Cel de al treilea jurnal a lui Radu Vancu surprinde o lume în schimbare. Și o schimbare dureroasă . Scriitorul se uită la anii 2020-2024, anii în care am văzut o pandemie, două războaie intens mediatizate (unul lângă graniță), efectele tot mai dramatice ale schimbărilor climatice. Nu e o călătorie ușoară. Asta face Jurnalul lui Vancu, te poartă prin această călătorie grea.
Uite ce spune scriitoarea Ioana Pârvulescu despre carte: „Supraviețuirea prin poezie. Cititul ca al șaselea simț, cel fără de care nu ai cum să percepi și să pricepi plenitudinea vieții. O uriașă înțelegere a omenescului disperat. Câte un zâmbet repede ascuns. Și mai ales, mai ales admirația, mereu la pândă, mereu în căutarea unei prăzi, atât în cărți, cât și în viață. Pe urmele scriitorului, cititorul va traversa paginile de însemnări ca pe «un vis în care bați cu pumnii lăuntrici». Citatul este dintr-un poet foarte drag autorului, a cărui amintire se păstrează în jurnal. Tot din poezie e preluat acel & pus în locul lui și, ca semn de recunoaștere și de supunere față de un posibil dublu poetic. Pentru că ascund sub multele straturi culturale o traumă asumată, paginile acestea construiesc puternice ziduri de apărare a frumuseții și bunătății. Jurnalul lui Radu Vancu (16 februarie 2020 – 25 iunie 2024) este o mare îmbrățișare dată vieții.”
Radu Vancu (Sibiu, 1978) e profesor la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei Transilvania și redactor al revistei Poesis Internațional. Între 2019 și 2023 a fost președintele PEN România. A coordonat secțiunea română a site-ului Poetry International. Începând cu anul 2002, a publicat nouă cărți de poezie, pentru care a primit mai multe premii. Poezia lui a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, atât în antologii și reviste, cât și în cărți individuale. A publicat și un roman, Transparența (2018), două volume de jurnal (2017, 2021), două cărți pentru copii și o culegere de texte civice. E traducătorul ediției Ezra Pound coordonate de H.-R. Patapievici la Editura Humanitas. Publicațiile lui academice includ două cărți-eseu despre Mihai Eminescu și Mircea Ivănescu și un volum privind relația modernității poetice cu umanul. A realizat câteva antologii de poezie, fie singur, fie în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin sau Marius Chivu. Este președintele Festivalului Internațional de Poezie din Sibiu „Poets in Transylvania” (2013 – prezent).
20 noiembrie. O gânganie pe geam – nu mare, dar cu aripi neverosimil de lungi, de două ori mai lungi decât corpul. Am stat întins în pat & am observat‑o, mergea conștiincioasă de‑a lungul geamului, căutând o ieșire în mod evident inexistentă (așa cum cauți și tu conștiincios de atâta vreme o ieșire în mod evident inexistentă), era impresionant cât de mult credea în existența ieșirii.
M‑am întrebat dacă poate avea vreun organ care să o facă să știe că o privesc – dacă poate exista cu adevărat comunicare, sau măcar iluzia unei comunicări, între noi. La două‑trei secunde după ce m‑am întrebat, s‑a oprit din mersul ei înspre ieșire (care nu exista – dar pe care o crea prin însăși credința ei) – și s‑a întors spre mine & m‑a privit cât a putut de atent vreo zece secunde.
(Aș putea jura că am auzit cât se poate de distinct, în alea 10 secunde, ieșirea deschizându‑se.)
(Într‑un fel, e impresionant cum și eu cred în existența mea.)
20 și nu știu cât noiembrie – cred că 28. București, într‑unul dintre hotelurile în care am impresia că‑mi petrec tot mai mult viața. Obosit iar, după drumuri multe – pe care‑mi promit mereu că le voi opri, sunt convins că le‑am anulat & cumva straniu mă trezesc iar pe drum, aproape împotriva voinței mele. (Cum de câteva ori mi‑am promis că mă opresc din chestia cu literatura, am fost convins că m‑am oprit & cumva straniu m‑am trezit iar scriind, aproape împotriva voinței mele.)
