„Am furat săpunul din hotel!”, exclamă Charlie Brooker și flutură vesel săpunul în aer.
Charlie Brooker și Annabel Jones stau pe canapea, într-o cameră ca o ceșcuță de porțelan dintr-un hotel cochet din Soho, Londra. Aici a organizat Netflix două zile de interviuri cu echipa Black Mirror: Bandersnatch, la care au venit jurnaliști din toate colțurile Europei. Brooker și Jones sunt autorii unuia dintre serialele-fenomen din noul mileniu și doi oameni incredibil de bine dispuși pentru niște creatori de coșmaruri. Împreună au făcut Black Mirror, o antologie teve cu episoade individuale, pe modelul Twillight Zone, care explorează relația oamenilor cu tehnologia. Cei doi britanici iau fricile & dependențele noastre, le plantează într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat și le lasă să explodeze controlat în universuri distopice. „Oglinda neagră din titlu o găsești pe fiecare perete, pe fiecare birou, în palma fiecărei mâini: e ecranul rece și strălucitor al unui televizor, monitor sau smartphone”, explica Brooker în 2011. Black Mirror s-a instalat în subconștientul umanității și a ajuns să-i bântuie nopțile.
Cum ar fi să ai un grăunte implantat în spatele urechii care înregistrează tot ce ți se întâmplă? Ce-ar fi dacă am putea să-i blocăm și în viața reală pe oamenii care ne enervează? Sau dacă toată activitatea noastră pe internet ar fi analizată de un program, care ar simula apoi prezența noastră după moarte? Cum ar fi dacă un personaj animat ar candida la alegeri, un ursuleț debil care-și torpilează concurența cu glume porcoase? Cum am supraviețui dacă viața noastră ar depinde de rating-urile pe care le primim de la oamenii din jurul nostru? (asta a încetat să fie ficțiune de când China a anunțat sistemul național de reputație socială, oarecum asemănător cu rating-urile din „Nosedive”, un episod din sezonul 3 Black Mirror)
„Am început să lucrăm la Black Mirror în 2010, pe vremea când viziunea asupra tehnologiei era în general destul de roz. (...) Acum telefoanele sunt de două ori mai adictive și mai dăunătare decât țigările, iar timeline-ul e plin de meme fasciste și poze cu atrocități”, povestește Charlie Brooker în Inside Black Mirror, un superb volum apărut anul trecut la Penguin, care adună conversații între regizori, producători, actori, scenariști, despre întreaga mașinărie a serialului.
Au trecut nouă ani de-atunci, patru sezoane de Black Mirror (două produse de Channel 4, două de Netflix, plus două lungmetraje). Antologia de distopii tehnologice creată de Brooker și Jones a ajuns la zeci de milioane de privitori - Netflix are acum 137 de milioane de abonați în peste 90 de țări -, a câștigat cele mai importante premii din industria televiziunii și a făcut criticii să exclame că serialul ăsta e „cel mai relevant program al timpurilor noastre, măcar pentru cât de des te poate face să te întrebi dacă nu trăiești cumva într-un episod din Black Mirror”.
De la primul episod și până acum, umanitatea a aflat că rețelele sociale au influențat nu doar izbucnirea unor revoluții, ci și rezultatul unor alegeri, pompând frică, furie și manipulare în noi, iar scandalurile legate de scurgeri uriașe de date private provoacă acum discuții despre crearea unor legi care să ne protejeze în fața abuzurilor corporațiilor de tech. Îndopăm algoritmii în fiecare minut al existenței noastre online cu date despre sănătatea, planurile și opiniile noastre, ne creăm fără să fim conștienți copii ale propriei noastre identități, adormin și ne trezim cu ochii în ecrane. Ne lăsăm timpul să fie fragmentat de notificări și voința doborâtă de aplicații și dispozitive. Cât am scris acest început de text, am intrat de câteva zeci de ori, necontrolat, pe Facebook. Consumăm muzica pe care ne-o aleg Apple, YouTube și Spotify, linkurile pe care ni le arată canalele de social media, filmele din oferta Netflix, HBO ș.cl. Liberul nostru arbitru s-a transformat într-un animal care reacționează la stimuli pompați de tehnologie.
