problema e, spune BAS, alipirea acesteia la literatură. „Pentru mine, literatura e ficțiune, ea are de-a face cu un univers ficțional. Și mă interesează cum e scrisă & construită o carte mai curând decât ce i s-a întâmplat autorului.” Tocmai din acest motiv, el și-a dorit să facă din Michi Lucescu „un personaj care să stârnească râsul mai mult decât compătimirea și bătaia pe umăr”. Un personaj față de care să-ți iei o distanță și care să nu fie creditabil ca narator. „Un om ridicol, ăsta e personajul meu.”
BAS a fost întotdeauna vocal și insistent în privința crezului său literar. Făcea asta și în Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Editura Polirom, 2010), carte scrisă împreună cu Vasile Ernu, dar și în volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (Editura Art, 2012). Flaubertian și joyceean totodată, BAS a detestat întotdeauna ideea de lectură „complezentă, tematică, semidoctă” (reprezentată de cei care care țin să știe doar ce a vrut să spună autorul), motiv pentru care a și scris Enter Ghost ca pe „o încercare de a reveni într-un spațiu al disponibilității, al unei purități a lecturii”. E o distincție pe care o punctează și Radu Cosașu în prefața Epistolarului de la Hanul lui Manuc: „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.
Întrebarea care se pune acum e următoarea: oare ar trebui să-l credem pe BAS până la capăt? Când zic lucrul ăsta, mă refer în primul rând la contradicțiile și la schimbările care apar în discursul lui (și al scriitorilor în general). Și oare nu de aici vine și frumusețea literaturii: din faptul că certitudinile tale pot fi date peste cap (în timp) și că nimic nu e bătut în cuie?! Tot Cosașu e cel care, în aceeași prefață a Epistolarului, sesizează că, după ce o ține sus și tare cu autorii lui preferați, joyceeanul BAS „cade răpus și sedus de Hagi Murad al lui Tolstoi «față de care cu o imbecilitate extremă îmi declarasem disprețul și indiferența»”.
Tocmai din aceste motiv îndrăznesc să spun, că deși BAS însuși afirmă că „Abraxas nu e o carte autobiografică”, asta nu înseamnă că autobiografismul a dispărut complet de acolo. Pentru că, la fel cum face și în poezie, lui îi place să intersecteze planurile și măștile, să blureze perspectivele, să te poarte din Bucureștiul anilor ‘90 înapoi până în Imperiul Bizantin, și să te năucească cu referințe eclectice, de la Cicero până la dinamovistul Mateuț. Însă dincolo de toate astea, există câteva constante în literatura lui BAS, și poate că de aia nici nu e mulțumit atunci când termină de scris o carte; a pune punct la finalul unui volum pare să fie, în cazul lui, mai degrabă un obstacol în calea firelor roșii care se ramifică dinspre cronicile și eseurile sale înspre poezie și proză.
Și mai e o contradicție: pentru cineva care pare atât de vehement în privința „purității lecturii”, BAS e un editor foarte curios, deschis și flexibil. În Biblioteca Polirom, au apărut peste 1.000 de titluri în cei 14 ani cât a fost el editor, printre care numeroși autori clasici și contemporani, din toate colțurile lumii. Ca editor, el crede în ideea de echilibru, după care se ghidează și acum, când coordonează colecționează colecția Anansi. World Fiction. „Vreau să păstrez un echilibru între noi apariții și reeditări, cum ar fi cărți de Kafka sau Tournier, care ar trebui să fie pe piață și care lipsesc. Pentru că nu vreau să fie o colecție de ultima oră, că doar vedem că ăsta e trendul general și aici sunt bătăliile mari. Doar că mi se pare o muncă servită asta cu actualitatea. Spre exemplu, nu vreau să aduc cărți din Ucraina acum, nu vreau să fiu genul de editor care face Ucraina repede că după aia se stinge.”
Suntem tot la Gambrinus, gata să cerem nota, ușor defazați de atmosfera inertă a locului și de atâta muzică italiană. Înainte să ieșim, îi spun că mi-a sărit în ochi un lucru citindu-i cărțile: faptul că peste tot apar scrisori - în Enter Ghost. Scrisori către Osip Mandelstam, în Epistolarul de la Hanul lui Manuc, în Caragiale: scrisoarea pierdută și chiar și în Abraxas. E o observație oarecum banală, având în vedere că și titlurile acestor volume vorbesc despre o dimensiune epistolară, dar cu toate astea el pare ușor surprins de ce-i spun. Ceea ce mă face să cred că există acolo, bine înrădăcinată, nevoia permanentă a unui partener de dialog (fie el și virtual), cu care să „negocieze” (și eventual să se ia la trântă), tocmai din frica de a nu rămâne blocat în propriile convingeri.
„Eu încă visez ca la 50 de ani să mă retrag undeva la țară și să traduc”
Mă reîntâlnesc cu BAS după câteva săptămâni, într-o dimineață însorită de vară, la terasa Jos pălăria, lângă Universitate, un loc în care el mergea des pe vremea când lucra în apropiere, la Polirom.