E a treia zi în București; acum două seri a fost decernarea premiului pentru Cartea de poezie a anului, acordat de ARCCA, în al cărei juriu sunt, alături de Simona Sora & Ciprian Măceșaru (au luat premii Claudiu Komartin & Adelina Pascale – ea pentru debutul cu maki for 2, el pentru Autoportret în flama de sudură), aseară am citit la Institutul Blecher primele poeme din Kaddishul din groapa comună – iar diseară va fi o cină restrânsă cu Svetlana Țihanovskaia, lidera opoziției din Belarus; e în România pentru două zile & Elena Calistru a organizat o întâlnire cu intelectuali & artiști romani. Sunt curios s‑o cunosc, am mai văzut‑o anul ăsta în Norvegia, la Kristiansand, dar n‑am apucat să vorbim; țin minte cum spunea că, în urmă cu trei‑patru ani, era o mamă care‑și vedea de familia ei & nu avea nici cea mai mică intenție să intre‑n politică – dar, cumva straniu, s‑a trezit lidera opoziției, învingând un dictator ca Lukașenko aproape împotriva voinței ei.
Am uitat, cred, să notez cât m‑au cutremurat scrisorile lui Eliot din ’23‑’25, primite de la Eugen Ciurtin – într‑o scrisoare către Middleton Murry din aprilie ’25, cea mai convulsionată dintre scrisorile lui Eliot dintotdeauna, scrisă de pe pragul sinuciderii (de fapt aproape de dincolo de el – ceea ce transpare din toate literele e tonul postum, d’outre tombe, al unui om care tocmai s‑a sinucis & își aduce aminte că a uitat să scrie ceva esențial, în cazul lui Eliot scrisoarea asta), îi spune cum în ultimii zece ani, de la începutul căsniciei cu Vivienne, s‑a transformat cu bună știință într‑un om mort – tocmai pentru ca V. să poată supraviețui. Nu e în cauză doar iubirea lui Eliot cu Emily Hale (cu care a schimbat mai mult de o mie de scrisori) – ci e vorba despre o reacție etică radicală a lui Eliot: pe de o parte, V. se îmbolnăvește grav, o boală nervoasă care e pe cale s‑o ucidă & al cărei tratament era costisitor, implicând nu doar medicamente, ci și schimbări frecvente de domiciliu; pe de alta, află că tatăl lui a exclus‑o pe V. din testament – așa încât, dacă Eliot murea, V. rămanea fără nici un sprijin material, ceea ce ar fi ucis‑o fără dubiu. Încât Eliot decide să lucreze la Lloyds Bank, refuzând toate ofertele de angajare venite din lumea literară – ceea ce însemna o muncă intensă (de șef al unui fel de serviciu special de informații al băncii, ceva foarte de avangardă în domeniul bancar, implicând examinarea datoriilor de război pentru opt state combatante din WW1, y compris România – șefii de la Lloyds Bank erau convinși că numai Eliot avea competențele intelectuale & lingvistice necesare pentru asta, încât îl plăteau substanțial ca să rămană la ei), desfășurată până seara târziu; întors acasă, Eliot muncea apoi aproximativ patru ore zilnic, până spre miezul nopții, pentru a realiza Criterion, cea mai bună revistă literară britanică, pe care o făcea singur de la prima până la ultima pagină (omoloaga ei americană, nu neapărat mai bună calitativ, fiind The Dial, făcută de o echipă întreagă, cu un buget incomparabil mai mare decat al lui Eliot – care depinde de finanțarea capricioasă a lui Lady Rothermere).
E o mortificare în cel mai literal sens al cuvântului – un om care devine cu bună știință mort, pentru ca altcineva să supraviețuiască. Care dimpreună cu spaima esențială mărturisită cândva de Eliot lui Pound (anume că e terorizat de gândul Lumii de Apoi) mi l‑au apropiat și mai mult pe poetul ăsta care pare un intelectual – și e, de fapt, un biet om speriat.