De la premisa asta pornește cel mai recent „episod” Black Mirror, Bandersnatch, primul film interactiv pentru adulți produs de o platformă mondială de streaming. Propunerea a venit de la Netflix, spun creatorii, cărora ideea li s-a părut la început o jucărioară și-atât. N-au acceptat să facă un Black Mirror interactiv decât după ce au găsit și povestea potrivită: „La un moment dat am avut un moment Evrika!”, povestește Brooker, „și am zis Oa, hai să facem o poveste care se petrece în trecut, despre începuturile celor care scriau jocuri pe calculator, e și interactivă, iar personajul principal devine încet-încet conștient de faptul că e controlat, așa că tu, privitorul, îți dai seama că ești un fel de halucinația e lui. E o găselniță bună.”
În film, Stefan, un puști dintr-un orășel din Anglia, în anii ‘80, lucrează la un joc choose your own adventure (alege-ți-singur-aventura) inspirat de un roman cu multiple povești și intră încet-încet într-o psihoză provocată de crearea jocului și de o traumă din copilărie. Îl ajuți să înainteze în poveste chiar tu, privitorul, care trebuie să alegi la fiecare pas al lui Stefan ce-o sa facă personajul mai departe. Ce muzică ascultă, dacă ia LSD sau merge la psihiatru sau folosește scrumiera ca să ucidă pe cineva.
„S-a mai făcut”, au zis unii, există o tonă de jocuri și filme care folosesc formatul interactiv. „Da, am fost jurnalist de jocuri video și-mi aduc aminte că jocurile astea, în care tu alegi ce se întâmplă mai departe, au apărut de pe la începutul anilor ‘80”, spune Brooker la o întâlnire cu mai mulți jurnaliști din Europa. „Însă cred că-i pentru prima oară când formatul funcționează atât de impecabil, pe un televizor sau laptop fără consolă de jocuri. Nu se blochează imaginea dacă n-ai o conexiune suficient de bună, pentru că am încercat să ducem acțiunea mai departe cât timp privitorul se gândește ce să aleagă.”
Bandesnatch ia formatul interactiv, îl perfecționează și îl distruge în același timp, expunându-i limitările. Cât de mulți poți să alegi, de fapt, într-o poveste care e scrisă de altcineva? Însă acțiunea înaintează ghidată de tine, iar filmul pe care-l vezi tu n-o să fie la fel cu filmul pe care-l văd eu sau Constantin Vică, profesor la Facultatea de Filosofie din București, care a ținut anul trecut o conferință despre Inteligență Artificială și Black Mirror. Există nenumărate combinații posibile în același film, iar construcția poveștii n-a fost deloc simplă.
„De fiecare dată când încercam să simplific povestea, o tot expandam. Au fost părți de scenariu care m-au făcut să mă ridic de pe scaun și să umblu prin casă urlând Aaaah, pentru că mă durea capul și se încinsese”, povestește Brooker. Ca să facă harta Bandersnatch, a trebuit să învețe un limbaj de programare pentru jocuri interactive, după care a mai învățat unul, creat de Netflix special pentru proiect, pentru că primul cedase sub greutarea arborelui poveștii. Practic, filmul Bandersnatch e un cod. O sumă impresionantă de posibilități care și-au pus în dificultate creatorii.
Răspunsul oamenilor a fost destul de copleșitor. Unii au stat nopțile și i-au explorat toate variantele de final (filmul poate dura între 20 de minute și două ore, în funcție de cât de mult te plimbi prin el), alții au refăcut harta din mintea lui Brooker, au găsit toate easter egg-urile plantate, au descoperit un cod secret ascuns într-unul dintre finaluri, cu care au ajuns la un site unde poți să joci jocurile din film dacă ai un emulator pentru jocuri din anii ‘80. Au umplut reddit-ul și tot internetul de teorii și interpretări.
Bandersnatch te provoacă să ieși din pasivitatea cu care înghiți entertainment-ul și să-ți pui niște întrebări. Și-acum ce facem? Închidem internetul și ne mutăm cu toții cât mai departe de un releu de telefonie mobilă? Acceptăm că nu putem fugi și pășim atent pe culoarele căptușite cu mochete moi?