„Cred că mare pare parte din Epistolarul pe care l-am scris împreună cu Vasile [Ernu] s-a concretizat în aici, la terasa asta”, zice BAS râzând. El se referă la sfârșitul decadei 2000, anii crizei economice, ai căutărilor de tot felul și ai boemiei pentru mulți din generația lui. Pentru BAS însă, ultimul deceniu a fost cum nu se poate mai diferit decât anii 2000. În primul rând, viața lui a fost una mai așezată, ceea ce i-a dat și curajul și timpul de a scrie proză.
„Am avut trei ani în care nu m-am atins deloc de alcool”, spune BAS. „Acum beau din nou, dar o fac controlat, zic eu.”
„Și cum te-au ajutat acei trei ani de abstinență?”, îl întreb.
„M-au ajutat mult pentru că mi-am dat seama că se poate. Și să știi că m-am apucat și de tras la fiare în perioada aia. Și uite așa am sărit de la 68 de kile la 95 (râde)”.
Discuția asta îmi aduce aminte că, în urmă cu trei ani, îl întrebasem pe BAS dacă nu vrea să participe la un dosar în care invitasem câțiva scriitori să vorbească despre relația dintre abstinență și creativitate. În prima fază, el a fost de acord să scrie ceva, dar în cele din urmă a refuzat. Lucru pe care l-am înțeles foarte bine, în condițiile în care era un subiect delicat și intim. Propunerea mea nu venea din senin, mai ales că BAS însuși scrisese despre relația lui cu alcoolul și despre perioada de recuperare (inclusiv în Copilăria lui Kaspar Hauser).
Recent însă, în timp ce citeam Adorabilii etrusci, noul său volum de versuri, am dat peste un poem care se cheamă Logica albă. Poem care începe așa:
„În primăvara anului când m-am cules de pe jos și mi-am
scuturat orgoliul
un tânăr jurnalist mi-a cerut să scriu despre dependenţă și
hârca ei, abstinenţai-am spus că da, mă gândesc, apoi l-am refuzat
pentru că mi-am amintit, un fulger în plină vară,
cum cocoţat pe scaunul înalt al unei cafenele Gregory’s de la Unirii
am descoperit silogismele deznădăjduite,
am citit Canonul lui Bloom cu stiloul în mână
fără să pot urmări șirul indian al cuvintelor
sorbind, la minus 10 grade, din berea rece
și trăgând cu sete din ţigară.
și mi-a fost rușine să povestesc cum învelit în
catifeaua
nopţii
mă trezesc suspinând după
metalul picurat de
logica albă a băuturii în oase.
Beţia era măreaţă, tot așa pasul neabătut pe cărarea ei
din zorii zilei până-n noaptea pe care o năștea
transpiraţia, tremurul de sub piele, umbrele luminoase
festina, lambriurile de lemn de mai târziu, iluminarea ca
o izbitură de ciocan
în moalele capului, orgoliul inuman, răgetul de sub scalp
forţa pumnului strâns, tragedia pe care-o nășteau ţapii
hârjonindu-se în amfiteatrul alb
coloana dreaptă, despre această măreţie n-am putut vorbi.”
Tot discutând cu BAS despre demoni, traume, familie și memorie, constat că în cărțile lui apare constant figura tatălui, în timp ce mama devine mult mai prezentă abia în Abraxas.
„Da, e adevărat”, spune el. „În Abraxas am vrut să prind greutatea unei mame în viața unui băiat. Așa am ajuns la modelul ăsta al mamei-dragon, cum e descrisă în psihanaliză. Am vrut să descriu rolul pe care îl are această mamă-dragon în viața unui băiat, a unui puer aeternus care nu se maturizează niciodată.”
„Și Genu, tatăl lui Michi Lucescu e inspirat de tatăl tău?”, îl întreb.
„Da. Iar partea aia cu călătoriile în America din roman e adevărată. Tatăl meu a fost în America și a muncit acolo până spre anii 2000. Și mă chema și pe mine la el, stăteam în fiecare vară câte două-trei luni în New York. Îți dai seama că, după ce mă întorceam de acolo, eram și mai dat peste cap când ajungeam în Brâncoveanu (râde). Era mișto în America că puteam să vorbesc engleza în mod constant, chestie care a fost de mare ajutor. Dar să știi că tot la mama în bibliotecă, în București, am găsit cărți de Hemingway și Faulkner. În Brâncoveanu am descoperit literatura americană, nu în Manhattan.”
Mai târziu, BAS avea să-i publice pe mulți dintre autorii pe care îi descoperise ca cititor în adolescență, iar pe unii chiar să-i traducă. A tradus de-a lungul timpului din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück ș.a. Spune că se simte foarte atașat de O odisee, cartea lui Daniel Mendelsohn, pe care a tradus-o în 2019.
„Și în O odisee tot despre relația cu tatăl e vorba. Întâmplarea face că acum traduc Patrimony de Philip Roth, care e tot despre un tată, iar după asta o să traduc din Paul Auster, The Invention of Solitude, unde centrală e tema morții tatălui. Numa’ tătici peste tot, se pare că mă urmăresc (râde). Recunosc că îmi place mult să traduc și, cum zice și Alan Pauls, un scriitor argentinian foarte bun, «<<pot să mă las oricând de scris, dar de tradus niciodată»>>. Eu încă visez ca la 50 de ani să mă retrag undeva la țară și să traduc. Atât, nimic altceva, doar să traduc.”
