„Blonde”, filmul despre Marilyn Monroe cu care Netflix a mai bifat o ocazie de a-și încorda mușchii, e o harababură de imagini ilustrative pentru starea de sănătate actuală a cinemaului.
În afirmația de mai sus n-am pus nicio încărcătură: nu e nici de bine, nici de rău – dar e de analizat. Căci față de alte încercări neinspirate ale platformei de streaming, care puteau fi măturate liniștit cu un rever al mâinii, Blonde se dovedește un caz mai incitant, fie și doar pentru că pe teritoriul lui se dă o luptă care m-a ținut în priză de la un capăt la altul. Și nu mă refer aici la lupta protagonistei, absolut neinteresantă în măsura în care cineastul Andrew Dominik nu încetează să ne-o vâre în față cu o lăcomie posacă de neînțeles – mă refer la lupta imaginilor „fraterne” care compun filmul împotriva lor însele. Blonde este cu siguranță printre primele ficțiuni „mari” care sună ireproșabil pe hârtie – buget generos, staruri la post, biopic (genul cel mai sforăitor și mai oscarizabil cu putință) –, dar care, odată turnate, reușesc să se coaguleze într-un film doar in extremis. Să ne gândim încă o dată, independent de conținut, la cadrele filmului. Ce vedem în ele nu e vechea poveste liniară care te purta frumos de la start și până la deznodământul edificator, ci o nebuneală vizuală în care feluritele tipuri de imagini și formate (alb-negru, restrâns, 16:9, fish-eye și altele) ajung să se bată pentru supremație, deși fuseseră chemate să conlucreze pacifist. Dacă un film e o punere în comun a unor elemente audiovizuale, atunci Blonde s-ar putea să fie altceva – iar în calitatea sa de catalizator al răscoalei imaginilor cuminți ne interesează fără doar și poate.
Efecte ieftine de stil, mi se va spune. Sigur – nu-i niciun dubiu că Dominik e un bombardier al industriei, un ins care și-ar dori să obțină combinația ideală între Gaspar Noé și Pablo Larraín, dar nici măcar o scenă – un racord inteligibil – nu poate să ducă la bun sfârșit. Însă a desconsidera această instabilitate fundamentală a filmului ce amenință să se pulverizeze în fața noastră într-o suită de pixeli, postúri, cadraje dezbinate, catalogând-o drept joculeț stilistic, înseamnă a arbora o superioritate sterilă. Căci maladia care macină pe dinăuntru fibra narativă și vizuală a filmului merge mult dincolo de capriciile unui regizor oarecare, până înspre miezul tot mai incandescent și mai flușturatic al Totului imaginii de astăzi. Cum să nu vedem, în eșecul lui Dominik de a produce un film încheiat la nasturi ca odinioară, reușita unui inconștient care apasă tot mai mult și care face ca imaginea, în era TikTok, să fie o ființă incapabilă să mai stea locului? În spatele acestei perdele de fum formale se găsește, de fapt, o idee a corporației cu privire la ce mai înseamnă cinemaul astăzi. Idee deloc de neglijat, fiindcă uneori a greși înseamnă a avea dreptate: Blonde aduce acum ora exactă în industrie – o oră ciudată, care amestecă reportajul tv și pictorialul, până ce totul devine de nerecunoscut –, și ar fi indicat să aruncăm un ochi asupra concluziilor.
Portretul lui Marilyn Monroe-cea-din-film este cum nu se poate mai bruiat. Putem să iubim filmele lui Howard Hawks în care a jucat, putem să fi stat toată viața cu ochii în cancanuri despre căsătoriile sale cu un mare sportiv și un mare dramaturg – sau putem să nu: tot aia. Filmul nu explică, dar nici nu e interesat de fapte. Interesul său merge spre a mima, a copia, a face cu ochiul. Mulți s-au ofuscat când au citit declarația lui Dominik cum că nu l-au interesat datele vieții actriței, ci imaginile. Eu m-am bucurat: e o intuiție perfectă pentru cinemaul de azi, cu atât mai potrivită cu cât subiectul său este Marilyn Monroe, adică o imagine construită de la cap la coadă. Am apreciat, de altfel, că filmul nu decriptează, nu face pe expertul cu noi, ba chiar e suficient de înțelept pentru a nu-l interesa „adevărul” (orice o mai însemna și asta) – dar m-a deranjat că, sub pretextul că demistifică, pune la loc pe altă parte, creând un mit și mai puternic, care stă sub semnul lui Oedip. Nu era nevoie de această psihanaliză pentru școala primară: însuși traiectoria de stea crepusculară, care atinge un apogeu trist într-un moment de criză la Hollywood, apoi moare odată cu studiourile, e suficientă pentru metaforă. Intuiția lui Dominik, aici, a mers totuși la țintă: Blonde e un aproape-film de la sfârșitul cinemaului, dedicat celui mai funebru dintre trasee.
Andrew Dominik nu se crede vreun mare cineast decât intermitent: aici e șpilul lui Blonde, care alternează jubilatoriu între momente de pretinsă mare artă și momente de ridicol, toate tratate cu un același firesc. Puterea sa de atracție constă într-un fel de noroc al începătorului. Luați, de pildă, scena lunii de miere cu Arthur Miller: o vedem pe Ana de Armas (o Marilyn ușor infantilizată) alergând pe malul unui ocean înspumat, cu razele soarelui moale interferând în cadru și o muzică ușor „cosmică”, à la Terrence Malick, adăugând notă definitivă. Poate clișeu + clișeu să fie egal cu adevăr (sau, măcar, cu America)? Privind această secvență m-aș gândi serios la această ipoteză – cu alte cuvinte, la emoția care vine dintr-un moment atât de înduioșător de fals, aterizat în mijlocul unei hore de vizualuri stilate, ironice și pline de subînțeles. Păcat că Dominik nu e în stare să păstreze această candoare, fie ea și „prost făcută”, dar importantă pentru că are meritul de a se pune de-a latul unor apucături exasperante ale regizorilor „dăștepți”.
Cineastul nostru are însă și el meteahna lui: aceea de a dori cu orice preț să șocheze. Dar, ca orice artist flămând să fure show-ul pe scurtătură, șochează prost. De pildă, ne-o arată pe Marilyn pe pastile în timpul unei vizite intime la JFK, în 1962. Ana de Armas o fi strigând ea, atunci când e luată pe sus de bodyguarzi și trântită în camera președintelui: „ce sunt eu, o bucată de carne numai bună de livrat?” – degeaba, atâta vreme cât cineastul pare să fie de acord cu posibilitatea respectivă. Ultima oră a filmului, mai ales, e atroce: îl simțim pe Dominik eliberat de datoria bunei-cuviințe și dispus să dea cu personajul de toți pereții, dintr-un impuls primitiv al imersiunii celei mai josnice: când vomită, camera filmează din veceu și se acoperă de sos; când avortează, vedem instrumentul cum penetrează înăuntru. Ideea „artistică” a filmului aceasta e: să ne bage în ochi „cum se simte de fapt”. Asta în timp ce demnitatea persoanei pe care pretinde că o omagiază e călcată în picioare. Înțeles astfel, se poate argumenta că filmul îi va fi rămas fidel lui Marilyn până la final: asemenea acestei femei chinuite, și el va ceda unei tentații autodistructive care îl va transforma, până la urmă, într-o pulbere derizorie de stimuli luminoși.
