La 91 de ani, Geta Brătescu este prima artistă femeie căreia i se dedică o expoziție personală în cei mai bine de 100 de ani de când România participă la Bienala de Artă de la Veneția, cel mai important eveniment din lume în materie de arte contemporane. La o lună de la deschidere, expoziția „Apariții”, curatoriată de Magda Radu, e aproape invariabil prezentă între highlight-urile Bienalei din acest an, fie că vorbim de Telegraph sau de New York Times. Am invitat-o pe Daria Ghiu, autoare a cărții „În acest pavilion se vede artă. România la Bienala de Artă de la Veneţia” să ne facă un scurt tur în arta Getei Brătescu, a cărei expoziție o putem vedea la Veneția până pe 26 noiembrie.
Înainte de toate, să facem cunoștință. Geta Brătescu e versatilă, e mobilă, lucrează fără încetare de peste șase decenii, trăiește bucuria desenului și se lasă greu încadrată într-o mișcare artistică (nici nu îi plac catalogările). E dada, e neo-dada și neoavangardistă, e deopotrivă în tradiție și în afara ei, având grijă să de-rutineze fiecare obiect și foaie de hârtie, e o intelectuală fină și un om de cultură. Provocatoare, dar fără să sfideze: provocatoare prin toată această mașinărie performativă pe care, la orice pas, e capabilă să o pună în funcțiune. Și face asta zi de zi, fără oprire.
1. Veneția, Italia
Să pornim la drum din prezent, într-o călătorie De la Veneţia la Veneţia, parafrazând titlul primei cărţi semnate de Geta Brătescu și publicate la Editura Meridiane în 1970. Artista face o călătorie în Italia alături de soțul și cel mai bun prieten al său, Mihai, la mijlocul anilor ‘60, o călătorie care ia ca punct de pornire şi de sosire Veneția. Vizita ei nu are legătură cu Bienala de artă, ci cu Italia pur și simplu, acel teritoriu pe care artiștii îl includ dintotdeauna în călătoriile lor, ca pe un spațiu absolut necesar formării lor vizuale. Pentru a înțelege mai bine contextul, în 1966, spre exemplu, Pavilionul României este dedicat unei expoziții solo Ion Țuculescu post-mortem, curatoriată strategic și foarte calculat de Petru Comarnescu.
„Veneția este o scenă pustie. Omul modern cu haina lui simplă și gestul dezinvolt trece inaderent în acest cadru potrivit brocartului și gesturilor rituale” – așa începe cartea Getei Brătescu. Or, prin această descriere a unui oraș niciodată pregătit pentru timpurile moderne, artista împărtășește puțin din modul său de a vedea lumea: fiecare spațiu este în mod secret definit de urmele și traseele sale. Pe toate acestea, ea le vede împletite cu timpul prezent, ca o memorie predefinită.
2. Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneția
În 1960, câteva lucrări de Geta Brătescu sunt expuse în Pavilionul României de la Bienala de artă de la Veneția. E vorba despre o expoziție colectivă, de grafică tânără, organizată de artistul suprarealist Jules Perahim, alături de o expoziție dedicată „patriarhului” recuperat de noul regim, pictorul Gheorghe Petrașcu. Artista nu merge la Veneția cu această ocazie, călătoresc doar lucrările sale ușoare. Printre ele, se află Sărbătoare, o defilare de 1 mai, din linii simple, aproape de abstract.
57 de ani mai târziu, la 91 de ani, Geta Brătescu se întoarce la Veneţia cu opera sa, într-o expoziție solo în Pavilionul României. Bienala de artă de la Veneţia e evenimentul emblematic al artei contemporane din lume, singurul care, în momentul de față, ține încă foarte puternic cont de ideea de reprezentare națională. Pentru istoria participărilor româneşti într-un Pavilion construit în 1938 (de nimeni altul decât Nicolae Iorga, care în 1929 a creat Casa Romena di Venezia, în Palazzo Correr, bunul prieten și admirator al Italiei și al regimului politic fascist al acesteia în deceniul 3), prezenţa Getei Brătescu ne pune în faţa unui eveniment absolut. Este prima expoziţie personală a unei femei. Gândiţi-vă că vecinii noştri polonezi (vizitator fiind, ajungi în Pavilionul României aflat pe Isola Sant’Elena fie ţintă – mai ales dacă eşti român şi freamăţi –, fie dacă vii dinspre Pavilionul Poloniei, lipit de al nostru, ori de la greci, în dreapta noastră) o expuneau by herself pe regretata Magdalena Abakanowicz încă din 1980! În Pavilionul României, solo show-urile sunt puține, iar dacă sunt, sunt strict masculine. Artistele femei apar sporadic în expoziții colective și fie marchează un teritoriu etern considerat minor, al artelor decorative (caz izolat, 1970), fie pe cel al graficii (1972). Încă ceva: își fac puțin apariția în interbelic, cât și în timpul realismului socialist.
