Katherine Verdery este probabil cea mai cunoscută cercetătoare care scrie despre România. A publicat opt cărți despre viața socială la sat, ideologia națională sau economia politică a socialismului. În Viața mea ca spioană, tradusă recent la Editura Vremea, antropoloaga americană renunță la postura de observator și se confruntă pe sine, în oglinda distorsionată a dosarului de la Securitate. În același timp bildungsroman personal și studiu al funcționării Securității din România comunistă, cartea oferă o citire nuanțată asupra relațiilor sociale în socialism și a logicii suspiciunii în vremea Războiului Rece.
În cei aproape patru ani pe care i-a petrecut pe teren în Hunedoara, Cluj și București, între 1973 și 1988, Securitatea a suspectat-o pe Katherine Verdery de spionaj militar, apoi de strângerea de informații sociale compromițătoare pentru imaginea României în lume, de sprijinirea secesionismului maghiar și de complicitate cu disidenții anticomuniști. Biografia spioanei „Vera”, doppelgängerul conspirativ din dosarul profesoarei ce predă la City University of New York, avea 2891 de pagini scrise de 70 de „surse”. Că și-a identificat printre informatori parteneri intimi și că dosarul conține o poză cu ea în chiloți, în camera de hotel, arată cât de adânc îi pătrunsese Securitatea în viața privată.
Revelația că „Vera” i-a infiltrat și deraiat universul social și afectiv îi provoacă antropoloagei dileme identitare, tocmai menirea doppelgänger-ului în operele de ficțiune. Aidoma protagonistului din Omul dedublat al lui Dostoievski, cercetătoarea a descoperit în „Vera” o persoană „mai îndrăzneață, mai ascunsă, mai vicleană”, în care Securitatea vedea „o intrigantă ce căuta să destabilizeze regimul”. Ajunge ea însăși să se întrebe dacă era într-adevăr o persoană onestă sau „nu cumva le-am justificat îndoielile“?
Ca să se împace cu sine, a trebuit să o înțeleagă pe „Vera” și sistemul care a produs-o. Spre deosebire de intelectualii autohtoni care și-au folosit dosarele să-și expună martirajul anticomunist, profesoara preferă abordarea etnografică celei etice. Nu-și demască informatorii, ci îi protejează prin pseudonime și alterări biografice. În locul condamnării morale care i-ar „bloca posibilitățile de înțelegere”, caută să discearnă cum acțiunile ei au conturat-o pe „Vera” și, viceversa, cum alter ego-ul i-a influențat relațiile și cariera.
Prima parte a cărții explorează aceste intersecții dintre cariera de cercetătoare și dublura din dosar. Prin intermediul a trei voci narative - a ei din trecut (scrisori și note de teren), a Securității (informările din dosar) și a ei din prezent - Verdery reflectează autocritic asupra propriei deveniri ca antropolog și discută asemănările dintre etnografie și spionaj.
În contextul Războiului Rece care împărțea lumea în „noi” și „ei”, orice mișcare a americancei putea fi interpretată drept spionaj. Cum altfel să înțeleagă securiștii că se stabilise pentru cercetare folclorică tocmai într-un sat din apropierea fabricii de armament din Cugir? De ce și-ar fi deschis cartea despre Transilvania cu un banc etnic despre români dacă nu era filo-maghiară? Hazardul, curiozitatea sau gafa nu aveau sens pentru ofițerii setați să detecteze intenții ascunse. Nu ajuta nici faptul că metodele antropologilor seamănă adesea cu ale securiștilor înșiși: se preocupă de „starea de spirit” a oamenilor, își cultivă relațiile sociale și folosesc pseudonime în notițele de teren.
Astfel motivați, securiștii știau mereu pe cine vizita, ce discuta, chiar și cu cine se culca, deși cercetătoarea își lua unele măsuri de precauție: telefona din stradă sau cobora din taxi cu câteva intersecții înainte de destinație. Cum astfel de tactici erau arareori eficiente, urmărirea îi iradia cercul social. Prietenia cu străina îi punea apropiații pe radarul Securității fie ca urmăriți, fie ca potențiali informatori. Astfel, Verdery se întreabă dacă nu cumva a fost prea naivă și neglijentă în cercetare, dacă ar fi putut să fie mai prudentă, dacă ar fi putut să nu servească, fără voia ei, drept instrument al Securității. „Sosirea mea fusese o mană cerească pentru Securitate: îi ajutasem să intre (la sate – n.m.), precum puricii în blana unui câine vagabond.”
Cartea Katherinei Verdery nu se limitează să descrie complexitățile cercetării sub supraveghere. Partea a doua investighează logica socială a delațiunii și supravegherii pe baza interviurilor cu informatorii și ofițerii ei de caz. Prin intermediul acestor interviuri, antropoloaga descoperă că cheia înțelegerii Securității stă în contextul social și cultural în care se desfășurau informarea și recrutarea, mai degrabă decât în lașitatea informatorilor și răutatea securiștilor.
Era Katherine Verdery îndreptățită să se simtă trădată de prietenii care au scris note despre ea la Securitate? Ca să pătrundă logica relațiilor sociale în socialismul românesc, cercetătoarea a trebuit să renunțe la tendința americană de a gândi în termeni de indivizi autonomi și de a vedea prieteniile drept ceva care se leagă cu ușurință. „Este bineînțeles absurd să-mi imaginez că voi fi mai importantă decât propriile lor familii, prietenii și relațiile de o viață care au longevitate mult mai mare pentru ei decât relațiile cu noi pe care ei le protejează prin rapoartele lor despre mine,” scrie profesoara.
Succesul Securității venea din măiestria cu care naviga tocmai aceste relații sociale. Securiștii apar ca un soi de etnografi perfizi: dezvoltau relații complexe cu informatorii, cu rudele și cu prietenii celor pe care îi urmăreau, le făceau favoruri informatorilor voluntari. Scopul era să penetreze rețelele sociale și să le reașeze, contribuind la fabricarea de identități. Astfel, Securitatea se înșuruba adânc în societate. „În loc să ne imaginăm o Securitate invizibilă, cu ochii mereu la pândă pe o populație înspăimântată, ar trebui să ne imaginăm o rețea densă și variată de relații,” constată Katherine Verdery. „Securitatea nu era cumva ‘deasupra’ societății în aparatul stat, ci în interiorul ei, cu tentacule care se furișau în relațiile sociale ale oamenilor, în general, în moduri distructive.”
Puține cărți discută cu atâta franchețe dilemele morale ale unei cariere academice așa cum o face Viața mea ca spioană. Mult mai puține arată empatie față de informatori și curiozitate etnografică pentru securiști. Înțelegând-o pe „Vera” în contextul social al fabricării ei, Katherine Verdery evidențiază că omul e suma relațiilor sale sociale mai degrabă decât posesorul unei identități individuale. „Bogăția în oameni”, moneda forte a descurcării sub socialismul românesc, era tranzacționată nu doar de oamenii de rând, ci și de antropologi și de securiști, chiar dacă scopurile erau diferite. Securitatea apare în carte drept o uzină eficientă de identități multiple și fragmentate pe care le crea colonizând socialitatea de zi cu zi a românilor.
Katherine Verdery, „Viața mea ca spioană. Investigații dintr-un dosar de Securitate”, Traducere Anca Irina Ionescu, Editura Vremea, 2018
Aici puteți citi un interviu cu Katherine Verdery pentru Scena9.
