Cineastul Bogdan Mureșanu debutează în lungmetraj cu Anul Nou care n-a fost, o încercare de facelift adresată imaginilor Revoluției Române, evenimentul cu majusculă din istoria noastră. Filmul rulează în cinematografe din 24 septembrie.
Revoluția din 1989 e spectrul care încă bântuie România. Există un loc comun al studiilor media care văd în acel eveniment prima revoluție înregistrată și transmisă în direct la televizor – o bornă istorică. Ca atare, imaginea Revoluției e ceea ce s-a impus în mentalul colectiv, persistând dincolo de imediatul faptelor: de la oamenii poporului cocoțați pe tancuri la fuga Ceaușeștilor cu elicopterul, momentul respectiv a ajuns să fie încapsulat într-o serie de imagini-emblemă, simboluri forte ale clipei. Tocmai cu acestea se joacă Anul Nou care n-a fost, încercând să le insereze fără cusur într-o dramaturgie (de ficțiune comică) și un format (digital) – să le oblige, cu alte cuvinte, la o coabitare cu alte regimuri de vizibilitate: până mai ieri un sacrilegiu, ceea ce ne arată că a trecut timpul și că ora actuală aparține relativizării.
Dar e o relativizare care conduce, paradoxal, la o osificare a certitudinilor. Un proces dual are loc în raportarea noastră față de Revoluție: cu cât se îndepărtează de noi, iar lumea din care a țâșnit devine tot mai încețoșată, cu atât imaginea sa e tot mai rigidă, mai ferm fixată în niște coordonate clare. În cuvintele lui Pierre Nora, am putea spune că asistăm la transformarea istoriei în memorie, aceasta din urmă fiind „afectivă și magică, acceptând doar detaliile care o întăresc” și eliminând orice ar putea să devieze de la narațiunea dominantă.
În acest climat apare Anul Nou care n-a fost, un film a cărui teză e mai contradictorie decât ai zice. El se dovedește capabil să glorifice Revoluția – să facă din ea „Evenimentul” – doar în măsura în care o încremenește în ceremonial, limitându-se la acele momente de marcă (ezitarea lui Ceaușescu la tribună etc.) care au deja o reputație încetățenită. Sunt lucrurile pe care le știu – sau ar trebui să le știe – și cei care, ipotetic, nu mai știu nimic altceva din Revoluție. În același timp, de îndată ce filmul încearcă un pas în lateral, zgâlțâind piedestalul evenimentului și coborându-l în farsă – teza filmului vede în izbucnirea protestelor din București o glumiță –, nimerește în kitsch și chiar prost gust, o concluzie un pic nefericită în raport cu dramatismul secvențelor ce o precedă. E greu să mai miști ceva din amintirea Revoluției: prea puțin, și rămâne o lozincă pompoasă; prea mult, și cade în derizoriu. În indecizia asta de tonalitate plutește, de fapt, întreg filmul, pierdut între celebrare pioasă și desacralizare ludică.
Ar mai trebui spus că Anul Nou care n-a fost nu e, în fond, un film despre Revoluție. Cu vinietele sale atotcuprinzătoare, el e mai curând o recapitulare pe repede înainte – un synopsis – al comunismului târziu. Deși acoperă nici 24 de ore – de pe 20 pe 21 decembrie –, discută cu aplomb o întreagă perioadă premergătoare, ca în jocul acela cu „Ce încape într-o valiză?”: de la visul de fugă al unor studenți peste Dunăre la compromis-ca-modus-vivendi, Mureșanu îndeasă în valiza-film teme mari, creând un tablou destul de pompierist al epocii, în ciuda intențiilor anti-academice afișate. Căci intențiile sunt acelea de a oferi contraplanul imaginii celebre cu un Ceaușescu vizibil speriat la balconul Comitetului Central – de a ne arăta sursa nevăzută a acelui zgomot, ba chiar și viața din spatele sursei acelui zgomot, cu rele și cu mai puțin bune. Dar acest hors-champ refuzat de camera oficială a televiziunii nu echivalează neapărat cu o contra-imagine: dimpotrivă, de la un capăt la altul, filmul e în genere coerent cu monumentalismul clipei, camuflat în spatele unor destine mărunte de fațadă. Anul Nou care n-a fost nu intră în detalii, e doar un ersatz al acelei priviri care pretinde să se intereseze de ele, compilând abil și perspicace mai multe locuri comune dintr-o istoriografie ușor zaharisită, rapsodică. De fapt, dramaturgia filmului se bazează pe un fel de images d’Épinal ale comunismului (frig, întuneric...), puse cu mâna într-o osatură ficțională mainstream, în care fiecare detaliu e menit să semnifice.