3. Apariții
Este titlul expoziției Getei Brătescu în Pavilionul României, cât și în Noua Galerie a Institutului Român pentru Cultură și Cercetare Umanistă. Expoziția este curatoriată de Magda Radu (autoare a unor studii despre opera Getei Brătescu și curatoarea unei expoziții intitulate Atelierele artistului, în 2012, la Salonul de Proiecte din București. Curatoarea alege acest titlu din mai multe motive: e titlul unei serii de lucrări realizate de artistă parțial cu ochii închiși; este o posibilă definiție a practicii artistice a Getei Brătescu; ține de importanța pe care artista o acordă „spiritului” lucrării, nu tehnicii (obiectul artistic ca dans al minții); e libertatea absolută, dincolo de constrângeri sociale și politice; e și epifanie, așa cum declară aceeași Magda Radu - transfigurarea obiectului simplu în element plastic.
4. Artista și atelierul său. Desenul. Politicul. „Prețiosul simț al spațiului”
Atelierul vagabond ori atelierul continuu: ele sunt titlurile unor cărți semnate de Geta Brătescu. Pe artistă o găsim din anii ‘60 încoace într-un atelier mental etern și într-un spațiu cât se poate de concret, cel al atelierului fizic, camera sa de lucru. Geta Brătescu se naște în 1926 la Ploiești, studiază la București atât la Belle Arte, cât și la Litere. Îi are profesori pe Camil Ressu, dar și pe G. Călinescu ori Tudor Vianu. În paralel cu munca sa artistică, scrie foarte mult, volumele ei fiind la granița dintre jurnal, roman, proză scurtă. De fapt, în fiecare dintre cărțile pe care le publică, vorbește mult despre artă și, atunci când nu o face, modul în care observă lucrurile din jurul său e unul vizual. „Totul se strînge, se reduce la traversarea spaţiului. Traversarea spaţiului se face prin linie”, îmi declară artista într-un interviu recent, publicat în Dilema veche.
Magda Radu și Diana Ursan, editoarele catalogului realizat cu ocazia participării artistei la Bienală, au avut o idee foarte bună. Ilustrată vizual de operele sale, această carte se construiește, alături de două analize ale autoarelor, în jurul unor fragmente decupate din mai multe cărți publicate de Geta Brătescu și traduse în limba engleză: De la Veneția la Veneția, Atelier continuu, Atelier vagabond, A.R.: Roman, Copacul din curtea vecină, Jurnal în Zigzag. În Atelier continuu, o carte din 1985, Geta Brătescu vorbește despre universul proustian și despre tactilitate, despre lumea lui Proust ca o lume plină de forme și culori, o lume traversată, nu văzută, în care spațiul și obiectele sunt „experimentate”. Această experiență, a traversării spațiului cu ochii, precum și această „tactilitate” a creierului, pare crucială pentru o artistă care desenează, creează colaje, litografie, tapiserie („desene cu mașina de cusut”, așa cum le numește), obiecte, fotografie, lucrări video, filme experimentale, ori lucrează în spațiul generos al performance-ului. Tot acest parcurs de la un mediu la altul, această mobilitate extraordinară o caracterizează pe Geta Brătescu. Artista sugerează că toate pot fi reduse la un mediu unic: desenul. De altfel, în scrierile sale, artista vorbește despre linia „curată”, directă, fără hașurări inutile, despre neimportanța încercării de a descrie prin desen și despre necesitatea de a inventa forme pentru diverse stări.
În Pavilionul României, în discursul curatorial, importanța atelierului este crucială. Intrăm în pavilion și ne situăm în fața unui perete enorm, care profită de înălțimea aproape copleșitoare a acestei clădiri, un perete cu desene recente și colaje, care repetă experiența vizuală din atelierul artistei: lucrări din mișcarea și jocul foarfecii, forme precise, colorate, care pare că sunt rezultatul hazardului, pure coregrafii. În același spațiu la Veneția, undeva în dreapta, regăsești filmul experimental Atelierul, din 1977: gesturi ritualice pe care artista le performează în spațiul atelierului, o atenție mare către scenariu, aparenta spontaneitate.
Pe de altă parte, e atelierul mental: Geta Brătescu declară adesea că oriunde ar fi, e capabilă să instaleze acest spațiu imaginar, care deschide către libertate, dând astfel loc autonomiei artistice, neimplicării sale politice. Seria lucrărilor Regula cercului, Regula jocului (1982-85) e poate una dintre imaginile foarte clare ale întâlnirii dintre o temă dată (vizita în mediul industrial, cel al cazangeriei ori al tipografiei) și rezultatul produs: desen și colaj abstract, prilej pentru o serie de reflecții asupra cercului și constrângerilor acestuia.
Spațiul fizic al atelierului, prezent aproape obsesiv în anumite lucrări, fuzionează cu acest spațiu interior – care produce lumi în sine, mitologii. Artista, așa cum mărturisește, a fost înzestrată cu „prețiosul simț al spațiului”.
