Am petrecut o săptămână în satul Bistrița din județul Vâlcea, unde zgomotul industrial al ultimilor 60 de ani, din inima munților, a amuțit brusc. Locul care adăpostea o mină de calcar, activă până de curând, trece azi printr-o transformare care va muta atenția pe natură și are potențialul de a aduce turiști. Dar ce părere au localnicii despre această schimbare?
La poalele munților, într-o căldare înconjurată de păduri, așezat molcom de-a lungul râului cu același nume și a unui drum județean, se desfășoară satul Bistrița. Deasupra lui veghează rămășițele versantului în care s-a săpat vreme de 60 de ani pentru calcar. De-a lungul șoselei asfaltate se înșiruie case mici, modeste, dar bine îngrijite, dintre care multe încă păstrează elemente ale arhitecturii locale.
După 60 de ani în care viața satului Bistrița a gravitat în jurul unui sit de exploatare minieră, acesta s-a închis. În 2020, activitatea carierei de calcar Arnota s-a redus aproape la zero. Peste 400 de locuitori ai satelor din jur, angajați la carieră, au intrat în șomaj tehnic, iar bugetul public a scăzut drastic.
Dar și istoria puțin mai îndepărtată a locului a suferit niște perioade tensionate.
Cu vreo 150 de ani în urmă, robii romi ai mănăstirilor din zonă erau eliberați din sclavie și se stabileau pe terenurile nefolosite ale satelor bisericilor pentru care au slujit.
Cu 20 de ani în urmă, în imediata vecinătate a carierei, masivul Buila-Vânturarița obținea statutul de parc național. Rămâne și azi cel mai mic parc național din România, cel mai recent declarat și singurul succes de acest fel al unei organizații non-guvernamentale din țară.
Aceste trei idei m-au adus la Bistrița. Am vrut să înțeleg cum arată peisajul social și cultural din perspectiva comunității locale, de la intersecția acestor puncte de intrigă din istoria recentă și foarte recentă a zonei.
Într-un context economic auster, încotro se îndreaptă idealurile oamenilor și cum ar putea arăta locul ăsta înconjurat de atâta natură sănătoasă? În ce fel s-ar putea reinventa localitatea, în lipsa carierei care a susținut economia zonei mai bine de jumătate de secol? Ce-i doresc localnicii, de ce se tem și cum se vede viitorul prin ochii lor?
În Bistrița documentez perspectiva comunității, dar, în același timp, fac parte din echipa Kogayon, un ONG care se ocupă de proiectul Oltenia de sub Munte - Geoparc aspirant UNESCO. Lucrez alături de colegi din comunitate și din afara ei, din România și alte țări europene, pentru ca regiunea, ce include și satul Bistrița, să obțină statutul de geoparc UNESCO. Scopul obținerii acestei „etichete” este să accelereze regenerarea economică, și implicit socială a regiunii și conservarea bogatului său patrimoniu natural și cultural.
Aici, regimul comunist și-a făcut prezența și arhitectural. Din spatele caselor, pe o străduță mai lăturalnică, chiar de sub pădurea deasă de foioase, răsar câteva blocuri identice p+2. Nu numai în Bistrița, ci și în alte sate ale comunei, au fost construite blocuri pentru personalul angajat la carieră și la școlile din zonă, prestigioase, la vremea lor. În anii ‘60, Bistrița a cunoscut un flux consistent de noi locuitori, repartizați la muncă din alte părți ale țării.
Astăzi, doar câteva dintre apartamentele cartierului de locuințe muncitorești din sat mai sunt locuite.
Doamna Maria Rădescu de la etajul 1 al blocului din capătul străzii îmi arată de la balcon porțiunea de fâneață, acum cu iarbă înaltă, de lângă clădire. Cu o săptămână în urmă, vecina de la parter dăduse la abator vaca ce păștea în jurul blocului, pentru că bătrânețea nu-i mai permitea să o îngrijească cum trebuie. Maria ieșea din când în când pe balcon și o căuta cu privirea. Îi făcea plăcere să o știe acolo și era încântată că așa se menținea și pășunea îngrijită.
Ne întâlnim să stăm de vorbă pe 29 iunie, de Sfântul Petru și Pavel, și-mi spune că astăzi este ultima zi din an în care cântă cucul, precum și prima zi în care licăresc licuricii, care luminează până la jumătatea lui iulie. Așa este – pe înserat, licuricii de aici sunt un adevărat spectacol.
E răcoare și plouă mocănește în ziua în care o intervievez pe Maria în apartamentul său, chiar de la granița pădurii cu satul. Aici a fost repartizată la muncă alături de soț, după ce s-au căsătorit.
