Trienala de Scenografie de la București s-a desfășurat timp de nouă ediții, din 1967 până în 1992. A fost de-a lungul anilor un reper, o amplă expoziție de schițe, machete și decoruri reale, ce reunea la fiecare ediție lucrările a peste 150 de artiști profesioniști din teatru, operă, teatru de animație, cinematografie, plus cele ale studenților scenografi. Organizatorii au fost personalități marcante ale scenografiei românești, printre care Liviu Ciulei, Traian Nițescu, Paul Bortnovski sau Nic Ularu. Chiar și astăzi, puținele materiale care s-au păstrat sunt cea mai importantă sursă de documentare pentru creațiile de debut sau de tinerețe ale unor artiști care s-au remarcat în România și pe plan internațional, precum Helmut Stürmer, Radu și Miruna Boruzescu, Andrei Both și mulți alții.
În perioada 18-27 octombrie 2024, în mai multe spații din București s-a „așezat” laolaltă Bienala de Scenografie. La 32 de ani de la ediția precedentă, revenirea a fost una spectaculoasă din punct de vedere curatorial.
Spațiul principal de desfășurare a evenimentului „umbrelă” a fost Piața Amzei, dar au avut loc evenimente și la Facultatea de Urbanism și Arhitectură „Ion Mincu”, Teatrul Național București, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, Universitatea Națională de Arte București și Teatrul „Ion Creangă”.
Suprapusă Festivalului Național de Teatru, ediția curentă a Bienalei de Scenografie București nu doar a explorat, ci mai degrabă a omagiat un univers întreg. Un univers care și-a continuat existența în liniște, în paralel, în „spații-geneză” de profil (fie ele teatre, hale abandonate, hale regăsite, galerii sau cinematografe); tot timpul conjugate unor proiecte de diverse amplitudini și cu mize diferite, dar, în fond, cu același scop: produsul final, gândit ca instalație (performativă), spectacol, film, animație, sau simplu spațiu de reflecție.
În afara unui atare eveniment dedicat, scenografia e privită ca parte integrantă a unui proces unic de lucru. Pe lângă natura ei de meserie, mixul în câmpul contingent al „artelor” vine ca rezultat al unei scindări teoretice, oarecum artificiale. Cam asta fac premiile dedicate „celor mai bune scenografii” când sunt acordate – individualizează o parte din „aparatul” convergent din spate, îi conferă identitate proprie (exemple potrivite ar fi chiar ultima ediție a Galei Uniter, în care a fost premiată Viorica Petrovici pentru întreaga activitate scenografică în teatru, sau Premiul Gopo pentru cea mai bună scenografie acordat în anul curent lui Vali Ighigheanu pentru scenografia filmului Libertate, în regia lui Tudor Giurgiu). Iată cum o distincție acordată unui întreg-parte ne atrage atenția asupra unei potențiale existențe independente.
Dar premiile, de orice natură ar fi ele, se raportează tot la produsul global când sunt acordate. Cu alte cuvinte, de ce avem nevoie de Bienala de Scenografie? De ce e absolut benefic că s-a reluat anul acesta, după 32 de ani de absență? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu: o suită de expoziții dedicate și care se regăsesc sub semnul aceluiași context macro asigură, culmea, o repetabilitate scenografică. Negreșit, orice customizare a spațiului/atmosferei care contribuie la realizarea unui produs devine totuna cu produsul respectiv. Tot așa cum ne putem imagina și un zid tencuit, compus din cărămizi micuțe, pe care nu le mai distingem ulterior, prin incorporare.
Bienala de Scenografie asta face: sparge un pic zidul ăsta tencuit și scoate din el „cărămizi” structurale pentru a reda spațialitatea în artă, dar fără să facă referire la întregul context. De aici se desprind și diferitele tipuri de public: aceia care cunosc produsul final și analizează scenografia prin raportare la el și aceia care întâlnesc elementele scenografice pentru prima dată și își imaginează cum ar arăta produsul finit care le integrează.