De altfel, cele mai bune momente ale filmului rămân concentrate tot în jurul scurtmetrajului Cadoul de Crăciun (2018), pe care Mureșanu îl transpune tel quel aici, brodând în jurul lui într-un mod analog, dar cu mai puțin succes. De fapt, scurtmetrajul se ținea tocmai pentru că înlocuia eroismul de rigoare cu un mers pe burtă ce nu făcea decât să releve absurdul trist și mizerabil al traiului de zi cu zi în comunism. Pe acest absurd mizează Mureșanu în continuare: amestecul de tragic și comic e însă mereu instabil și riscant, iar poanta sfârșește nu o dată prin a se dezumfla. Pe de altă parte, cineastul e un foarte bun practicant al meseriei de a pune în scenă, conducându-și filmul fără mari stridențe până la final și producând un divertisment cumpătat și decent care amintește de privirea bonomă a unui Nae Caranfil. Însă filmul e în contratimp: ajunge cu 20, 30 de ani prea târziu. Meșteșugul său – acest craft al poveștii care curge frumos și rotund – e pe drept cuvânt arhaic și nu mai pare decât o sforțare a baierelor ficțiunii. Câte potriviri de tip Deus ex machina să mai ducă o poveste?
Seducător în apariție – conform lui Andrei Gorzo, scenografia e „constant admirabilă”, iar toți actorii joacă just și au fețe „convingător-trăite, uzate de viață”, demonstrând o valoroasă pricepere a lui Mureșanu pentru dirijare în cheie realistă, o practică în care majoritatea regizorilor români dau rateuri –, filmul are o intuiție și o conduită corecte, limpezi, cum parcă nu mai așteptam azi. Dar rămâne un film superficial, nu doar în tușa prea sintetică a tabloului de epocă, ci și în felul utilitar în care se apropie de personajele sale și de poveștile cusute cu ață albă care le macină. Două dintre segmente ratează miza (nu întâmplător, chiar cele destinate să emoționeze tragic: tinerii care vor să fugă din țară înot și mama care refuză să plece din casa ei din Uranus, ambele plate), iar alte două (cea cu cadoul, dar și cea cu actrița chemată să recite „Plugușorul patriotic” la TVR, care caută să își producă rău fizic doar pentru a evita momentul) sunt puternice – ce rămâne zburând pe undeva la mijloc.
Comparația mai justă pentru Anul Nou care n-a fost nu e cea cu Hârtia va fi albastră, marele film regizat de Radu Muntean în 2006, care prezenta un fragment de Revoluție confuz, haotic și opac – și absurd într-un sens diametral opus, legat de arbitrarul evenimentului, nu unul unde, ca aici, totul e imediat inteligibil și expozitiv. Devine clar că filmul lui Mureșanu se înscrie într-o tendință anunțată de Metronom (Alexandru Belc, 2022), în care rechizitoriul la adresa comunismului se împletește în mod contradictoriu cu o netezire a asperităților estetice (muzica sună mereu ireproșabil, interioarele au un aer retro curatoriat cu iscusință, formele clasice ale mașinilor lucesc în lumină etc.), cu un look mai glossy și mai generic, tipic platformelor de streaming, cu o privire destinată în egală măsură – dacă nu chiar în primul rând – unor oameni din afară (din afara fenomenului, dar și din afara țării). De unde și take-ul punitiv, de tătuc, asupra celor arătate: ambalajul festiv trebuie, în mod inevitabil, să lase loc unei pilde pe măsură, cu bătaie spre cei nefamiliarizați cu subiectul.
Decredibilizat de prea multe coincidențe improbabile, filmul face ordine din învălmășeală, privind teleologic, din 2024, la perioada de arest al sensului care a fost Revoluția. Aici, în schimb, totul are sens: nici n-a rostit Ceaușescu prima bâlbă la tribună, că lucrurile se schimbă radical, iar lumea face implozie cu ochii la prezent. (O replică precum „Nimic n-o să se schimbe nici în 30 de ani” sună foarte facil de la adăpostul viitorului.) Dincolo de meritele și limitele sale punctuale, Anul Nou care n-a fost e un simptom pentru stadiul actual al regimului de reprezentare și comemorare a Revoluției. Dacă nu e, totuși, un film despre „azi”, asta e pentru că trecutul e un teritoriu deja balizat, pe care te poți avânta în siguranță. Or, Mureșanu pare că vrea să mulțumească pe toată lumea: pe critici și pe spectatori, pe festivaluri și pe mall-uri, pe nostalgici și pe revizioniști, pe anticomuniști și pe neo-comuniști, pe cei care cred în imagine (vezi segmentul meta- în care se cârpește spectacolul de Anul Nou, treaba fiind rezolvată la montaj) și pe cei care cred în realitate (imersiunea ca dispozitiv, plăcerea artefactului de epocă bine întrebuințat etc.). Or, nimeni nu poate mulțumi pe toată lumea vreodată.
