Pentru prima gală a Premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei, i-am scris o scrisoare chiar Sofiei Nădejde - femeia care l-a certat pe Maiorescu pentru că susținea inferioritatea femeilor față de bărbați. O figură istorică de care avem atât de mare nevoie și azi.
Dacă erai femeie română la final de secol XIX, început de secol XX, aveai ceva probleme. De vot nici nu încăpea vorba - aveai să-l câștigi abia peste vreo 60 de ani - și, chiar și-atunci, nu te-ai fi bucurat de el decât dacă erai cu carte și cu bani. La școală n-aveai voie decât printre alte femei. Nici nu se punea problema să dai bacul, pentru că, oricum, studiai doar arte, menaj și o brumă de istorie, geografie și franceză. Iar apoi te măritai - asta era valabil și pentru doamnele „de familie”, și pentru fetele de la țară. Dacă te gândeai să-ți pui un ban deoparte ca să nu depinzi de tată și/sau soț, puteai să te gândești până la Judecata de Apoi. Băncile nu-ți dădeau voie să îți administrezi singură contul, că doar de unde să știi tu aritmetica? (Bine, de fapt motivul era că bărbatul era singurul administrator de drept al banilor tăi.)
În plus, de unde până mai an, la Eminescu, femeia fusese privită romantic, idealizant, drept venere și madonă, pe final de secol, românul din Principate cobora, de voie, de nevoie, cu picioarele pe pământ. Recunoașterea oficială a existenței prostituției, care a avut loc abia în 1862, a fost învăluită într-un un halou de ipocrizie. Deși puține femei practicau munca sexuală, conform cercetătoarei Florentina Buzea, prostituatele îi „vulnerabilizau” pe bărbați, prin desfrâu, joc, băutură, bârfă, materialism. „Chestiunea femeii”, așadar, s-a născut din nevoia de „moralitate” a societății din Principatele Române, condusă exclusiv de bărbați și e cadrul în care Sofia Nădejde a deschis discuția despre drepturi egale.
Dar care anume e această „chestiune a femeii”, de pe urma căreia s-a născut feminismul în România? Ca să aflăm, trebuie să știm cam ce gândeau intelectualii epocii, care citeau presa franțuzească, romanele englezești și tratatele nemțești. Iată și ce citeau. Pe filosoful austriac Otto Weininger, care spunea că femeia nu poate să fie decât mamă sau curtezană. Pe biologul evoluționist Charles Darwin, conform căruia femeia are creierul mai mic decât bărbatul; drept urmare, academicianul român Titu Maiorescu susținea că e inevitabil mai proastă. Pe medicul italian Cesare Lombroso, care credea că bărbații sunt din naștere superiori femeilor. Ba chiar o și scria, în Femeia criminală și prostituata (1895), un deliciu la vremea sa.
Dar femeile ce spuneau? Nimic, așa-i? Tăceau și-nghițeau, că doar De-a lungul istoriei, Anon. a fost femeie, cum avea să noteze Virginia Woolf în secolul următor. Nu, n-au tăcut toate. Azi, când spui feminism, egalitate socială, drepturi, aproape că poți ajunge să crezi că toate revoluțiile încep aici și acum. Că lumea secolului XIX, întunecoasă, închistată și doldora de morală conservatoare, n-a lăsat niciun pic de loc pentru vocile femeilor.
N-are cum să fie așa, pentru că stăm pe umerii uriașelor, cam cum ar fi zis Isaac Newton dac-ar fi fost feminist.
Una dintre uriașele astea e Sofia Nădejde. Născută în 1856, într-o familie de țărani răzeși din Botoșani, e prima femeie din România care a avut voie să dea bacul, într-un liceu de băieți, prima femeie care a condus o revistă literară la noi, prima autoare a unui roman feminist (Patimi, 1903), prima femeie care a vorbit la Clubul Muncitorilor, prima care a condus congresul unui partid muncitoresc. Votată cea mai cultivată româncă a timpurilor ei de către personalitățile culturale contemporane, într-un sondaj al României literare din 1895. Publicistă, prozatoare, dramaturgă. În cei 60 de ani cât a fost activă, adică până la 89 de ani, a semnat în 43 de publicații, fie cu numele ei, fie cu pseudonimele S.G., Elisabeta, Eva, Sonia, Sorina și Vanda D. Căsătorită la doar 18 ani cu publicistul Ioan Nădejde, cu care a făcut șase copii, precum și sora pictorului Octav Băncilă. E suficient? Are voie să apară în manuale?