Camera 101
Cum a fost să joci în nebunia asta? A fost ca „arta de-a face filme, dar la nivel de boss”, zice Will Poulter. Formatul interactiv a transformat Bandersnatch cea mai complicată experiență de filmare de până acum, spun Asim Chaudry, Will Poulter și Fionn Whitehead, cei trei actori londonezi care joacă rolurile principale din Bandersnatch. Stăm la o masă rotundă și vorbim despre cum e să joci fără să te pierzi într-un film cu 250 de secvențe și infinite posibilități narative, despre liber arbitru, destin și Instagram.
Asim Chaudhry are 31 de ani și vine din comedie. A creat împreună cu doi prieteni serialul fals-documentar People Just Do Nothing, despre niște DJ-i de la un post de radio pirat din Londra. Pentru rolul lui din serial, Chaudhry a primit în 2017 premiul Royal Television Society și a fost nominalizat doi ani la rând la premiile BAFTA. În Bandersnatch joacă rolul patronului Tuckersoft, compania de jocuri video unde Stefan vine să-și propună ideea de joc.
Asim Chaudhry: M-am uitat la Black Mirror de la început, pe vremea când era pe Channel 4. Charlie Brooker a început tot în comedie. Nathan Barley, de pildă, aduce puțină distopie în ceva ce a prezis hipsterul epocii moderne... ar trebui să-l vedeți neapărat, e profetic. Am fost dintotdeauna un admirator al lui Charlie. Mă inspiră foarte mult să văd pe cineva din comedie care ajunge la acest next level de scris și construit povești. Arta lui a ajuns acum la nivelul ăsta.
Cum spunem povești acum, în generația asta? E clar că nimic n-o să bată felul convențional, relaxat, în care cineva spune o poveste. Asta există de când lumea. Dar cred că Bandersnatch a fost curajos. A existat la început frica asta că s-ar putea să fie doar o glumiță, dar dispare odată ce înțelegi proiectul și intențiile din spatele lui. Pentru că există o înțelegere profundă a acestei narațiuni, despre iluzia libertății de alegere, despre sănătate mintală și cum uneori te simți neajutorat și captiv, și vrei ca oamenii să înțeleagă ce gândești, și dup-aia oamenii pun la îndoială ce spui și-ți zic Nu, nu s-a întâmplat, și tu zici Ba da, s-a întâmplat. În formatul ăsta sunt straturi și straturi de detalii, nivele de cercetare, sinceritate, care cred că îndepărtează orice suspiciune de jucărioară. Și mai cred că e și un comentariu foarte deștept despre felul în care spunem povești.
Will Poulter, 25 de ani, a fost votat de publicul britanic Cea mai bună tânără speranță la Premiile BAFTA din 2014. În film, Poulter îl joacă pe Colin, genialul creator de jocuri al companiei Tuckersoft și-un fel de ghid pentru Stefan în tărâmul propriei lui nebunii. La câteva zile după premieră, Poulter a anunțat că pleacă o vreme de pe Twitter, din pricina „unor reacții inevitabil negative, pe care-ar fi mai bine să le evit. (...) Pentru sănătatea mea mintală, cred că a venit vremea să-mi schimb relația cu social media.”
Will Poulter: Tehnologia poate fi un lucru constructiv, în beneficiul umanității. Dar, după cum știm cu toții, uneori tehnologia se duce într-o direcție mai întunecată și mai puțin avantajoasă, întorcându-se într-un fel împotriva oamenilor. Avem tendința de a face asta cu lucrurile pe care le descoperim. Din păcate, găsim mereu o cale de-a ne face rău cu ele. Cât despre posibilitatea de a mă întoarce în trecut și de a-mi repara greșelile [la fel ca Stefan în Bandersnatch, n.m.], mie îmi place să mă uit înapoi la greșelile mele și la lucrurile pe care le-aș face altfel și pur și simplu să mă asigur că de-acum încolo, pe măsură ce înaintez în viață, n-o să le repet.