Declinul rapid al populației satului după comunism i s-a desfășurat în fața ochilor. În școala din Pietreni, satul vecin în care preda Maria, la câțiva ani după revoluție, o clasă rămăsese cu doar 8 copii, din 33 de copii înainte de 1989. Așa că, puțin după anul 2000 s-au desființat ciclurile primar și gimnazial, iar școala a rămas cu funcția de grădiniță. După 31 de ani în care a predat matematică și a fost și directoarea școlii, Maria a ieșit la pensie, deși, din toate punctele de vedere, și-ar fi putut continua cariera de profesor. Îi plăcea mult viața de la școală, dar s-a gândit că ar vrea să lase loc tinerilor, care și-șa își găsesc greu un loc de muncă în zilele noastre.
Pe parcela ei de pământ dintre bloc și pădure, crește zece găini și cultivă cât îi trebuie: roșii, ardei, castraveți, fasole și ceapă. Are grijă de doi câini care s-au aciuat lângă bloc de când au fost abandonați acolo de nu știe cine.
Maria iese o dată pe lună la cumpărături, la plătit facturi și scos bani de pe card, la Horezu, cel mai apropiat oraș. Plătește pe cineva cu mașina, care să o și aștepte cât cumpără mâncare pentru ea și animalele din bătătură. În Bistrița nu sunt mijloace de transport în comun. În timpul pandemiei au devenit nerentabile, după spusele primarului Toni Peștereanu, aflat la vremea aceea, în 2023, la al treilea mandat, așa că serviciul public a fost sistat.
Maria îmi zice că atunci când era profesoară mergea cu elevii pe trasee în Buila-Vânturarița și îi plăcea mult. Astăzi, îi pare tare rău că tinerii stau atât de mult pe calculatoare și telefoane și, în semn de protest față de tehnologie, despre care consideră că e prezentă în exces în viețile tinerilor, a refuzat să își monteze wi-fi, chiar dacă o rugase fiica ei, care vine să o viziteze cu nepoata. Locul preferat al Mariei, din toată lumea, e casa părintească din satul vecin. A fost nevoită să o vândă pe aproape nimic în pandemie, când nu se mai putea duce acolo și începuseră să intre hoții. De teamă să nu fie distrusă, a preferat să o dea pe bani puțini unei familii tinere cu copil, veniți de la oraș.
Îmi prezintă plantele pe care le îngrijește de pe balcon și observ în vitrină ceșcuțele din lut și cocoșul de Horezu, pe care apoi le voi regăsi, fără excepție, în toate casele din zonă în care am fost primită.
Pentru Maria, pe lângă toată viața trăită aici și toate amintirile care o leagă de loc, ce nu o lasă să plece și să se mute alături de fiica sa și familia ei, este liniștea. Locuiește la bloc, are pădurea în spate, aer curat, o parcelă bună de pământ și multă liniște pe care spune că nu ar da-o pe nimic.
Așa cum se întâmplă în toată țara și în special în zonele rurale, nici Bistrița nu este iertată de trendul demografic negativ. Doamna Maria e împăcată cu bătrânețea și cu viața pe care o duce aici, dar îmi spune că satul este îmbătrânit pentru că majoritatea tinerilor ori sunt plecați în țară ori afară, la muncă. Din cât pot să văd în teren, peisajul social bistrițean este îmbătrânit, dar nu e chiar atât de rău pe cât mă așteptam să fie, obișnuită cu majoritatea satelor românești pe care le-am străbătut. Din poartă-n poartă văd câte un adolescent și mai aud câte un motor exagerat de zgomotos, condus de vreun tânăr în căutare de senzații intense în satul monoton. Mă plimb de-a lungul Bistriței iar la cele trei baruri locale văd destul de multe fețe la pubertate, grupuri, grupuri.
Narcis are 15 ani și îi place viața din Bistrița în acest moment al vieții lui, dar plănuiește să plece în curând.
A câștigat recent centura la box la campionatul de la Păltiniș, inspirat de Mike Tyson și Muhammad Ali, dar cel mai mult de unchiul lui din Timișoara, boxer și el. După Păltiniș, urma să participe la Campionatul Național de Box, dar l-a ratat din cauza pregătirii pentru examenele de final de clasa a opta.
Înainte de pauza pentru examene, alerga aproape zilnic pe potecile de munte care pornesc din sat și duc în păduri. Merge mereu singur și spune că n-a avut niciodată probleme cu câinii, iar de urs nici nu se pune problema în zona asta. Deși Parcul Național Buila-Vânturarița a devenit o destinație cunoscută de turiști în ultimii zece ani, mai ales pentru iubitorii de munte, din spusele localnicilor, majoritatea sunt turiști „educați”, care nu lasă gunoaie și respectă natura, așa că în zonă nu există urși „gunoieri”.