Sofia Nădejde, ale cărei nume înseamnă, în greacă, respectiv slavonă, înțelepciune și speranță, e prima dintre uriașele pe ale căror umeri stăm. E bunica unui feminism românesc, căruia încă nu i-au dat dinții de lapte. Iar asta este o scrisoare pentru ea, trimisă din secolul XXI.
Dragă Sofia,
Îți scriu, așa cum ai făcut-o și tu cu primul tău articol, o misivă trimisă către Maria Flechtenmacher, actrița și directoarea revistei Femeia română. Aduc vești bune: azi are loc prima gală de premii pentru literatura scrisă de femei din România. Are numele tău. Îți scriu, deci, ca să ne ajuți cu popularizarea ideii de literatură feminină (sau, cum se spune în vremurile noastre, O să te rog să ne ajuți cu promovarea). E important să recuperăm nume, parcursuri și istorii ca a ta. Avem nevoie să simțim că ne tragem rădăcinile dintr-un sol, și asta vei fi tu pentru noi. De-asta scriitoarea Elena Vlădăreanu (cred că v-ați înțelege bine) a ales să denumească premiul ăsta așa. „Faptul că am pornit de la această idee și am ajuns la o zi dedicată literaturii scrise de femei, în care să avem și întâlniri cu eleve și elevi, cu profesoare și cu profesori, în care să fie și lecturi, ca la un microfestival, și în care, mai ales, să recompensăm valoarea, este explicabil prin contextul vieții literare din ultimii doi ani, în care raporturile dintre scriitori și scriitoare au părut mai dezechilibrate ca oricând”, zice ea.
Azi, chipurile, lumea se schimbă mai repede decât oricând în istoria omenirii. Știu că de pe vremea ta au început lucrurile să prindă viteză. Se industrializau muncile, bogații adunau bani cu mai mare repeziciune, săracii nici să muncească în condiții umane nu aveau dreptul, iar femeile cereau: muncă, școală, sănătate, libertate.
„Și cei vechi dădeau educație înaltă unor robi care să le crească odraslele. Trebuie să se dea femeii instrucție, pentru că e om, pentru că e semenul bărbatului, și nu pentru că e mamă de fii. E numai o perioadă a vieții în care femeia e mamă și ar fi nedrept ca restul vieții să și-l petreacă într-o neștiință dobitocească”, scriai într-un articol din Contemporanul, în deceniul nouă al anilor 1800. Și chiar făceai ce scriai. La urma urmei, fiica ta, Elena Nădejde-Nubert, a fost una dintre primele femei medic din România.
„Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-și dezvolte inteligența, ea nu va reuși; ba chiar, cu timpul, ea se tâmpește și tinde către idiotism” - așa grăit-a Maiorescu, într-o conferință de la Ateneul Român din 1882. Dar nu trebuie să să-ți amintesc ție de asta.
I-ai răspuns, lui și tuturor celorlalți asemenea lui:
„Suntem acuzate că nu învățăm, dar avem școli? Pentru ca o femeie să aibă bacalaureatul de exemplu, trebuie să aibă și mii de galbeni. Ni se impută că nu căutăm decât să plăcem, să ne facem frumoase, fără a ne ocupa de lucruri serioase. Dar oare ce ne învață din copilărie? Cum să ne împodobim și să ne schimonosim, spre a putea tatăl să găsească, prin frumusețea fetei sale, un ginere mai bogat. Dați-ne educațiune serioasă, faceți să dispară dinaintea noastră ideea că femeia trebuie numai să placă, sădiți prin educație demnitatea personală în femei, într-un cuvânt sfârșiți odată tratamentul cel copilăresc ce ne dați, adică de a ne lăuda în prezență, de a ne ceda la orice capriciu sub cuvânt că suntem femei, de a ne săruta mâinile și a ne compara cu îngerii, iar în absență, a ne trata de paria! Noi, femeile, suntem ignorante, dar sincere cel puțin, și nu vă măgulim în prezență, spre a vă blama în absență, precum face cea mai mare parte din bărbați. Într-un cuvânt, ne-am săturat de a fi tratate ca femei, și voim să ne tratați ca pe niște oameni egali.” (Femeia Română, anul II, nr. 111, 25 martie 1879)
Femeia nu e om. Femeia e jumătate. Femeia trebuie să țină casa. Femeia trebuie să muncească. Femeia trebuie să aibă grijă de copil. Femeia trebuie să vrea să aibă copil. „Femeia n-are suflet”, cum scrii chiar tu, ironic și polemic, în Contemporanul. Femeia e un câmp de luptă și o monedă de schimb, din vremurile triburilor preistorice, ale regilor medievali și până azi. Sau, tot cum zici tu, „un câmp unde se aruncă sămânța”.
