În adâncimile frumoasei saline de la Târgu Ocna a avut loc pe 28 septembrie deschiderea primei ediții a Bienalei Living Content, intitulată Earthcake. Inițiativa, care aparține Adrianei Blidaru, o curatoare româncă stabilită la New York, vrea să aducă arta contemporană și ludicul său în cadre naturale – mai departe de centrele în care aceasta e expusă de obicei și mai aproape de un public care nu a mai avut contact cu ea.
Bienala Earthcake împrumută numele de la videoul omonim semnat de artista româncă Geta Brătescu, o pionieră a avangardei est-europene. În lucrare, aceasta manevrează pământul ca pe un aluat, din care la final face o prăjitură. Ideea de la care pleacă bienala este o abstractizare a calităților salinei, un loc de sub pământ de unde se extrage ceva binefăcător. Chiar și dacă doar stai în salină, sarea îți oferă „binefacerea”. Ca resursă extrasă, aceeași sare a avut de-a lungul istoriei un rol ritualic, dar a fost și o importantă componentă a schimburilor comerciale (de altfel, tot sarea este și baza etimologică a cuvântului „salariu”). E un liant între culturi și perioade. Microclimatul salinei, aflată la 240m adâncime în masivul Vâlcele-Slatinele, a adăpostit timp de o lună lucrările unor artiști care s-au apropiat de teme cu care poate fi asociată sarea: extracție, purificare, conservare.
„Salina e compusă din rocă, care își are originea în solificarea unei mări antice. Dacă o privim așa, putem face analogia și cu a scoate straturi de interpretare, până ajungi la ceva asupra căruia nu-ți poți face proiecții – cum ar fi o mare primordială. Expoziția trebuie interpretată ca o poezie, în care fiecare lucrare e un vers și fiecare interpretare poate duce departe, în cu totul alt domeniu. Nimic nu e despre sare specific, ci despre proiecții asupra unei materii din natură”, explică Adriana Blidaru.
Pe lângă amplasarea într-un loc unde o expoziție de acest fel e o ocazie rară, proiectul a implicat și o componentă de mediere culturală, asigurată de adolescenți din Târgu Ocna în rolul de custozi, precum și o serie de ateliere dedicate elevilor de școală primară. De acestea din urmă s-a ocupat Irina Bălan, o lucrătoare culturală stabilită în orășelul moldovenesc, cunoscută pentru că popularizează arta contemporană în rândul tinerilor, după cum scria anterior Scena9.
Un prim tur de salină
Lucrarea lui Adrian Ganea face trimitere la mitul peșterii și la lumea fictivă subterană lui Athanasius Krichner din cartea sa de secol XVII Mundus Subterraneus. O parte din lucrare, care dezvăluie formarea de scenograf a artistului, constă chiar în umbre proiectate pe pereții salinei. Le poți percepe ca pe niște corpuri în sine, dar, de fapt, sunt proiecții ale conținutului sculpturilor propriu-zise.
Artista estoniană Katja Novitskova e prezentă cu Hydrothermal Potention – sculpturi alcătuite din colaje cu imagini ale izvoarelor hidrotermale de lângă Insulele Galapagos. Aceste izvoare, crăpături extrem de adânci pe fundul oceanelor, sunt locuri ostile vieții. Cu toate astea, aproape paradoxal, se speculează că ar fi și primele locuri unde a apărut viață microbială. Sunt atât de extreme încât pot fi ușor de disociat de planeta Pământ, așa cum o cunoaștem. Asemenea salinei, și izvoarele în cauză au devenit locuri de extracție, dar nu doar subterană, ci și subacvatică. Sunt exploatate pentru metale prețioase și combustibili fosili.
Sculpturile din cupru din seria Whisperers, a artistei cipriote Lito Katou, sunt inspirate din tradiția împletitoarelor de coșuri din țara ei de origine. Aceste figuri, purtătoare ale memoriei locale prin șezătorile pe care le organizează, devin niște prezențe impozante, grafice, însoțite de câini și păsări sau aflate la cârma unui car. Acestea poartă cu ele coșulețe și ciulini, care transformă lucrarea într- un conglomerat imprevizibil de forme și texturi.
Rachel Rossin, o artistă care trăiește și lucrează la New York, vine cu The Maw of, o proiecție în formă de cerc, care vorbește despre cum nu noi folosim tehnologia, ci ea ne folosoește pe noi, precum și despre relația dintre exterior și interior. Animația lui Rossin se împletește cu imagini captate cu infraroșu, printr-o nouă tehnologie militară de supraveghere. Este o poveste de dragoste, în care vezi la propriu căldura corporală și cum sistemul nervos îndrăgostit „se trezește”. Lucrarea vorbește și despre aparatură ca extensie a corpului uman, în timp ce survolează utilajele odinioară folosite în salină, dar astăzi „ieșite la pensie”. Instalația are ceva în comun cu intervențiile Katjei Novitskova și Jennei Sutela, despre care vom vorbi ulterior: noțiunea de energie – utilă atât pentru corpul uman, cât și pentru extensiile sale.