Lui Narcis îi place Bistrița, pe de-o parte: natura, liniștea și faptul că întâlnește turiști, din diverse țări chiar, care vin pe munte. În plus, sunt destul de mulți tineri de vârsta lui prin sat și prin localitățile vecine. Însă, îmi spune tot el: „Zona e destul de înapoiată și îmbătrânită și nu prea găsești chestii de făcut”. Va merge la liceul din Horezu, unde vrea să studieze științe sociale. Planul pe mai departe e să urmeze Academia de Poliție și să se stabilească la Timișoara.
Deși apreciază natura de lângă casă, nici pe Narcis, nici pe alții din generația lui cu care am stat de vorbă, nu îi preocupă subiectul carierei sau Parcul Național. Au auzit vorbindu-se despre ele pe la „oamenii mari” și, în trecere, pe la școală în diverse contexte. „Îmi amintesc că au venit o dată la școală cei de la parcul național să ne spună despre plantele și animalele de acolo”, își amintește Ionela, o adolescentă de 13 ani.
Cele mai mari bătăi de cap i le-au dat chestiunile legate de stereotipurile fizice și tot ele i-au adus cele mai mari probleme în situații conflictuale. De foarte mică a căutat să înțeleagă cum aceste stereotipuri influențează dinamica relațiilor și cum tratamentul primit de la cei din jur este strâns legat de aspectul fizic. A înțeles că fetele „cu corp divin”, așa cum le percepea când era mai mică, sunt mult mai puțin pasibile de a fi ținta bullying-ului. Și-a petrecut mulți ani din copilărie preocupată de kilogramele de care își dorea din tot sufletul să scape, pentru că îi aduceau necazuri și remarci jignitoare, de comparații cu alte fete, de șicane stârnite de aceste diferențe și de nevoia de a se iubi pe sine așa cum este.
Simte că această comunitate foarte mică, în care informațiile se propagă cu viteză și distorsionare, o claustrează social. Își dorește să trăiască într-un loc în care oamenilor le pasă mai puțin despre viața altora și abia așteaptă să plece, să se piardă într-un oraș mare. Se vede în Cluj, absolventă a Academiei de Poliție.
La liceu vrea să urmeze profilul de filologie, pentru că îi place foarte mult franceza. În Bistrița se simte foarte în siguranță: îi place să se plimbe până la miezul nopții în lungul satului, să-și asculte muzica preferată în căști și să se gândească la ale ei.
„E multă bătrânețe în sat”, spune Ionela, și îmi dă și un reper specific: „Anul trecut, bunica a numărat 7 oameni care au murit într-o lună jumate aici.”
Când o întreb pe Ionela despre locul ei preferat sau cu poveste, nu stă pe gânduri. E un loc față de care avea resentimente până de curând, dar cu care s-a împăcat recent: intrarea în Defileul Bistriței.
Pe muntele în a cărui stâncă sunt sculptate în basorelief cele două cruci de pe vremea domniei lui Carol I, printre arbori și arbuști, este înfiptă și crucea de metal care consemnează locul morții bunicului Ionelei. Bărbatul a murit alunecând de pe stânci pe-o vreme ploioasă, la întoarcerea în sat dinspre Schitul Păpușa.
Ionela a trecut peste povestea care o întrista în copilărie iar acum vine pe defileu cu inima deschisă. E locul unde parcă se conectează cu bunicul pe care nu l-a cunoscut, dar despre care știe că a fost un om foarte bun și își dă seama, din poveștile familiei, că a moștenit foarte multe de la el. În plimbările ei lungi cu căștile în urechi, ori cu prieteni, vecini sau verișori, vine destul de des pe aici și urcă mai departe pe defileu – la plimbare, la cules de fructe de pădure ori ciuperci.
„Despre discuția asta cu parcul național nu m-a prea interesat, sincer. Au mai fost la noi la scoala cei de la parc și ne-au vorbit; mi s-a părut interesant atunci, pe moment, dar nu m-am mai întrebat nimic despre asta apoi.”
Așa cum mă așteptam și cum reiese și din conversațiile purtate, interesul celor tineri pentru subiectele dezrobirea romilor, carieră și parc național, este foarte scăzut. Prioritatea lor este să-și caute confortul și, totodată, provocări; să se distreze și să-și clădească viitorul în marile orașe. Sunt cu gândul la plecare, iar viitorul satului nu are loc momentan pe lista lor de interese.
În rândul adulților, în schimb, situația stă un pic altfel. Despre cariera de piatră, de pildă, Dana îmi spune că „e suficient cât s-a distrus. Era, într-adevăr, mai prosperă zona… dar 58 de ani a fost exploatată și ne-a ajuns, acum ne putem dezvolta altfel”. Zice că în 2004, când masivul Buila-Vânturarița a fost declarat parc național „nu știam noi inițial ce înseamnă asta, dar am înțeles pe parcurs”.