Fionn Whitehead e cel mai tânăr dintre toți. Când avea 19 ani, a primit unul dintre rolurile principale în Dunkirk-ul lui Christopher Nolan. Acum are 21 și l-a jucat pe Stefan, puștiul din Bandersnatch a cărui viață o controlezi tu, privitorul. Partea proastă e că, oricât te-ai strădui să-l duci către un final fericit, finalul ăla nu prea există și tot ce poți să faci e să-l împingi și mai mult spre dezastru. Mersi, Charlie Brooker.
Fionn Whitehead: E o întrebare atât de grea asta cu tehnologia pentru că e un lucru care evoluează constant. În timp ce vorbim acum, probabil că au apărut cinci invenții diferite, de fapt cinci milioane de invenții diferite. Pentru mine, felul în care accelerează tehnologia e incredibil și fascinant și poate fi o forță pentru bine, dar e și ceva extrem de obositor, care trebuie ținut sub observație.
Will Poulter: Sunt îngrijorat că e pe cale să ne reducă mobilitatea socială. Atâta vreme ne-am gândit la Internet și tehnologie ca la ceva care ne făcea mobili social, și toate astea există acum online și din ce în ce mai puțini oameni trebuie să facă față față interacțiunilor fizice din pricina social media și e chiar păcat. Oamenii simt că s-au pus la curent cu viața cuiva pentru că s-au uitat pe Snapchat-ul lui sau pe Instagram. Dar de cele mai multe ori rețelele sociale sunt un prilej de a proiecta un fel de sine ideal, diferit de cel real, și cred că de-abia acum redescoperim adevărata valoare a legăturilor umane și a unei conversații veritabile. În filmul ăsta, ești implicat constant în ceva care chiar îți forțează atenția și îți crește activitatea ca privitor. Nu prea ai timp să-ți verifici telefonul în timp ce te uiți la Bandersnatch, pentru că o să ratezi ceva. Poți să te trezești în plină cădere, după ce tocmai ai sărit de la balcon.
Asim Chaudhry: Fără să par că-s genul care crede în conspirații, până la un punct e un complex de Dumnezeu. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne-a creat pe noi, și noi am creat tehnologia. Diferența e probabil că n-are încă o conștiință a ei. Dacă Inteligența Artificială ar putea să-și dezvolte o conștiință, atunci ar putea decide ce vrea să facă. Și probabil că par dus cu capul, dar vreau să zic că Inteligența Artificială devine atât de dezvoltată și de avansată, încât o să facă asta. Asta și vor [giganții tech, n.m.], trebuie mereu s-o programezi și să-i spui ce să facă. Când o să înceapă să decidă singură ce vrea să facă, atunci poate c-o să ajungem ca-n „Metalhead” [un episod din Black Mirror în care oamenii sunt fugăriți&uciși de câini roboți]. Sau ca-n i-Robot.
Liber arbitru sau destin?
Fionn Whitehead: Cred că e posibil să crezi în amândouă. Da, cred că ai liber arbitru în măsura în care fiecare e propria lui persoană și poate decide pentru sine și poate și să-și ia în mâini propria lui… inimă, să zicem. Dar adesea lucrurile care ni se întâmplă ne scapă de sub control.
Will Poulter: A crede în liberul arbitru mi se pare sinonim cu a fi moral responsabil, știi ce zic? E important într-o lume în care oamenii nu se poartă unii cu alții pe cât de blând sau de empatic ți-ai dori. Dacă crezi în liberul tău arbitru, înseamnă că ești responsabil de felul în care îți tratezi semenii.
Asim Chaudhry: Ai nevoie de o busolă morală, indiferent dacă e religia sau filosofia sau un cod etic. Am cunoscut oameni autentic religioși, și un lucru pe care-l spun ei și care mi se pare foarte frumos e că ceva „E în mâinile lui Dumnezeu”, adică… asta ar putea răspunde cu nu la întrebarea legată de existența liberului arbitru, pentru că totul a fost deja decis și totul a fost scris. Biblia și Coranul cred că viața ți-e scrisă dinainte și totul depinde de cum asculți tu de regulile lor. Așa că de fapt totul se reduce la a fi un om bun. Asta ar trebui să facă liberul tău arbitru. Să nu fii un ticălos, atâta tot.