Fiecare vizitator e amândouă, pe rând. De aici și ideea de plenitudine a unui astfel de eveniment. Cu (foarte) mici excepții (eventual curatorii expozițiilor), cu toții suntem androgini scenografici: cunoaștem și nu cunoaștem toate contextele folosirii unui costum/unui fragment din decor. Mai apoi, cunoaștem prin propriile simțuri câteva dintre experiențele finale, dar nu pe toate, cu certitudine. Dar mai cunoaștem și prin experiențele altora: un spectacol despre care ai citit nu este nici măcar tangent unui spectacol văzut, trăit, experimentat. Așijderea și un film despre care ți s-a povestit, nu poate intra la văzute, chiar dacă intră la „știute”.
Aș fi vrut să folosesc prescurtarea BS pentru Bienala de Scenografie în continuare, dar am realizat că e aceeași notație și pentru bullshit, ca atare nu voi prelua ideea structurală a unei expoziții de sceno și nu voi izola potențiale semnificații de contextul social. Sincer, dacă ar fi fost realmente bullshit, aș fi prescurtat așa, dar nu e cazul.
Mă voi raporta în continuare, pentru că se și pretează contextului, la Bienala de Scenografie ca la o veritabilă rundă de Dungeons & Dragons (D&D). Iată la ce m-am gândit:
Bienala poate fi văzută ca un loc enigmatic, în care artiști și creatori vin pentru a expune „artefacte” teatrale și scenografice, exact ca în D&D. Iar noi, vizitatorii, putem fi simpli observatori ai acestui periplu, sau chiar din contră, imersați în el cu adevărat. Urmează un scenariu fictiv, presărat cu elemente-cheie reale care pot fi descoperite în cadrul Bienalei de Scenografie București.
Scenariu de joc
Titlul Aventurii: Bienala Umbrelor: Arta Pierdută
Context
Orașul București, capitala artistică a ținutului, găzduiește după mai bine de trei decenii un eveniment rar: Bienala de Scenografie 2024. Artiști, magi și creatori din toate colțurile lumii vin să expună obiecte, decoruri și artefacte în acest festival misterios, unde scena și magia se întrepătrund.
Anul acesta, se zvonește că unele exponate ar ascunde magie interzisă, creată de un vechi ordin al scenografilor, cunoscut sub numele de Umbrele Iluziei. Legendele spun că aceștia puteau aduce la viață creaturi, personaje și lumi doar prin arta scenografiei și a costumelor.
Mențiune importantă: Pentru prima dată în afara scenei/spațiului de depozitare din teatrul „de baștină”, rinocerul, creat de scenograful Helmut Stürmer, devenit simbol în spectacolul Faust, pus în scenă de regizorul Silviu Purcărete în 2007, la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu și jucat de nenumărate ori în acești ani, a putut fi văzut în Piața Amzei, împreună cu cortina imensă a spectacolului, doar pe durata Bienalei de Scenografie.
Jucătorii (vizitatorii, dar și expozanții) vor primi o invitație specială pentru a investiga o serie de dispariții misterioase care au avut loc la Bienală. La lăsarea nopții, expoziția se transformă într-un labirint de decoruri animate și iluzii care prind viață, iar jucătorii trebuie să descopere adevărul înainte de miezul nopții, când legendele spun că o creatură numită „Spiritul Scenei” va coborî să ia în posesie expoziția.
Obiective
1. Investighează disparițiile: Jucătorii trebuie să adune indicii și să vorbească cu diverși artiști, organizatori și paznici pentru a descoperi cine sau ce este responsabil de disparițiile din jurul Bienalei.
2. Explorează Arta Scenografică: Pe parcursul aventurii, jucătorii vor trece prin diverse „expoziții”, fiecare fiind un mic puzzle sau o provocare, inspirată de diverse elemente scenografice: o pădure care prinde viață, o sală de bal a oglinzilor iluzorii sau o cetate din carton în care trăiesc creaturi animate.
În cadrul acestui quest amintim și despre expoziția emergentă „Rising voices”, singura secțiune competitivă a Bienalei, unde tinerii artiști dezvoltă, pe baza noilor perspective și abordări creative, produse care transcend limitele convenționale ale scenografiei.