Dana are acum 57 de ani și își amintește că în copilărie le-a căzut tavanul casei din cauza împușcăturilor pentru extracțiile de la carieră și că hainele proaspăt spălate se umpleau imediat de praful din aer. Copil fiind, ține minte că auzea des despre muncitorii din zona de extracție, care, în timp, dezvoltau probleme de sănătate, precum silicoza, despre care am auzit de la mai mulți localnici, din cauza cauza prafului inhalat.
Cu Dana și Mihai, partenerul ei, stau de vorbă chiar pe defileul Bistriței, într-unul dintre locurile lor preferate de stat seara la țigară și povestit viețile de peste zi. Am venit aici și pentru că este locul de unde se vede cel mai bine Vârful Ionașcu, locul lor de suflet. Acolo au petrecut deopotrivă unele dintre cele mai frumoase clipe împreună, dar și accidente care nu o dată i-au dus aproape de tragedii. Totuși, vârful rămâne locul lor preferat, unde merg întotdeauna cu drag, chiar dacă acum ajung acolo destul de rar.
Cei doi sunt, din multe puncte de vedere, un cuplu nonconformist. Ea este asistent maternal iar Mihai învățător într-un sat vecin, amândoi cu vocații incontestabile pentru a lucra cu copiii; lucru pe care îl fac de o viață întreagă cu mult respect și drag. Îmi dau seama imediat de asta din poveștile lor.
Precum majoritatea adulților cu care am stat de vorbă, Dana și Mihai cunosc destul de bine motivul suspendării activității de la carieră, deși până de curând în comunitate existau multe confuzii pe subiect. Mulți dintre cei de-acolo au înțeles inițial că închiderea carierei a fost impusă de regimul parcului național Buila-Vânturarița. De altfel, România are un întreg istoric de relații conflictuale între comunitățile locale și ariile naturale protejate. Conflictele se justifică de cele mai multe ori de înlănțuiri de decizii administrative luate de sus în jos, neracordate la realitatea din teren și la nevoile oamenilor care trăiesc în astfel de zone cu regim special.
În cazul de față, cariera de calcar și-a redus drastic activitatea din multiple motive: Uzina de Sodă Govora, întreprinderea care prelucra materia primă extrasă din carieră, și-a pierdut principalul client din Polonia. Apoi, lipsa cererii de calcar pe piață s-a suprapus cu faptul că extracțiile afectau structural Mănăstirea Arnota, monument istoric și arhitectonic de importanță națională, aflat chiar la granița cu zona de extracție. Din această cauză, licența de exploatare, expirată în 2020, nu mai poate fi reînnoită, făcând astfel sistarea activităților de extracție inevitabilă, îmi explică Dana și Mihai.
Cei doi sunt mari iubitori de munte și drumeții și, deși cunosc ca-n palmă pădurile și stâncăriile Builei și preferă traseele neconvenționale și pe poteci nemarcate, condiția fizică le permite acum mai puține aventuri de genul ăsta. Așa că, în ultimii ani au îmbrățișat și drumețiile ușoare, pe trasee turistice – adică exact acele poteci pe care le „băteau” în copilărie, chiar dacă nu erau însemnate.
Dana și Mihai apreciază mult faptul că acum există trasee tematice și că potecile sunt tot mai bine amenajate și marcate în Parcul Național Buila-Vânturarița, că refugiile sunt îngrijite, că din loc în loc găsesc măsuțe și băncuțe din lemn pentru popas, că se întâlnesc adesea pe traseu cu rangerii și biologii parcului, pentru că „ei protejează, cât de cât, că mai sunt și nebuni”. Îmi dau ca punct de referință exemplul pe care îl apreciază, Parcul Național Cozia, învecinat cu Buila-Vânturarița. Și pe acolo merg des și le place faptul că e bine amenajat, „panourile informative sunt mai ceva ca o enciclopedie”. Se bucură când întâlnesc în drumețiile lor „oameni serioși, de munte” din toată țara, mulți dintre ei echipați corect.
Cei doi ar vrea ca regiunea lor să se dezvolte în direcția turismului dedicat celor care iubesc natura sălbatică.
Am regăsit entuziasmul pentru dezvoltarea turistică a zonei la mulți dintre localnicii cu care am stat de vorbă. Cu fiecare interviu, îmi devenea tot mai clar că modelul ideal pentru această zonă înconjurată de natură e bazat nu pe exploatare, ci pe explorare.