Camera 108
Sunt jurnalistul cu care Brooker și Jones își deschid ziua de interviuri, dar parcă încă n-ar începe. Jones își pune cerceii, Brooker flutură săpunul, fac poante și râd cu o poftă care ne-aruncă pe toți trei pe orbită. Le zic că-mi place super mult că râd atâta, în ciuda filmelor pe care le fac. Dar plângem pe dinăuntru, spune Brooker. Măcar suntem curați, adaugă Jones.
Charlie Brooker și Annabel Jones s-au cunoscut acum aproape douăzeci de ani. Au deja o istorie în entertainment-ul britanic. La un moment dat, au lucrat pentru Endemol, compania care producea, printre altele, și Big Brother, unde au vândut și produs în 2008 Dead Set, o mini-serie cu zombi care invadează casa Big Brother. În 2010 au propus la Channel 4 un serial-antologie care să se cheme Black Mirror și să pornească de la „fricile zilei”. Primul episod a pornit de la întrebarea Ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi, prim-ministrul Marii Britanii ar fi șantajat de niște necunoscuți și, în schimbul eliberării prințesei ostatice, ar trebui să întrețină relații cu un porc, live, la teve? Patru ani mai târziu, un scandal l-a expus pe David Cameron, premierul de-atunci al Marii Britanii. Se pare că, pe vremea când era student, ar fi participat la un ritual de inițiere și ar fi plasat „o parte intimă” în râtul unui porc mort. Nu-i prima dată când realitatea confirmă scenariile SF din Black Mirror.
Brooker și Jones își împart frățește serialul. El e mai degrabă scriitorul, iar ea editorul. Ideile vin de la el, dar trec prin filtrul ei. Jones e creditată mereu ca fiind producătorul executiv, iar Brooker scenaristul. Sunt un duo de creatori a căror minte a construit, cuvânt cu cuvânt și pixel cu pixel, un univers întreg. Așa că îi întreb prima dată despre ce are unul și nu are celălalt, cum au reușit să lucreze atâția ani împreună, fără să știu că asta o să declanșeze un val de mărturisiri de zece minute și-o să-mi mânânce jumătate din timpul pe care-l am pentru interviu.
CB: Asta-i o întrebare interesantă.
AL: Fuck me!
CB: Oh. Cum am putea oare să trecem de încercarea asta fără să ne insultăm unul pe celălalt? Suntem destul de asemănători, ceea ce probabil c-o s-o îngrozească pe Annabel. Nu mă uit la ea, dar sunt convins că se strâmbă. Zic asta pentru că suntem amândoi niște maniaci ai detaliilor și suntem pedanți în multe privințe, aș spune.
AL: Da, da.
CB: Deci suntem ușor obsedați de detalii, probabil.
AL: Absolut. Dar cred că asta vine din… pasiune e un cuvânt cam ridicol.
CB: Teroare.
AL: Teroare, da, dar și pasiune, în sensul în care astea-s datele lumii, exact asta e povestea și fix așa ar trebui să fie. Așa că atunci când spui că suntem pedanți, pare că am căuta mereu nod în papură, dar cred că asta vine din… tu ești atât de implicat și ai atâta iubire pentru o idee și pentru povestea ei și ești atât de dedicat, încât îți dorești să fie pusă în practică cât mai bine cu putință.
CB: Poți să spui și așa, dar eu îi zic frică. Aș spune că e un act de teroare. Că o să ratezi totul și toată lumea o să arate cu degetul spre tine și-o să-ți zică Tu ai dat-o în bară! La mine de aici vine. Evident, sunt nevrotic.
AL: Da. Uite, când făceam editarea de sunet pentru Bandersnatch și aveam ore și ore de material pentru care trebuia să facem mixajul… La un moment dat, Charlie a strigat Stați, pot să mai ascult o dată sunetul ăla? Când Colin scrie ceva la tastatura calculatorului lui. Și Charlie zice Asta-i, asta-i problema! E sunetul greșit de tastă! Și toți inginerii de sunet, toți experții ăia, au stat o oră să caute sunetul corect de clic.
