„Cartea asta a pornit de la o întrebare simplă: unde se duc prieteniile când se duc? De-a lungul anilor am tot pierdut prieteni, m-am îndepărtat de ei, i-am uitat pe unii, am fost uitat de alții și mereu m-am întrebat cum se întâmplă aceste înstrăinări. Care e procesul de descompunere al acestor relații? Pentru că dacă am fi în stare să simțim degradarea prieteniilor am face ceva. Teoria apropierii este un roman cu rădăcini autobiografice. Înainte de a scrie această carte am vrut să scriu un articol, un fel de relatare a recuperării timpului pierdut din relația cu cel mai bun prieten al meu din adolescență, un om prețios pentru mine, care a devenit preot, care trăiește la Buftea și cu care mă văd foarte rar. Amândoi am fost prezenți în Veneția la vârsta de 13 ani și ne-am jurat să ne întoarcem acolo când vom fi mari. Nu am reușit deocamdată să fac această recuperare, iar cartea a apărut ca un efect de tribut, evident cu o importantă doză de ficțiune la mijloc, dar stratul primordial al realității există strecurat în construcție. În același timp romanul este un și tribut adus adolescenței și orășelului Buftea în care m-am născut și din care mi-am dorit tot timpul să fug. Acum îmi doresc să revin. Cred că există ceva din mine în fiecare personaj din această carte, feminin sau masculin, calități, dar și defecte.” - Bogdan Răileanu despre Teoria apropierii, cel mai nou roman al său, proaspăt apărut la Editura Humanitas, din care publicăm un fragment despre o petrecere la Veneția unde se întâlnesc Damien Hirst, Salma Hayek și doi prieteni din Buftea.
Romanul e lansat pe apele literaturii române azi, 2 decembrie, la ora 19, la Librăria Humanitas Cișmigiu din București, în prezența autorului și a invitaților Andra Matzal și Cristi Luca. Vi-l recomandăm insistent.
***
„Despre prietenie a crezut mult timp că era ca ficatul, un organ important fără de care omul nu putea trăi,” își începe Bogdan Răileanu în forță cel de-al doilea roman. Și la fel de-n forță te duce cu el prin culoarele nesfârșite ale introspecției, pe canalele și pe străzile sufocate ale Veneției, prin încăperile memoriei, pline ochi de scene și imagini fragmentare.
Teoria apropierii, cea de-a treia carte a lui Răileanu, după volum de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele și romanul de debut Dinții ascuțiți ai binelui, e anunțată din start ca o lecție de anatomie a acestui organ social vital. Robert, protagonistul care împrumută date biografice de la scriitor, e un freelancer ajuns din urmă de singurătate, care își face o misiune din a-și regăsi prietenul din copilărie. Alexei, pe care nu l-a mai văzut din adolescență, a ajuns între timp preot și familist, dar cu toate astea nu și-a pierdut cu totul băiețeala care-i legase strâns când erau puști. În încercarea de a analiza și înțelege ce anume înseamnă prietenia, ce rămâne din ea și din oameni sub trecerea timpului, ce aducem cu toți la suprafață în schimbul cu ceilalți, Bogdan îl invită pe Alexei într-un city break la Veneția.
Pentru o discuție despre memorie și timp, puține orașe sunt la fel de potrivite ca Veneția, pe care Răileanu o construiește excelent în carte, înțelegându-i drama (aceea de a fi sufocată de turiști lacomi) și în același timp misterul și poezia. Mai mult, în orașul plutitor, cei doi nimeresc într-un alt tobogan dement, o expoziție uriașă a mega-artistului/antreprenor Damien Hirst pe tema memoriei, văzută ca o magazie încăpătoare pentru zeități, ficțiuni și produse. „Undeva între minciuni și adevăr, se află adevărul,” scria Hirst în expoziția lui, iar Răileanu se joacă mult în spațiul ăsta, cu propriile amintiri și cu propria viață, cu ficționalizarea din procesul scrisului și cu cea inerentă din procesul memoriei.
Deși se luptă cu teme grele, Teoria apropierii curge alert și înfășoară nucleele de reflecție în poveste intensă, în care ajungi imediat de la Veneția la Buftea, din prezent în trecuturi, de la Damien Hirst, la Damian Hristu, de la petrecerile și fanteziile din copilărie, la fantasmele prezentului care pot scăpa oricând de sub control. (Andra Matzal)
Dispar pe scări, printre figuri descompuse și transpirate. Haine care par să stea greșit pe oameni, mâini care duc farfurii cu ficat de vițel, miros de ceapă călită, umărul alb și gol al Emei, parfumuri, cupluri care se sărută pe la colțuri, sâni care ies la vedere, bărbați care se ating, toate se încolăcesc în jurul lui Alexei ca niște șerpi calzi, amețitori. La etajul doi e un alt salon, dar mai mic. Aici e altă muzică electronică, lumina e scăzută. Pereții sunt pictați cu figuri care înfățișează diverse stări, râs, fericire, durere, nebunie. Din această cameră se iese pe o terasă care dă spre canal. Ema ține o țigară aprinsă între degete din care trage din când în când și scrumează pe jos, scuturând țigara cu mișcări scurte care se repetă obsesiv asupra unui scrum imaginar. Terasa e un spațiu mult mai liniștit. Aici petrecerea pare să își piardă din intensitate, ca și când ar fi ieșit în largul unei mări care la mal se lovește furtunoasă de stânci. Aerul îi face bine lui Alexei, îl calmează. Se uită la Robert care venea în spatele lui și care pare distrat și desprins de lumea din jur, cu un zâmbet tâmp pe față, dând din cap pe muzica care se pierde în aer. Pare drogat, se gândește Alexei. Terasa e luminată de un perete al unei clădiri vecine pe care este montată o rețea de beculețe. Sunt sute de becuri montate pe acest perete. În acest spațiu luminos sunt puse câteva mese în jurul cărora stau două grupuri de oameni și vorbesc. Ema se oprește la una din mese, aici pe un scaun, cu ochelari de soare la ochi și cu o șapcă neagră pe cap stă artistul cu buze subțiri din filmulețele pe care le văzuse după-amiază la expoziție și care i se părea că seamănă cu vecinul lui de bloc care avea probleme cu alcoolul. Asemănarea e izbitoare. Lângă el, pe un scaun stă un băiețel care are în jur de zece ani și care se uită la un filmuleț pe care actrița Salma Hayek i-l arată pe telefon.