„Ce puteți zice, aceasta nu este sclavie? Voiți a mai susține că sunteți civilizați, pentru că numărați între d-voastră câteva inteligențe mari? Cu părere de rău voi spune că sunteți barbari și noi sclave, îmbrăcați și unii și alții în haine europene. Mă exprim în mod violent, pentru care vă veți supăra, nu-i așa? Eu numai mă exprim, dar dv. ne tratați chiar în mod nu violent, ci barbar.” (Sofia Nădejde)
„Da, din păcate, sub un anume unghi de vedere, femeia a avut și va avea un stăpân și va dori aceasta. (…) Chiar noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea constitui fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mâniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut”. (George Călinescu, din antologia Cum citesc bărbații cărțile femeilor, coordonată de Lia Faur și Șerban Axinte, Polirom, 2017)
De fiecare dată când citesc despre tine, mi se zice că ai fost soția lui Ion, socialist, profesor de umanioare și limbi străine, traducător, avocat și, ulterior, PNL-ist. Sunt convinsă că a fost om bun, dacă ți-a stat alături atâți ani. Dar de ce trebuie să fii în primul rând soția unui bărbat, sau obraznica aia, care i-a închis gura întâiului cărturar al țării? De ce nu poți să fii doar femeie, doar feministă, om, una dintre cele mai agere minți ale vremurilor tale?
Cică e din cauză că nu ne-am fi născut unde sau când trebuie. Nu cred în asta.
„Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei… Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană.” (Tot Titu Maiorescu, tot în conferința din 1882 de la Ateneul Român)
În secolul tău, trebuia să fii soția lui Ion Nădejde și publicista care l-a convins pe Titu Maiorescu că femeile nu sunt cu nimic mai puțin inteligente decât bărbații, chiar dacă au creierele mai mici - căci dacă ne-am lua după mărime, scriai, atunci pesemne maimuța Saimire e mai deșteaptă decât orice bărbat. În secolul meu, încă e o știre faptul că George Clooney se prezintă drept „soțul lui Amal”, reputată avocată pentru drepturile omului, - și nu viceversa, cum e norma; că soțul Angelei Merkel a fost singurul bărbat la o întâlnire a partenerilor șefilor de stat; sau că America ar fi putut avea o președintă.
În secolul tău, doar femeile albe și de condiție bună, cum ai fost și tu, se puteau gândi la studii. În secolul meu, deși legea spune altceva, 18,3% dintre fetele din România abandonează educația - mult peste media UE de 10,5%, iar 77,7% dintre copiii romi se lasă de școală.
În secolul tău, femeile nu aveau votul și erau taxate pentru orice excentricitate, cât de mică - pe tine, de pildă, te bârfea protipendada Iașului că erai, chipurile, nebună, pentru că ieșeai cu pălării înalte pe stradă. În secolul meu, femeile au drept de vot, precum și: machiaj, Photoshop, epilare, operații estetice, silicon, colagen, sexploitation, revenge porn, stalkeri, plafon de sticlă, diferențe de salarizare față de bărbații care ocupă aceleași poziții, mai multă anxietate, depresie și tentative de sinucidere decât bărbații.