CB: E un clic foarte specific. Nici măcar nu e clic.
AL: Nu e un clic, aici am greșit eu. În fine, ne-am îndepărtat puțin de întrebarea ta.
CB: Aș spune că atunci când îmi vin idei de povești, încerc întotdeauna s-o impresionez pe Annabel. Sau măcar s-o scot din sărite. Ne punem pe discutat și eu încep zicând ce-ar fi dacă s-ar întâmpla asta și asta? Annabel e muza perfectă, s-ar putea spune. [Annabel se uită la mine cu o privire ultragiată; și eu cred la fel, muză nu-i chiar cel mai bun cuvânt; Charlie simte că a gafat și se repliază]. Pentru că mă chestionezi și mă provoci mereu. Ești foarte încăpățânată, nu zici pur și simplu Vai, ce genial! Jumătate din timp zici Ce prostie! De ce s-ar întâmpla așa ceva? Și pui o barieră acolo unde e nevoie și eu zic Da, dar, și încerc să găsesc o cale de-a ocoli bariera și apoi să provoc o reacție, ori să te fac să râzi, ori mă amuz eu pentru că devii din ce în ce mai îngrozită de idee. În faza asta, foarte incipientă, aș zice că ideile se nasc dintr-un fel de sinergie dintre noi doi pasându-ni-le de la unul la altul. Trebuie să existe un mod de a spune asta fără să sune a ceva plictisitor: tu ești mult mai… sensibilă nu e cuvântul potrivit, eu sunt mai dezorganizat, mai cu capul în nori, nu-s nici măcar în stare să-mi organizez mailul, nu pot să-mi organizez biroul. Nu zic că tu ești o plictisitoare organizată, dar ești…
AL: Spune că eu am devenit mama și el e fiul adolescent.
CB: Nu, ce vreau să zic e că, de pildă, tu știi să te descurci mult mai bine cu întreaga mașinărie care e Black Mirror. Eu nu pot să țin pasul cu toate… Să faci un serial ca ăsta înseamnă de fapt o colaborare uriașă, așa că oamenii vin mai degrabă la tine decât la mine. La fel și când filmăm. Apoi, când ajungem la montaj, mi se pare iarăși că seamănă cu procesul scrierii scenariului, așa că devin din ce în ce mai implicat. Știu mult mai puține decât tine despre realitățile practice ale procesului de realizare a unui film. În majoritatea timpului, suntem de aceeași părere, mai puțin la montaj și când discutăm idei de povești. Doamne Dumnezeule, eu îi dau scenarii și ea îmi dă înapoi atâtea notițe, care-s înfiorător de enervante, dar juste, de cele mai multe ori. Nimănui nu-i place să scrie scenarii și să primească observații, dar n-ai ce face. Într-o zi o să ți-o fac și eu, o să fie hilar. Hahahahahaa. E foarte complicat, pentru că n-ai cum să nu te simți puțin rănit și defensiv. Știi ce zic? Mai e și cea mai amuzantă persoană pe care o cunosc.
AL: Da… Ca să-ți dau totuși ceva cu care să poți lucra…
CB: Scuze, am zis cea mai amuzantă, am vrut să zic cea mai crudă și rece. Ca un robot.
AL: Vezi c-a oprit reportofonul.
LV: Doar mă uit la timp.
AL: Pentru că lucrăm împreună de atâta vreme, cred că avem o lipsă de respect reciprocă.
CB: Hahaha.
AL: Așa că putem să ne spunem orice. E multă deschidere și libertate.
CB: Dispreț reciproc?
AL: Poate de asta avem o anumită onestitate și abilitatea de a ne critica unul pe celălalt fără s-o transformăm într-o dramă. Și prețuim opiniile celuilalt și…
CB: E ca la terapie...
LV: Putem să facem interviul și dintr-o singură întrebare.
AL: Și mai cred că, datorită faptului că lucrăm atât de îndeaproape, iar ideea se naște și e chestionată și pusă la încercare și testată, și toate personajele sunt analizate împreună, în momentul în care ajungem la finalul perioadei de dezvoltare - lucrurile continuă să se schimbe și în timpul scrierii scenariului și la filmare -, avem deja o idee foarte puternică despre lume și despre personaje și despre motivații și ce încercăm să facem cu filmul nostru. Și pentru că știm amândoi foarte bine lucrurile astea, putem să ne apucăm de producție. Iar dacă Charlie nu e pe platou, sunt eu acolo, și invers. Amândoi știm, suntem ca niște doici.