Focusul pe educația scenografică aduce în lumină și expoziția „Young design”, lucrări ale studenților din cele trei universități de specialitate din România: UNArte, UNATC și UAT Târgu-Mureș. Organizatorii acestei expoziții și-au propus să încurajeze dialogul între studenți și profesori din diferite instituții, creând în același timp oportunități pentru tinerii artiști de a intra în contact cu profesioniști consacrați, de a discuta despre așteptări, de a explora oportunități și de a schimba idei despre viitorul scenografiei.
Iar în cadrul expoziției „Crafting the Future - Hands on Scenography” din Foaierul Sălii Studio de la Teatrul Național București au fost prezentate creații dezvoltate în cadrul unui atelier de șapte zile, folosind materiale reciclate și abordări sustenabile.
Printre secțiunile principale ale Bienalei de Scenografie a fost și Expoziția Internațională de Costum de Teatru „World Costume in Action”, curatoriată de Nic Ularu și organizată în foaierul sălii „Ion Caramitru” a Teatrului Național din București, care a prezentat schițe de costume, fotografii din spectacole și costume autentice ale unor artiști din peste 30 de țări.
3. Înfruntă Spiritul Scenei: După ce strâng suficiente indicii și descoperă unde se află sanctuarul secret al Umbrelor Iluziei, jucătorii vor trebui să îl înfrunte pe Spiritul Scenei, o entitate de umbre și iluzii care prinde viață în miezul nopții. Spiritul poate adopta forme diferite, în funcție de temerile și slăbiciunile fiecărui jucător, transformând scena finală într-un adevărat spectacol al iluziei.
Personaje și NPC-uri
1. Arborys, Gardianul Bienalei: Un elf bătrân, care a văzut multe ediții ale Bienalei, are o viziune aparte asupra artei și îi ajută pe jucători, oferindu-le sfaturi codificate despre Bienală.
2. Maestra Liora, artistă enigmatică: O scenografă cunoscută pentru talentul ei în a crea decoruri animate. Este o persoană misterioasă, despre care unii spun că ar fi unul dintre ultimii membri ai ordinului Umbrelor Iluziei.
3. Ned, magicianul tehnic: Un gnom care se ocupă de mecanismele expoziției. Deși își face treaba onest, pare să știe mai multe decât lasă să se vadă despre ce se întâmplă cu adevărat.
4. Spiritul Scenei: Un antagonist eteric și poetic, Spiritul Scenei își schimbă forma pentru a se adapta poveștii și poate crea iluzii complexe pentru a-i deruta pe jucători.
Printre artiștii consacrați ale căror lucrări au putut fi admirate în cadrul Bienalei s-a aflat și Oana Păunescu, nume marcant al cinematografiei românești, care a expus costume purtate de actori celebri precum Nicole Kidman, Jude Law, Renée Zellweger, Glenn Close, Willem Dafoe, Keira Knightley sau Elizabeth Hurley. Creații ale Doinei Levinza, ale lui Radu Boruzescu, Cristian Niculescu și mulți alți artiști au făcut, de asemenea, parte din Expoziția Națională de Scenografie, care s-a întins pe toate cele trei etaje ale Pieței Amzei și în foaierele Teatrului „Ion Creangă”.
Elemente Cheie de Poveste
1. Obiecte Scenografice Magice: Diverse decoruri și artefacte, care pot varia de la o pădure magică la pânze în stil baroc, fiecare cu o provocare unică.
2. Spectacole animate: Pe măsură ce investighează, jucătorii vor descoperi expoziții care devin „reale” noaptea, fie prin animații ale unor creaturi, fie prin recrearea unor scene celebre.
3. Jocul cu Iluziile și Umbrele: Decorurile, costumele și artefactele pot crea iluzii confuze, chiar realități alternative care testează percepția și mintea jucătorilor.
Cu acest scenariu în minte, am explorat Bienala de Scenografie, încercând să rezolv puzzle-urile vizuale și să înving în luptă – imaginată, desigur – creaturile pe care le-am întâlnit. M-am simțit ca într-o piesă de teatru interactivă, în care am fost invitat să fiu parte integrantă din spectacol.