„La noi în comună marea majoritate sunt oameni harnici, gospodari, care au întreținut bine moștenirea pe care au primit-o de la străbuni, adică pământul, livezile. Problema este că populația îmbătrânește și atunci rămâne și terenul neîngrijit. Eu văd asta și pe terenul meu. Dacă atunci cand eram mai tânăr aveam și animale și vacă, acum ne-am limitat la culturi de vegetale, copiii au plecat... Dar noi sperăm sa se dezvolte turistic zona.”, îmi spune Gheorghe Osiac, directorul Școlii Speciale Bistrița.
Confirm descrierea lui. Satul Bistrița și întreaga comună Costești, din care face parte, sunt vizibil bine îngrijite. Străzile și ulițele lăturalnice sunt curate și surprind localnici care se îngrijesc de spațiul public din preajma casei lor. Casele sunt mici și cochete și destul de multe păstrează elemente de arhitectură locală, chiar dacă noul val de arhitectură postdecembristă, specific zonelor rurale din România, își face prezența simțită și aici. Nivelul social diferă de la casă la casă, însă trandafirii din curțile oamenilor sunt la fel de frumos înfloriți și cosmetizați pe ziduri și pe garduri.
După orele de lucru la școală, Gheorghe se ocupă de afacerea familiei: producție de legume certificate ca Produse Montane, în cele câteva solarii din curte. Clienți îi sunt chiar sătenii, iar majoritatea vin și își culeg direct din seră produsele. Îl întreb de ce preferă oamenii să vină să cumpere de la el în loc să cultive și spune că „nu prea ne mai ajută clima, schimbările climatice au făcut producția în aer liber tot mai grea. Grindina e o mare problemă, așa că oamenii cumpără de la mine răsaduri și se descurcă cât pentru consumul proaspăt. Dar pentru conserve nu se descurcă să cultive atât de mult așa că vin și cumpără.”
Gheorghe crede că o mare problemă a comunității lui, și a societății, în general, este dezbinarea dintre oameni și legăturile tot mai slabe dintre vecini: „Nu sunt nostalgic după comunism, dar regret unele lucruri. Parcă acum ne lipsește socializarea, întâlnirile între oameni. Comunicarea a dispărut, oamenii sunt preocupați de problemele zilnice, aleargă, fiecare își vede interesul propriu și al familiei… și nu a fost așa dintotdeauna. Poate pentru că oamenii aveau un loc de muncă stabil, îi făcea să fie mai liniștiți pentru ziua de mâine și nu trebuia să alerge atât de mult. Erau cei trei de opt: opt ore de muncă, opt ore de odihnă și opt ore pentru activități recreative. Acum oamenii nu mai pot sa țină cont de lucrurile astea, poate 12 ore trebuie sa muncească și vin obosiți și nu mai au vreme de stat la vorbă cu vecinii. ”
Pe lângă asta, adaugă directorul Școlii Speciale, deși populația e îmbătrânită, localitatea are potențial de schimbare. „Trebuie atrași investitori din cât mai multe domenii și promovată bine zona.” În ce privește turismul, însă, Gheorghe zice că deși vin în zonă autocare pline de copii, aceștia par că se plictisesc. „Nu sunt interesați de monumente și biserici, normal. De multe ori programele de excursii sunt umplute din inerție cu timp pe la biserici și mănăstiri, deși e clar că cei mici nu au interes pentru astfel de obiective”. Gheorghe Osiac consideră că momentan zona oferă prea puține opțiuni pentru petrecerea timpului liber, așa că turismul monahal este cel care ține pilonul turistic în picioare.
Într-adevăr, spun localnicii și colegii mei din Kogayon, care cunosc foarte bine zona, cei mai mulți turiști vin aici pentru Mănăstirea Bistrița, nu pentru natură sau alte obiective. Vine lume din toată țara la moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, cunoscut ca făcător de minuni. Își caută alinarea oameni cu diverse probleme, de la chestiuni de natură fizică până la tulburări emoționale și psihice ori cei despre care se spune că ar fi ispitiți de tentațiile duhurilor demonice – cum ar fi tânărul venit din Constanța, pe care l-am cunoscut în săptămâna în care am lucrat la această documentare și am fost cazată la Mănăstire.
Îl întreb pe Gheorghe Osiac de ce crede că are zona nevoie ca să devină un punct de atracție. „Printre altele, o variantă ar fi promovarea a ceea ce a fost odată; a produselor de manufactură care se făceau la noi. Comunitățile rome din zonă au muncit tot timpul aici, cu toții făceau câte ceva specific și erau bine cunoscuți pentru asta: mături, nuiele, coșuri împletite, linguri de lemn sculptate. Mai erau aici și cinci varnițe unde se ardea calcarul și se obținea var nestins. Când eram copil țin minte că se făceau coloane de căruțe ca să cumpere var nestins și mergeau cu el în zonele de câmpie unde nu exista acest material și făceau troc apoi”.