CB: Eu am zis niște lucruri minunate și ea n-a zis nimic. E ca vântul polar.
AL: Ăsta a fost cel mai drăguț lucru la care m-am putut gândi. Încredere, respect și onestitate.
CB: O să mă-nvăț minte să vorbesc eu primul.
LV: Cu Bandersnatch e pentru prima oară când creați o tehnologie pe care privitorii chiar o folosesc. Cum a fost să deveniți creatorii a ceva ce de obicei criticați?
AL: Hm, e o observație interesantă, la care nu m-am gândit până acum. De fiecare dată când lucram la designul vreunei noi tehnologii pentru un episod, ne interesa în primul rând simplitatea și ușurința de a o folosi. Și să nu fie urâtă și stângace. Iar asta s-a transferat în viața reală, pentru designul momentelor în care privitorul trebuie să aleagă. E minimalistă și elegantă și nu ar trebui niciodată să-ți distragă atenția, chiar dacă e evident că trebuie să interacționezi cu ea. Dar am vrut ca Bandersnatch să rămână un film, ca să poți avea o implicare emoțională și nimic să nu intervină și să te despartă de momentul ăla. Vrei să fii doar tu cu Stefan, așa că alegerile trebuiau să apară cât mai neintruziv cu putință, și să lucrăm non stop cu sunetul și camera și acțiunea, ca să se poți sprijini un pic în loc să fii aruncat din scena respectivă.
CB: Da. Și aș mai spune că că noi de fapt nu criticăm tehnologia. Serialul folosește de obicei tehnologia în același fel în care o poveste cu fantome folosește supranaturalul ca să facă lucrurile să se întâmple sau așa cum o poveste fantasy folosește vrăjitorii. Avem povești în care tehnologia a ajutat pe cineva să sfârșească într-o capcană, dar e adevărat că e pentru prima dată când facem un film în care, într-un fel, ce se întâmplă e pentru Stefan magic. Pentru că lui i se pare că n-are niciun sens. Are sens doar pentru privitor, noi folosim interfața ca să-i livrăm instrucțiunile. În privința asta, Bandesnatch e diferit de celelalte filme Black Mirror, am creat ceva care nu e doar un are doar un rol în intrigă, ci îți permite să devii un personaj în poveste. Asta face din Bandersnatch un episod atipic. Dar toate episoadele sunt atipice, nu?
LV: Netflix va ști cum se plimbă privitorul prin filmul vostru, ce alegeri face. Bănuiesc c-o să știți și voi. Veți folosi informația asta în vreun fel pentru următoarele voastre... ?
CB: Da, o să recrutăm o armată de oameni în delir care-și ucid tații. Da, Netflix o să știe. De obicei nu ne zic cifre, dar sunt sigur c-o să ne spună de data asta, e interesant pentru noi să știm dacă a fost vreo bucată în care oamenii n-au ajuns sau unde au renunțat să se mai uite. Cred că informația asta va fi folosită numai și numai ca să rafinezi alte povești ca asta, și nu în cine știe ce scopuri dubioase. Dar poate că sunt naiv. Deși am scris multe episoade Black Mirror, și-ai zice că nu sunt chiar așa de naiv.
AL: Și Netflix o să-și șantajeze toți posesorii de cont care o să vrea să-și anuleze abonamentul.
CB: Zicând O să spun la toată lumea că ai ales Sugar Puffs? Și toată lumea o să te judece. Ar fi tare dac-am face un episod ca The Parallax View [film din ‘74 în care Warren Beatty e un reporter care descoperă că o corporație produce fiecare eveniment care apare la știri], în care ai putea să profilezi psihologic pe cineva urmărind toate alegerile pe care le face. Nu știu totuși dacă ar fi posibil, cred c-ai putea mai ușor să faci profilul psihologic al cuiva în funcție de episodul lui preferat din Black Mirror. Dacă-ți place „White Bear”, ești o persoană foarte diferită de cineva căruia îi place „San Junipero” [unul dintre singurele două episoade din Black Mirror care-s „pozitive”, în sensul în care imaginează un paradis simulat în care-ți poți găsi fericirea după moarte - iar paradisul ăla e într-un club din California, în anii ‘80].