În secolul tău, antisemitismul încă nu-și dăduse măsura supremă, Holocaustul - dar sentimente antisemite se strecurau până și în declarații ale gânditorilor progresiști ca tine. În secolul meu, antisemitismul n-a murit, dar s-a transformat în discurs perfid, de obicei ascuns în insinuări și perpetuarea stereotipurilor.
În secolul tău, chiar soțul tău a tradus din Engels Originea familiei, a proprietății private și a statului, în care autorul spune că femeia e egală cu bărbatul, are aceleași drepturi ca el, ba chiar că joacă un rol mai important decât acesta în familie - pentru că se ocupă de îngrijirea casei, a soțului și a copiilor. Engels întreba: cine e mai eficient în societate, de fapt? Și de ce trebuie să plece femeia capul în fața bărbatului? E drept că, și-n vremea voastră, Ion Nădejde și-a plătit credința convinsă în socialism printr-un proces soldat cu excluderea lui din învățământ, în 1881. În secolul meu, socialismul - trăit de cei dinaintea mea într-o variantă schimonosită, despotică și, în cele din urmă, naționalistă - aproape că a ajuns o înjurătură.
„Femeia din popor, pe lângă că muncește de-a valma cu bărbatul, se mai pricepe încă la o mulțime de lucruri pe care bărbatul nu obișnuiește a le face: țese, coase, împletește, pregătește fruptul, scoate păsări și face mâncare. Pe lângă acestea, în decursul veacurilor, ca mai slabă, a trebuit să capete și să aibă o doză oarecare de șiretlic, pentru a putea prin aceasta să se apere de forța brutală a bărbatului.
Se va zice poate că aceasta e femeia incultă și că nu e vorba de ea, ci de cea cultă. Dar eu cred că trebuie vorbit de femeie în general și nu de acea minoritate din care bărbații au făcut o jucărie, și pe care, după ce și-au format-o după gustul lor, acuma o defaimă şi o tratează de proastă. (...) În adevăr, eu găsesc că femeile burgheziei sunt departe de ceea ce ar trebui să fie. Ele defaimă munca și o privesc ca înjositoare. A căuta să placi pentru a putea trăi e nobil, a munci e rușine.” (Contemporanul, anul I, 1881-1882, nr. 24, pp. 873-881)
Așa scrii, în revista științifică și literară, al cărei redactor-șef era soțul tău. În textul de mai sus, publicat după moartea lui Vasile Conta, fost ministru al instrucțiunii, nu uiți să amintești că „un Conta n-au produs Bucureștii sau Iașii, ci Ghindăoanii”, la fel cum Victor Hugo nu e al Parisului, ci „a venit de departe…” Odată cu Conta, ai pierdut un mare aliat - pe cel care a susținut cot la cot cu tine instruirea egală a femeii, chiar și atunci când unele profesoare nu ți-au fost solidare. De-a lungul anilor, înfierezi apatia elitei, care își educă fiicele doar pentru „a vorbi franţuzeşte, danţa, cânta, în a face oarecari întorsături de fraze comice dar fără nici un fond serios”. Scrii despre prostituție, alcoolism la femei, divorț, poligamie și poliandrie, emanciparea femeii, femei-model din burghezia rusă, mișcările feministe din America, precum și despre „datoria tuturor femeilor care pot de a căuta a se instrui cât mai mult, căci atunci vor putea mai cu înlesnire lupta pentru emanciparea sexului întreg.”
Îmbrățișezi țăranii, oamenii muncii și fiii micii burghezii - în defavoarea celor cu „creiere mari”, care atârnă greu, precum cele ale conducătorilor Angliei înfometate și ai Rusiei în prag de dezastru. Te înconjori, totuși, de bărbații cu minți luminate din epocă. Pe lângă soțul publicist și traducător, colaborezi îndelung cu Spiru Haret - scrii despre educație în revista lui, Albina. Îl faci pe cunoscutul jurnalist ieșean Constantin Mille să devină preocupat de problemele femeilor, iar unul dintre cei mai buni prieteni îți e mentorul grupării socialiste de la Iași, Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Când îl demontezi sistematic pe Maiorescu, vii cu lecturile la tine: Darwin, Babel, Stuart Mill, Spencer, Letourneau, Manouvrier. Cărțile de știință, susții, ar trebui să stea la baza educației femeilor, nu romanele. Vrei să schimbi Constituția, asta nouă de la 1866 - dar nu în litera, ci în spiritul ei. Ai exciza cu bisturiul, dac-ai putea, idei precum „bărbatul el e stăpân, el e capul tuturor din casă”, „femeia nebătută, ca moara neferecată”, „câinele e mai credincios decât femeia, pe dânsul îl bați și el tot îți linge mâna, pe când femeia ca mai ba”.