5. Autoportret Geta Brătescu
Artista e adeseori prezentă în lucrările sale, dar într-o formă de excludere conștientă a subiectivității, ca obiect al propriei arte. Acest lucru este vizibil în spațiul Pavilionului României, într-o serie de lucrări. Vedem mâinile sale la lucru, în Linia, o lucrare video din 2014, plasată în vestibul și care deschide expoziția, pentru a înțelege modul în care liniile „apar” pe coala albă de hârtie. Vedem explorarea mâinilor sale într-o serie de desene, Mâini, 1974-1976; picioarele sale bătrâne într-o serie de fotografii din 2009; ochii ei multiplicați în obiectul Autoportret în oglindă (2001), o oglindă pe care sunt montate două perechi de ochi, nasul și gura artistei. Ochii nu privesc către mine, vizitatorul, ci dincolo de mine, undeva în interiorul artistei. În loc de obraji, privitorul se vede pe sine reflectat în fragmentele de oglindă lăsate libere, într-un continuu joc de priviri. În seria de fotografii Alteritate (2002-2011), Brătescu, îmbrăcată în negru și cu mănuși albe, își face intrarea în fața obiectivului, își acoperă un ochi, apoi pe celălalt, apoi întreaga față, apoi se ascunde cu totul înăuntrul hainelor negre, lasând la vedere brațele unui obiect de gimnastică, apariție stranie. În ultima fotografie, artista stă cu spatele către noi, privește către zidul alb.
6. Mitologiile. Teritoriul feminității, alter-ego-uri
Atunci când artista se elimină pe sine, creează diferite forme feminine. Iată seria Femei (2007), un colaj de 200 de mici desene pe hârtie, realizate cu ochii închiși, o multitudine de mici cadre create din linii fragile și tremurânde; ori tripticul Mame (1997) sau litografiile Mutter Courage din 1965. Un caz aparte îl constituie Portretele Medeei (1979) și, în general, tot interesul pentru Medea, transpusă în desen, litografie ori tapiserie, și căutarea neobosită a spațiului mediteranean. Când artista este absentă, delicatețea liniilor sale, ezitările își fac apariția, spațiul se lasă posedat.
7. Faust
Geta Brătescu este o extraordinară ilustratoare. Nu putem să nu amintim prezența ei, în calitate de director artistic, în redacția Secolului XX, actual Secolul 21, o revistă creeată în 1961 și considerată întotdeauna o gură de libertate și aer proaspăt. În această redacție a lucrat începând cu 1969 și Ștefan Augustin Doinaș. În Pavilionul României, în centru, se află ilustrațiile sale originale la Faust (31 de desene, tempera și colaj pe hârtie, 1981-82), aflate în posesia Muzeului Național de Artă al României, un Faust în traducerea lui Doinaș. Fiecare imagine obține statutul de semn, artista inventează un perfect alfabet goethean, de un conceptualism pur. Ironia face ca Faust, mai actual ca oricând, să fie miezul expoziției din Pavilionul Germaniei, câștigătorul Leului de Aur la această ediție a Bienalei.
8. Memoria
Peste toate se așterne chestiunea memoriei: obiecte ale copilăriei, ale mamei (mașina de scris din fotografia Mrs. Oliver in Traveling Costume, un alter-ego al artistei) ori ochelarii tatălui, ori peticele colorate ale mamei, care devin colajele fiicei artiste (Vestigii, 1978) – fragmentele memoriei se topesc în opere de artă. Dar opera totală a memoriei poartă chiar acest titlu, Memorie (1990) și ea expusă la Veneția: 40 de colaje pe hârtie, hârtie neagră pe hârtie neagră, hârtie îndoită cu grijă, până ce produce pliuri moi, la fel cum memoria sapă traseele ei în creierele noastre.
9. Mâna care desenează, „sub imperiul liniei”
Desenul e dans – declară în repetate rânduri artista. Desenul trebuie invocat. Desenul este o scriere, „eu cred că desenul este, în acest sens, cel mai provocator, prin mijlocul lui de comunicare, linia”, scrie artista în 2012, în Jurnal în zigzag. Liniile, odată ieșite, în jocul lor, pe hârtia albă, „nu se mai supun, ele cer dreptul la viața lor individuală cu subțirimi și grosimi care să le convină”, scrie în acelai jurnal. Și: „mâna este liberă, dansează, se ajută, când simte nevoia, de o riglă subțire; apoi se lansează în plăcerea arcului de cerc.” Desenul și linia devin și poeme din mâinile artistei. „Mă aflu, în continuare, sub imperiul LINIEI”, scrie în alt loc, făcând distincția între ea, femeie, cu „puteri reduse”, și bărbatul care are capacitatea de a deveni autor de lucrări monumentale.
Foto main: Detaliu din lucrarea video „Linia”. Imagine, sunet, editare: Ștefan Sava. Prin amabilitatea artistei
Mai multe informații și imagini cu lucrări ale Getei Brătescu, pe pagina oficială a expoziției „Apariții”.