AL: Și dacă-ți plac amândouă?
CB: Mie chiar îmi plac amândouă. Atunci ești genial.
LV: Apropo de genial, spuneai în Inside Black Mirror că ai avut de la început teama asta, că următorul Black Mirror o să fie un eșec. Acum că mizele sunt din ce în ce mai mari și ajungeți la o audiență de zeci de milioane de oameni, cum simțiți presiunea asta și cum vă descurcați cu ea?
AL: Tocmai l-ai îngrozit.
CB: Da. Rău de tot. Încerc să nu mă gândesc prea mult. Mi-am oprit toate notificările de pe social media. Mă mai uit din când în când, dar mai degrabă caut, nu vin ele la mine. Și nici nu poți să te gândești prea mult. Din fericire, cred, și am mai spus asta, noi suntem ca într-un fel de balonaș de săpun, nu prea ieșim, avem amândoi cârduri de copii mici de care trebuie să avem grijă. Nu prea fac altceva în afară de…
AL: Plâns.
CB: Muncit, plâns și îngrijit copiii, deci...
AL: Po po pop clic! Ăsta e jocul Space Invaders, ce mai faci tu ca să te relaxezi.
CB: Ce-i asta? 1971?
AL: Pentru că ai ditamai arcade box-ul acasă.
CB: Da, e-adevărat că am o un aparat de jocuri Arcade. Cu un PC care emulează o grămadă de chestii.
AL: Deci plângi, ai grijă de copii și faci Bop bop!
CB: Am și o mașină de pinball! Chinci ringing gongo rong gong.
AL: Dă-i zgomote și butoane și e…
CB: Absolut încântat! Poți să-mi iei un centru de activități Fisher Price. Da, genul ăsta de chestii. Dar într-o zi ca asta, când vine cineva din România și pune presiune pe noi, avem mereu o mică surpriză, gen Oau, deci există oameni în România care știu de Black Mirror, și asta e emoționant și interesant și ciudat. Am făcut o chestie în Londra, au deschis un magazin pop up la Old Street Station, și ne-au dus pe mine și o parte dintre actori, și mă întrebam cum o să știe oamenii că suntem acolo. L-au deschis fără să anunțe, pentru oamenii care ar vrea să vină să le semnăm postere, și mă tot întrebam cum o să știe cineva să vină. Și oamenii stăteau la coadă…
AL: I-o fi angajat Netflix?
CB: Era probabil aceeași persoană cu altă geacă. Da, deci toate astea-s ciudate pentru noi.
LV: Care-i distopia voastră preferată?
AL: Cartea Drumul de Cormac McCarthy.
CB: Ai recitit-o de când ești părinte?
AL: Am citit-o când eram însărcinată.
CB: Mamă! Eu am citit-o înainte să am copii și-am râs non stop. Nu, dimpotrivă, a fost…. Și acum mă gândesc s-o recitesc de când sunt tată și zic Sub nici o formă! Am o slăbiciune pentru Soylent Green. Planeta maimuțelor se pune ca distopie? Aș zice că da. E o distopie post-apocaliptică, afli la final, scuze că am stricat filmul pentru toată lumea. Wall-E! Asta e o distopie genială. Episodul „Fifteen million merits” e puternic influențat de Wall-E, dacă stai să te gândești, e chiar furăciune. Ei nu, nu chiar. Dar societatea pe care au construit-o pe nava aia spațială e unul dintre lucrurile pe care le-am avut în minte.
AL: Wall-E e mult mai vesel.
CB: Cum ar fi ca lumea să fie așa în loc de distopia oribilă care e de fapt?
Sezonul 5 din Black Mirror se lansează în 2019. Nu se știu prea multe lucruri despre el, în afara faptului că Miley Cyrus joacă într-un episod :D