Azi, mai nimeni nu crede că feministele au haz. Așa era și pe vremea ta? Întreb, pentru că le-aș arăta contemporanilor mei cât umor avea o feministă la 1870. Când un om politic se opune zgomotos emancipării femeii prin vot, spunând că nu vrea să vadă concetățence aduse cu forța la Cameră și la Senat, ai replica la tine. „Nu înțelegem prin emancipare aceea ca câteva zeci de femei să meargă la cameră [...] sau ca să doarmă după cum să ubişnuieşte acuma.” Că veni vorba de politică: la 1918, când se făcea Marea Unire, tu lăsai pe plan secund publicistica și, alături de alte românce feministe, fondai Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române, cu filiale în toată țara și propriul ziar - Acțiunea feministă.
Cât despre credință, deși nu folosești niciodată în scris cuvinte precum credință sau Biblie, când te apleci, totuși, asupra religiei, te amuză expresii populare precum: „femeia e zămislită de Dumnezeu și terminată de Satan” sau „femeia e din coada mâței”. Bine, te amuză în sensul că le-ai scoate cu totul din uz, pentru că ești de părere că din cauza unor astfel de mentalități este femeia judecată, subestimată și greșit înțeleasă de bărbat.
Când ai ieșit ultima dată „la rampă”, în rubrica feminină și feministă „Femeile între ele”, din ziarul Adevărul, în 1937, lumea se schimbase. Prin paginile rubricii trecuseră sculptorița Milița Petrașcu, romanciera Profira Sadoveanu, poeta Otilia Cazimir, voleibalista Etta Mănescu, scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, Ella Negruzzi, una dintre primele femei avocat din România, și câte altele. Dar tu știai exact cât de mult se schimbase lumea, și care colțuri ale ei rămâneau încă neiluminate. Ai scris atunci despre tema ta predilectă: condiția femeii de la sat. În articolul Îmbunătățirea stării economice a sătencei, arăți că este „absolut trebuitor de a i se procura mașini de tors, de cusut și ateliere mecanice de țesut; i s-ar ușura mult munca și ar fi de adevărat ajutor economiei sătești.”
Vreau să știi că de la moartea ta în 1946 și până astăzi, ți s-au întâmplat multe. Niște tinere au creat o bibliotecă cu numele tău. Se scrie și azi despre disputa ta cu Maiorescu și, ori de câte ori apar articole pe tema asta, femeile din jurul meu (și eu, odată cu ele) se bucură. Cărțile tale sunt la mare preț prin anticariate - păcat că lipsesc din biblioteci. Ți s-au dedicat teze de masterat și pagini în dicționare literare. Încă așteptăm să scrie cineva povestea vieții tale, pe înțelesul româncelor de azi. Apari, nesupusă, într-o carte pentru fete. Și, în 2018, mai multe scriitoare românce vor pleca acasă cu un premiu care îți poartă numele.
Cred că ce vreau să-ți spun e că te căutăm încă, Sofia Nădejde. Ne-ar fi plăcut să te cunoaștem, sigur am fi ieșit la o bere (lucrez pe strada Vasile Conta, știu un bar bun în apropiere). Așa că scrisoarea asta îți e adresată, pe de-o parte ca să știi că ai lăsat în urmă o moștenire prețioasă, dar, pe de alta, ca să faci cunoștință cu noi, cele de azi.
La bună revedere,
I.
Gala primei ediții a Premiilor „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei va avea loc pe 10 decembrie, la ora 19, la Rezidența Scena9. Juriul acestei prime ediții, co-finanțate de Fundația9, e alcătuit din criticii literari Adriana Stan, Andreea Mironescu, Cosmin Ciotloș, Grațiela Benga și Mihai Iovănel.