Aseară, discuție cu Anastasia – toată lumina din jurul ei, atât de vulnerată, atât de mortificată, dar în același timp atât de vizibil în plină regenerare. M‑a înspăimantat & m‑a bucurat enorm.
27 noiembrie. Când am făcut notația de ieri era 26, nu 28, cum credeam. Creierul meu iar vrea să se grăbească prin timp, creierul meu iar vrea să fie la capătul timpului, creierul meu iar e capătul timpului.
Chestii aflate aseară, la întâlnirea de la restaurantul Fish House cu Svetlana Țihanovskaia & cei doi consilieri ai ei, Franak Viačorka & încă unul, un tip blond căruia nu i‑am reținut numele.
1. Nu există sprijin popular pentru Lukașenko. Există, în schimb, o represiune îngrozitoare. Rușii au trimis 10.000 de soldați în Belarus, au ocupat orașele importante, „ca în 1968 în Cehoslovacia”, cum a spus Franak. Oamenii sunt arestați după ce le sunt verificate telefoanele & laptopurile – dacă au dat subscribe unui canal de YouTube interzis sau dacă au dat like unei postări subversive, sunt condamnați la ani buni de închisoare. Cele mai multe condamnări depășesc 10 ani. Soțul Svetlanei Ț. a fost condamnat la 14 ani.
2. Oamenii din Belarus detestă Rusia – și, mai ales, detestă faptul că nu se pot apăra împotriva asocierii care se face curent între națiunea bielorusă & politica lui Lukașenko. „Aproape orice bielorus de azi se simte simultan ca un nazist & un evreu”, a zis blondul: fiindcă e asociat cu un agresor, în vreme ce el e o victimă. Se vor lupta (& cred că merită să‑i ajutăm din toate puterile) să impună în mentalul colectiv chestia asta simplă: Belarus nu e Rusia. Am înțeles că e popular în Belarus un hashtag cu mesajul ăsta. Ideea trebuie să devină monedă curentă și la noi.
3. Nu există soluție în Ucraina fără Belarus. E, de asemenea, o idee‑forță pe care ei trebuie să o impună. După ce războiul va fi câștigat, Lukașenko trebuie să dispară – iar Belarusul să se democratizeze; altfel, zona va fi în continuare problematică, cu un Belarus ocupat militar de Rusia & controlat politic de ea. Ucraina & Belarus trebuie rezolvate împreună – sunt parte necesară a aceleiași soluții.
Au mai fost discuții, prea multe & disparate ca să le mai pot rezuma aici – dar ideile centrale astea sunt: A. Belarus nu e Rusia; B. Ucraina & Belarus trebuie rezolvate împreună.
Ah, da – a mai zis Franak ceva ce țin să notez aici: pentru a face Belarusul prezent în conștiința română e nevoie de cât mai multe traduceri reciproce din literaturile noastre, fiindcă literature is forever. Naturalețea & convingerea cu care a spus asta cineva care vorbea despre supraviețuirea democratică a țării sale rămâne, pentru mine, unul dintre argumentele supreme în favoarea literaturii.
Așadar: 1. Belarus nu e Rusia. 2. Nu există soluție în Ucraina fără Belarus. Ele trebuie rezolvate împreună.
29 noiembrie. Ah, era să uit să povestesc asta. Acum cateva zile (mi‑e și frică să încerc să mai pun date & să plasez în timp), într‑un BlaBlaCar, șoferul se uită lung la mine & mă întreabă:
— Vă cunosc de undeva, sunt sigur. Nu‑i așa că ne‑am întâlnit la un eveniment?
(Evident, megalomania mea a început imediat să dea din coadă.)
— E foarte posibil, îi răspund modest. Mai știți la ce eveniment anume?
(Deja mă gândeam cam ce să‑i scriu în autograf.)
— Sigur, la nunta lui Horațiu din Zalău.
Fotografie Arhiva Fortepan/Balassa Péter.