— Damien, începe Ema zgomotoasă în engleză, îți prezint cea mai inocentă ființă de la această petrecere, părintele Alexei.
Damien Hirst întinde mâna spre Alexei fără nici o expresie pe față.
— E un om sfânt părintele? întreabă artistul privind-o pe Ema. Am nevoie de un miracol cu expoziția asta din Veneția. Aș vrea s-o fac să dispară.
— Hai, Damien, nu fi așa de dur cu tine, spune Salma Hayek. Mă scuzați, părinte, ați văzut expoziția? Ați văzut demonul din Pallazo Grassi? Nu vi s-a părut înălțător?
— I-am văzut pe Mowgli și Baloo, răspunde Alexei în engleză, și pe Mickey Mouse.
— Părinte, credeți că expoziția ar trebui să fie interzisă copiilor sub 12 ani? întreabă artistul dându-și ochelarii jos. Asemănarea cu vecinul de bloc e și mai izbitoare. Aproape că și vocile lor și gesturile sunt asemănătoare. Damien Hirst în schimb are foarte multe inele de argint cu capete de morți pe degetele sale grăsuțe. Alexei încearcă să și-l imagineze pe vecinul său cu toate acele inele pe degete în timp ce ridică paharul cu țuică și dă noroc cu alți bețivi din Buftea.
— De ce? întreabă Alexei neînțelegând unde bătea artistul.
— Pentru că prezintă informații false, spune Salma Hayek.
— Ca să nu își mai taie gâtul, în pula mea, izbucnește Damien Hirst, în săbiile zeiței Kali, de aia.
— Dar și pentru informații false, repetă Salma.
— Mă fut în informațiile false, îi răspunde Damien Hirst cu un zâmbet, asta e toată treaba cu expoziția asta blestemată. Educație. Ce, copiii ar trebui să nu mai meargă la biserică pentru că există unii preoți care îi fut în cur? Mi se pare mult mai periculos decât expoziția asta, nu crezi?
— Haide să nu exagerăm, îi spune Salma Hayek cu o palmă ridicată în aer. Eu spuneam doar că e o chestie morală.
— Toate reclamele alea de căcat la Coca-Cola cu Moș Crăciun care e o invenție pură, nu ți se par înșelătoare? Mortale? Cancerigene? Te-a găsit morala acum cu expoziția mea.
— Mi se pare, doar că ai putea să dai un exemplu, spune Salma Hayek care ia o gură din paharul său de prosecco. Copiii trebuie protejați. Scuze, părinte, am avut o discuție lungă cu artistul în seara asta.
Ema și Robert au dispărut între timp de lângă Alexei. Se uită după ei, dar nu mai sunt pe terasă.
— Părinte, uite o întrebare de zece bile albe, spune artistul încrucișându-și mâinile pe piept. Într-o mână ține un pahar de whisky. Inelele de argint sclipesc în lumina becurilor de pe perete. Ce părere ai despre bebeluși?
— Despre bebeluși? repetă Alexei întrebarea absent uitându-se în jur după prietenii săi, nu înțelege toate cuvintele care ies din gura artistului. Vorbește precipitat și cu un accent pronunțat britanic care face cuvintele indescifrabile.
— Da, de ce crezi că atunci când sunt foarte mici dau din râs în plâns? E o nebunie când îi vezi cum în secunda asta plâng și în următoarea râd. Ce e în sufletul lor? Inocență, nu? Pe urmă când cresc și încep să se maturizeze are loc o putreziciune a sufletului, inocența dispare și învață să-și ascundă emoțiile, zâmbesc din politețe, plâng foarte rar.
— E chestie de evoluție, Damien, intervine Salma, nu mai abera cu putreziciunea și cu toate prostiile astea. Poate că pe măsură ce înaintează în vârstă spațiul în care locuiește sufletul omului se lărgește ca la Big Bang și astfel devine mai ușor să faci diferența între emoții ca și când ar fi niște planete depărtate unele de celelalte.
— Da, râde Damien Hirst, și sufletele, ca și universul nostru se răcesc pe măsură ce îmbătrânim.
Din interiorul casei se aude o muzică care îi pare familiară. Atenția lui e în aer acum, mintea îi umblă după undele de sunet care plutesc pe lângă el. Îi întoarce spatele lui Damien Hirst care bombăne mai departe despre răcirea sufletelor și norocul oamenilor cu apariția alcoolului. Discuția continuă între el și Salma Hayek, dar volumul se micșorează. Locul vorbelor e luat de muzică.
Imagine de cover - din expoziția lui Damien Hirst „Treasures from the Wreck of the Unbelievable”, Veneția, 2017, fotografie de Alex Balzanella / Flickr