Atât istoria dezrobirii romilor în zonă, cât și poveștile localnicilor, îmi confirmă că identitatea locului cuprinde practicile de artizanat pe bază de lemn, practicate mai ales de către romi. În prezent, acest element nu mai este vizibil prezent în comunitate.
Din comunitatea de romi așezați în sat, „peste râu”, cum îmi explică localnicii, stau de vorbă cu Kiki Bistrițeanu, așa cum îl știe lumea prin sat și pe TikTok. Carismatic și iscusit la cuvinte, Kiki m-a plimbat foarte emoționant prin istoria familiei lui. Îmi povestește melancolic despre bunica, figura feminină care i-a marcat copilăria în cel mai frumos mod. Familia lui era stabilită aici deja când a venit el pe lume, dar se perindau prin toate satele și comunele vecine vânzând obiecte de uz casnic sculptate în lemn: linguri, vase, mături.
În 2013, încurajat de un program al Grupul de Acțiune Locală (GAL) Horezu, Kiki și-a înființat o firmă prin care să vândă obiecte artizanale din lemn, după tehnicile pe care le cunoștea din copilărie. Lucrurile n-au mers prea bine, după șase luni afacerea încă nu devenise sustenabilă, nu-și mai putea plăti angajații, așa că a închis firma.
Deși comunitatea din Bistrița este formată deopotrivă din romi rudari (cioplitori în lemn) și români și n-am auzit de conflicte vii, vocale, între cele două grupuri etnice, în sat se resimte totuși o oarecare segregare culturală. De altfel, distanța și împărțirea geografică a celor două comunități ar putea fi una dintre cauze. Multe familii, mai ales din comunitatea de romi, au plecat la lucru în străinătate, astfel că în zona de peste râu a satului zăresc o mulțime de case generoase, recent construite, dar încă nelocuite, sau locuite doar temporar de familiile care fie sunt încă stabilite în afară și vin aici doar în vacanțe, fie pleacă sezonier.
Lui Kiki subzistența îi consumă toată energia și îmi dă de înțeles că nu se așteaptă ca schimbări din exterior, precum dezvoltarea turistică a zonei să aibă puterea de a-i îmbunătăți ori înrăutăți viața.
„Atunci când ești sărac, nu scapi de una și intri în zece; mulțumești pentru una și mâine te aștepți la zece greutăți. Și n-ai cum să ieși din ele. Nu e să zici că să ai răbdare, nu e să zici că trece cu timpu’. Știi clar ca nu o să ajungi acolo niciodată. Că în ziua de azi dacă n-ai pe cineva care să te susțină, să te ajute la primu zbor’… vei rămâne pe jos tot timpu’. Și ești și desconsiderat de societate, ești desconsiderat de mai toată lumea, pentru că… ce să ia cineva de la tine, la ce să aștepte? La nimic bun, pentru că ca se știe că nu ai ce să oferi.”
Kiki își amintește încă de când era copil că apelativul „țigan” era utilizat adesea peiorativ și că, la rândul lui, a crescut cu o frustrare față de neintegrarea romilor în societate. Pentru el una dintre valorile de căpătâi este familia. „Cel mai mult și cel mai mult îmi doresc să am copiii lângă mine și să știu că sunt bine, că s-au realizat și că pot să le ofere la copiii lor ce nu am putut eu să le ofer.”
Pe final, îi fac o fotografie, mă roagă să nu îi prind papucii și să surprind, în spate sus pe deal, schitul Păpușa.
Tot cu un munte pe fundal, Constantin Stoica mi-a povestit cu mare nostalgie despre viața la cariera de calcar Arnota, unde a lucrat ca excavatorist 36 de ani.
În 2020, când s-au făcut disponibilizările, Constantin a intrat în șomaj tehnic cu plată compensatorie. S-a înscris de bună voie la disponibilizare pentru că îi era clar că oricum treaba la carieră nu va mai merge mult. Un an de șomaj tehnic mai târziu s-a reangajat tot în serviciul carierei, dar la o firmă privată, ca agent de securitate, pentru a păzi banda rulantă pe care coboară macadamul în satul Bistrița. Lucrează acum pe un salariu mai mic, dar cu mult mai puțină responsabilitate.
Îmi povestește cu drag de anii de glorie ai carierei. Deși avea o meserie cu mare răspundere și risc, era mulțumit financiar și îi plăcea mult și colectivul, „că erau majoritatea tineri și responsabili”.