Bat palma cu mâinile uriașe din spectacolul Pădurea spânzuraților, de Radu Afrim, expuse și ele în Piața Amzei, și apoi ies puțin din mixul de real & contingent pentru a puncta o inițiativă expozițională extraordinară care are loc în foaierul Universității de Urbanism și Arhitectură „Ion Mincu” București. Aici, în mijlocul unei camere improvizate din practicabili din lemn (element de decor, podium mobil folosit pentru a realiza pe scenă impresia unei diferențe de nivel), sunt schițe (elevații și secțiuni) din proiectele de reabilitare ale unor teatre din București, unele terminate, altele în procesul facerii, iar altele, prospectiv, pentru viitorul apropiat; de exemplu, Teatrul Grivița 53, primul teatru construit de la zero de către comunitate – restaurat, remodelat, consolidat și extins. Desigur, un astfel de demers trage și semnale de alarmă pentru restaurări imperioase, cum este cazul Teatrului Național din Târgu Mureș.
Pornind de la expoziția dedicată restaurării teatrelor românești, am gândit altă rundă de D&D, centrată în jurul ideii descoperire, explorare și reconstrucție, într-un cadru de poveste învăluită în mister. Aici, personajele se vor afla într-un teatru uitat, care a fost restaurat de magi, dar a rămas bântuit de spiritele spectacolelor.
Titlul Rundei: Teatrul Uitat al Zorilor
Povestea
Într-un oraș din ținut se găsește un teatru antic, cunoscut odată ca „Teatrul Zorilor”. O operă de artă arhitecturală, cu o scenă unică și o structură monumentală, a căzut în ruină și a fost recent restaurată de o echipă de magi-arhitecți care au reînviat frumusețea inițială. Cu toate acestea, de când au terminat lucrările, orașul a început să fie afectat de apariții ciudate: fantome, sunete de aplauze fără sfârșit, fragmente de scenete care reapar și chiar personaje de pe scenă care au prins viață.
Jucătorii trebuie să descopere originea acestor fenomene pentru a readuce pacea în oraș.
Obiective
1. Explorarea teatrului restaurat: Jucătorii vor trebui să cerceteze fiecare colț al teatrului, care include camera decorurilor, sala de spectacole, cabina tehnică și, cel mai important, biblioteca de manuscrise și scenarii vechi.
2. Înțelegerea trecutului teatrului: Jucătorii trebuie să afle ce evenimente au dus la declinul teatrului, începând cu ultimul spectacol care s-a jucat aici, o piesă mitică despre „Spiritul Zorilor”, care se spune că a fost inspirată din legendele locale despre spiritele păzitoare ale artei.
3. Repararea sigiliului magic al teatrului: Ultimul spectacol a dezlănțuit accidental un spirit al creației, care este acum captiv între pereții teatrului. Jucătorii trebuie să reconstruiască sigiliul magic prin descifrarea simbolurilor și runelor arhitecturale ascunse, înțelegând fiecare element de arhitectură al clădirii.
În această cheie de role playing game m-am perindat și eu prin locurile unde s-a desfășurat Bienala de Scenografie, într-un scenariu în care vraja parcă m-a urmărit constant. Mi-au lăsat o impresie foarte plăcută curatorierea și organizarea spațiilor expoziționale, fiecare „călătorie” te imersa în ea, în poveștile ei, avea scop și deznodământ. Și, poate cel mai important pentru mine, suita asta de expoziții a fost transcendentă esteticului pur: am văzut piese de decor legendare, din spectacole mari, consacrate, piese de costume desprinse din filmele copilăriei și adolescenței mele, angrenaje uriașe, impozante, impresionante, dar care nu epatau prin grandoare, ci printr-o discreție a spațiului în care fiecare element expus respecta fiecare element expus alături de el.
Există o reală măiestrie și în spatele „scenografierii” unui spațiu expozițional pentru scenografii. Și nu, nu e un pleonasm, dimpotrivă. E o provocare. O provocare ca nimic să nu fie „mai presus”, o aranjare egalitară, dar graduală, care să conțină și climaxul unei povești scrise chiar de pașii noștri prin expoziție.
Nu aveam cum să nu-mi imaginez câteva scenarii fictive, inspirat de Universul de culise, care nu doar ne arată, ci ne vorbește despre și prin istoriile produselor expuse. Fiecare element poartă cu sine experiența și energia vieții sale în alt spațiu, iar a le expune în acest fel nu echivalează cu o casare, ci, mai degrabă, cu o renaștere.
