„Blue Moon”, debutul în lungmetraj al Alinei Grigore, care are zilele acestea premiera mondială la Festivalul San Sebastián, e una dintre cele mai plăcute surprize ale cinemaului românesc recent.
Deși nu ține nici 1h30, Blue Moon e un film complex și greu de rezumat. Prin cadrele sale largi – filmate în CinemaScop – e mai tot timpul mare forfotă, personajele care intră și ies din scenă o fac cu bruschețe, adesea ocultându-și motivațiile, iar toată povestea plutește într-o anume indeterminare pe care acest scenariu descheiat la nasturi adoră să o încurajeze la tot pasul. În centrul ei găsim o familie numeroasă – e o adevărată provocare să trasezi, prin încrengătura de divorțuri, alianțe, lipiri cu forța, arborele său genealogic –, iar în centrul acestei familii o găsim pe Irina (Ioana Chițu), o fată strămutată cu forța de la oraș la Cucuieții din Deal, care-și dorește acum să facă traseul invers, redobândind ce a pierdut. Bucureștiul, în acest film, nu e doar o Ithaca pe malul căreia plutesc gânduri fericite – e mai cu seamă un spațiu securizant, deopotrivă real și invocat ca-ntr-un descântec, care te poate proteja de nebunia familiei și a ruralului, oferindu-ți iluzia unei existențe normale.
Recunosc că n-am înțeles tot ce se întâmplă în Blue Moon. Unele personaje dispar din tablou pe nepusă masă, altele apar episodic în mai multe rânduri, în timpul unor mese familiale sfârșite invariabil în isterii și acuze, dar rostul lor la masă – poziția din care vorbesc – nu e întotdeauna limpede. Ca să-mi lămuresc dubiile și să-mi trag sufletul – filmul e unul cu zvâc –, m-am uitat pe subtitrările care nu-și permit luxul să țină străinul în suspans: acolo, fiecare nume aduce cu sine un binevenit grad de rudenie. În fine, e această confuzie – acest sentiment că nu stăpânim chiar toate frâiele ficțiunii – un lucru rău? Aș zice că nu. Întâi de toate, pentru că am văzut atâtea filme recente în care totul funcționează ca uns și totul comunică 100%, fără pic de sincope, încât zonele de umbră, în toată această arșiță a imaginarului neted, sunt o veste bună pentru inteligența spectatorului. Și-apoi, pentru că această senzație tot mai greu de găsit azi – că ai nimerit într-un film ca în mijlocul unei vieți în plină desfășurare, care se răsfrânge mult și bine dincolo de marginile stricte ale cadrului, indiferentă la orice alintătură în numele edificării –, face ca Blue Moon să fie un film cărnos, gata oricând să dea în clocot și să ne îmbârlige în torentul său vital. A accepta această regulă a jocului e o provocare plină de recompense.
Există câteva repere în povestea asta încurcată. Nu știu dacă Irina e unul dintre ele, căci fata e opacă, închisă într-un mutism încăpățânat, pierdută între dorința secretă de răzvrătire și obiceiul de a se mula pe voința celuilalt, de a se face preș, de a îndura orice abuz fără crâcneală. În jurul ei, bărbații fac legea: vărul Liviu întâi și-ntâi, un ticălos jucat cu forcing actoricesc de Mircea Postelnicu, care guvernează cu mână de fier peste tagma feminină a gospodăriei, dar tremură fie și la o privire ostilă din partea fratelui mai mare, adevăratul cap al clanului, un ins dur și taciturn, cu căutătură rău-prevestitoare. În afacerea dubioasă a familiei, omniprezentul Liviu face munca de jos – se întâlnește cu diverși oameni, bate drumurile pline de colb ale zonei într-o camionetă răpciugoasă –, iar Irina e mâna sa dreaptă, fiindcă omul nostru e analfabet, deși umblă îmbrăcat la costum. Menghina e strânsă bine: nu din frica de represalii rămâne Irina în sânul familiei – cu toate că vărul e un ins vulcanic, în stare de cine știe ce nenorocire –, ci din cauza vinovăției. „Cum ar putea să-i lase pe oamenii ăștia cu atâtea treburi pe cap?”, o întreabă la un moment dat cineva. Ambreiajul acestui destin trist va fi Tudor (Emil Măndănac): un individ boem, roșcovan și spălățel, venit tocmai de la București, care pune în mișcare rotițele acestui vis de eliberare al Irinei.
Din fericire, filmul nu face mai nimic ca la carte, în acord cu vreun tertip scenaristic care să reducă universul la alb și negru. Căci există o atracție subterană pentru acea lume violentă, primitivă, la fel cum ceea ce întruchipează intrusul Tudor – șansa unei vieți mai bune – e din start pătat de faptul că acesta o violează pe fată în prima lor noapte împreună, profitând de alcoolul care o dă gata. Ceea ce face ca întreaga poveste să evolueze pe note stranii, luând forma unui staccato de senzații paradoxale, în care elevația unei clipe frumoase (o secvență de tandrețe aproape bucolică între Irina și Tudor care stau în iarbă) vine când nu te-aștepți, la fel cum vin și izbucnirile acestui bărbat de la țară, decis ca nimic să nu-i scape de sub control (o secvență de acces furibund la gândul că sora Irinei e cuplată cu un evreu). Alina Grigore are mână bună la decalajele sociale – Liviu o fi impunând el respect cu ciomagul, dar tinerii frumoși și liberi ai urbanului tot îl vorbesc pe la spate și-l privesc de sus pentru că nu are carte –, jonglând fluid cu aceste două lumi între care țese o serie de paralele tulburătoare ce ne arată cum violența fizică a vârfului de munte devine, între două party-uri de apartament, o violență simbolică chiar mai insidioasă. Păcat că filmul nu poate scorni, la nivel de formă, o găselniță echivalentă cu galopul acesta sughițat al narațiunii, limitându-se la niște cadre secvență cam fără semnătură, care uneori, din exces de zel, ratează miza secvențelor la mustață. Ca mostră dură de realism social, Blue Moon rămâne însă un film relevant, care înțelege că, pentru a fugi de concluzii premestecate și a servi la schimb o felie de viață greu de înghițit, e nevoie să aprinzi un foc din ce ai la îndemână, apoi să te arunci în el: furia acestor imagini care palpită din toate direcțiile, doldora de inserții destabilizante, e semnul unei voci regizorale care are ceva de spus și nu îi e rușine de asta.