Aproximativ 400 de oameni din Bistrița și din satele vecine erau angajați la carieră. Dimineața, când se adunau la autobuzele care îi duceau sus, la zona de extracție, satele arătau „ca un furnicar”. Constantin spune că nu a resimțit diferențe majore în ce privește munca și nivelul de trai dinainte, respectiv după revoluție, că mersul la carieră nu s-a schimbat – și tocmai „de-asta nici nu am plecat în străinătate după ‘90, când s-a dat drumul la graniță, că era bine aici”. Pe lângă carieră, mai muncea ca zilier prin sat, se descurca bine să-și întrețină familia. În plus, cunoaște ciupercile din zonă, iar toamna, mânătărcile îi erau sursă de bani, cu care își îmbrăca și pregătea copiii pentru noul an școlar când erau mici. Culegeau kilograme bune de ciuperci și le vindeau la centrul de colectare pentru ciuperci și fructe de pădure din satul vecin, Romani, care funcționează și acum.
„Cariera a fost o mină de aur pentru zona asta. Acum deja e mult mai greu să te descurci și nu mai avem nicio sursă de venit; tinerii trebuie să plece afară ca să trăiască bine”.
Regiunea Ruhr din Germania a fost în trecut un important centru al industriei miniere și siderurgice. Astăzi, multe foste mine au fost transformate în muzee și spații culturale, cum ar fi Muzeul de Istorie Industrială din Oberhausen și Parcul Industrial Landschaftspark Duisburg-Nord, o fostă oțelărie convertită într-un parc public.
Zonele miniere istorice din Cornwall, Marea Britanie, cunoscute pentru exploatarea cuprului și a cositorului, au fost integrate într-un proiect numit "Cornwall and West Devon Mining Landscape", recunoscut de UNESCO. Vizitatorii beneficiază de tururi ghidate și trasee tematice care ilustrează istoria mineritului în regiune.
Pe lângă exploatarea activă a marmurei, carierele din regiunea Carrara a Italiei au fost integrate în trasee turistice care oferă vizitatorilor o perspectivă asupra procesului de extracție și prelucrare a marmurei.
Cavagrande del Cassibile, o fostă carieră de calcar din Sicilia, a fost transformată într-o rezervație naturală și arheologică, unde turiștii pot explora defileul, peșterile și siturile arheologice.
În același spectru ar putea fi încadrat și Parcul Natural Văcărești; un exemplu de investiție masivă de infrastructură în ceea ce nu s-a materializat ca element hidrotehnic, devenit astăzi obiectiv de vizitare reper din București și spațiu de natură al capitalei.
Îl întreb despre perspectivele lui despre viitorul regiunii și a satului. Faptul că întâlnește din când în când prin sat turiști care vin pentru traseele de pe munte îi întărește credința că zona e valoroasă și ar putea fi convertită economic către turism.
Văzând zona cu ochii turistului, confirm. Din punctul de belvedere de deasupra carierei vezi în același plan natura sălbatică cu întinderi de munți împăduriți, în contrast cu desfășurarea antropocentrică a masivul doborât de activitatea umană, și satele răsfirate între aceste două mari repere.
De altfel, Bistrița nu e singura regiune minieră sau exploatată industrial din lume care se confruntă cu necesitatea de convertire a utilizării spațiului, pe fondul trecerii de la exploatarea brută a naturii la modalități de utilizare non-intruzive.
În foarte multe cazuri este vorba despre orașe sau regiuni întregi, de întinderi de zeci sau sute de mii de hectare. Există foarte multe exemple, iar o mare parte din ele sunt patrimoniu UNESCO și sunt, în prezent, zone de cultură: muzee sau parcuri publice, unde vizitatorii pot explora pe cont propriu ori pot participa la tururi ghidate.
Totuși, oricât de frumos și în acord cu comunitatea locală ar suna un astfel de proces de convertire și reinventare a unei regiuni, există o mulțime de provocări, și de natură umană și juridic-administrativă.
Încheierea unei epoci în cazul Bistriței vine cu oportunitatea deschiderii unei noi etape și conturează un viitor în care bunăstarea comunității se bazează pe un mod diferit de interacțiune cu natura; o abordare non-materială, mai degrabă contemplativă, care exclude exploatarea nesustenabilă și lasă loc localnicilor să se reinventeze în relație cu satul și regiunea.
Situația carierei este recentă, însă înțeleg din incursiunea mea în Bistrița faptul că acești patru ani care au trecut de la momentul sistării activităților miniere au lăsat comunității spațiu să înțeleagă de ce s-a închis și, poate și mai important, să reflecteze asupra perspectivelor de viitor ale zonei.
Pentru că zona are în proporție de 80% relief și vegetație montană și este acoperită de păduri, agricultura nu pare a fi o variantă cu potențial de a contribui major la economia zonei. În situația Bistriței și a întregii regiuni vizate de inițiativa pentru Geoparc UNESCO, turismul regenerativ pare să fie, în clipa de față, cea mai fezabilă și la îndemână activitate pentru a asigura o viață mai bună comunităților îmbătrânite.
Ceea ce pune zona Olteniei de sub munte pe harta zonelor turistice remarcabile din România este bogăția sa naturală și culturală încă prea puțin cunoscută.
Viitorul geoparc are în centru Parcul Național Buila-Vânturarița și în împrejurimi alte două parcuri naționale; peste 1.300 de hectare de păduri virgine și cvasi-virgine; cinci sectoare de chei sculptate natural în piatră, unsprezece peșteri, majoritatea vizitabile, văi spectaculoase și puncte fosilifere, un peisaj alpin spectaculos, cu văi și creste, situri de mare valoare a biodiversității, cu populații prolifice de ghiocei, orhidee și tisă; depozite de argilă și minerale, pentru că de aici se obține materia primă pentru ceramica de Horezu, două cariere de piatră (Bistrița și Romani) și multe altele.
În materie de patrimoniu cultural, zona numără peste 50 de monumente istorice: biserici (construcții pe pământ, rupestre sau din lemn), cule și schituri; ceramica de Horezu, inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO, meșteri talentați cu atelierele deschise publicului și câte altele.
Cu toate astea, în lipsa unui catalizator și a unei abordări integrate, dacă e să analizăm pornind de la trendurile demografice negative, nivelul rudimentar de dezvoltare turistică și ritmului lent de adaptare a politicilor și strategiilor publice locale și regionale, zona nu pare că se îndreaptă de la sine către un model sănătos, sistemic de dezvoltare.
Turismul rural în România e în creștere, dar densitatea unităților de cazare și a posibilităților turistice nu îți arată implicit că turismul dintr-o regiune e de calitate. Fără o strategie pe termen lung, o astfel de regiune bogată în patrimoniu este vulnerabilă în fața dezvoltării haotice de infrastructură, mai ales în contextul corupției ce ne împăienjenește, al gentrificării și deteriorării patrimoniului. În România, trebuie să ne gândim în primul rând la riscurile succesului turistic al unei zone, bazându-ne pe exemple „celebre” la modul sumbru, precum Valea Prahovei, Transfăgărășan, Cazanele Dunării, Delta Dunării și, din păcate, multe altele.
În acest context, inițiativa pentru obținerea statutului de Geoparc UNESCO pentru regiunea Oltenia de sub Munte, vine în întâmpinarea nevoilor actuale de dezvoltare socio-economică și încearcă să prevină acest tip distructiv de turism, care amenință comunitățile, biodiversitatea și patrimoniul. Statutul de Geoparc UNESCO este un beneficiu în sine, așa cum este și procesul prin care o regiune trece pentru a-l obține.
Mai exact, criteriile de evaluare UNESCO cer de la bun început ca regiunea să respecte niște indicatori de calitate ce țin de educație, antreprenoriat local dezvoltat, colaborare intercomunitară și instituțională, implicarea comunității în activitățile din regiune, programe de conservare și promovare a patrimoniului natural și cultural, vizibilitate națională și internațională, prezența unei infrastructuri de transport – printre multe altele. Cele 101 de criterii UNESCO sunt, de fapt, indicatori ai unei comunități bine închegate, ai unui mediu sănătos și cu valori naturale remarcabile, și ai unei dezvoltări armonioase bazate pe antreprenoriat local și valorificarea patrimoniului.
În România există deja două geoparcuri UNESCO, respectiv Ținutul Buzăului și Țara Hațegului, iar Oltenia de sub Munte aspiră la acest statut, cot la cot cu colegii brașoveni de la Carpaterra. Există o rețea globală de astfel de situri, care numără deja 195 de geoparcuri UNESCO în 48 de țări din toată lumea.
***
Documentația necesară obținerii statutului de Geoparc UNESCO a fost transmisă la finalul anului 2023. La începutul lui 2024 valoarea geologică a geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte a fost confirmată de către Uniunea Internațională pentru Științe Geologice. În următoarele săptămâni ale lunii iulie 2024, urmează să aibă loc vizita oficială a echipei internaționale de evaluatori ai Rețelei Globale a Geoparcurilor UNESCO (RGG), pentru a analiza în teren în ce măsură zona satisface criteriile de aderare. În următoarele patru luni, Asociația Kogayon va primi recomandările membrilor RGG conform acestei evaluări, iar în primăvara anului 2025 va sosi decizia bordului RGG cu privire la includerea Olteniei de sub Munte în Rețeaua Globală a Geoparcurilor UNESCO.
Fotografie principală: Vedere asupra carierei de calcar Arnota, din satul Bistrița, jud. Vâlcea