Energy Poem de Jenna Sutela este o poezie printată cu cerneală comestibilă, pe hârtie comestibilă. Vizitatorii pot lua și încerca un exemplar. Pe foaie sunt înșirate mențiuni ale diferitelor stadii ale energiei, de la „no energy” la „endless energy”. Odată ce consumă lucrarea, vizitatorul se umple negreșit de „endless energy”.
Videoul Earthcake al Getei Brătescu este o lucrare de referință în istoria artei contemporane românești și o ancoră în ce privește feeling-ul pe care curatoarea Adriana Blidaru a dorit să-l dea expoziției – teluricul, extragerea a ceva binefăcător din pământ. Expusă în partea cealaltă a sălii față de lucrarea Getei Brătescu, Relics, Quarries, Reliquaries de Nona Inescu face ca părți ale corpului să iasă chiar din pereții peșterii și să îmbrățișeze câte un trovant. Pământul, pe care Geta Brătescu îl înghite în lucrarea sa, poate fi interpretat ca depunându-se în corp în sculpturile Nonei.
Apoi se dizolvă în videoul lui Mark Lekey. Amplasat în capătul opus al expoziției față de Geta Brătescu și deasupra armăturilor Nonei Inescu, Carry Me into the Wilderness e inspirat din povestea Sfântului Antonie cel Mare. Ispitirea Sfântului Anton e un motiv recurent în istoria artei, de la Durer la Dali, pentru că oferă artiștilor prilejul de a imortaliza fantasmagoricul. Leckey folosește același motiv, dar într-o iterație mai obscură: Sfântul Antonie în pustie (c.1400) de Lorenzo Monaco. Videoul se plasează într-o zonă ambiguă – între copleșirea pe care ar reprezenta-o ispita și extazul mistic care rezultă de pe urma rezistenței în fața acesteia. Tonalitatea vocii care exprimă „agonia și extazul” nu face clar, totuși, cât e vorba despre copleșirea în fața unei plăceri irezistibile și cât e despre fericirea copleșitoare care survine prin contactul cu Divinitatea, în momentul în care renunți la plăcerile pământești.
În fața copiiilor
În cadrul expoziției, mediatoarea Irina Bălan a coordonat ateliere pentru copiii de școală primară care nu mai avuseseră acces la artă contemporană. Cu o notabilă excepție: elevii uneia dintre clase participaseră anul trecut un atelier online cu Nona Inescu. Atunci când i-au întâlnit pe viu lucrările au izbucnit: „A, e Nona! Bineînțeles că o știu pe Nona!”
Atelierul a început cu o discuție despre timpul mare și timpul mic. În timpul mare, din urmă cu milioane de ani, în locul salinei se afla o mare, din care apa s-a evaporat și a rămas sarea în locul ei. În timpul mic, sarea era exploatată pe la 1800 în galerii de dimensiuni mai mici, care, cu timpul, s-au mărit. În continuare, copiii au vorbit despre cum folosește fiecare dintre ei sarea și s-au lăudat cu aptitudinile lor de masterchefi. Apoi au fost întrebați ce înseamnă arta în ziua de azi. Mulți dintre cei mici au fost surprinși să afle că aceasta nu înseamnă doar desene și că există artiști în viață, cu care poți chiar să vorbești. „Li s-a părut interesant că Nona era o persoană vie, care intra pe zoom cu ei și răspundea întrebărilor și avea mâncăruri preferate, pasiuni similare cu ale lor – și ei colecționează pietre, gândaci, conuri”, spune Irina Bălan, coordonatoarea atelierului.
Bălan mi-a povestit și cum arată tururile ghidate în expoziție, concepute anume pentru copii. Mi le-a dat drept exemple de a apropia forme de artă care uneori pot părea prea sofisticate de un public cu mai puține prejudecăți și care își va cenzura mai puțin intuiția. Selecția de lucrări pentru elevi a fost concepută pe baza unui anumit grad de tactilitate.
Turul a început în partea mai întunecată a expoziției, cu lucrarea lui Adrian Ganea. În întunericul acelui perimetru copiii au primit lanterne și li s-a specificat că artiștii sunt, la rândul lor, influențați de ceea ce citesc, văd sau trăiesc. A fost un prilej ca aceștia să înțeleagă din mitul peșterii atât cât li s-a putut tălmăci, în cele mai ludice moduri: experiența a început într-un întuneric total, iar, odată cu intervenția lanternelor, li s-a explicat ce e un lucru văzut prin întuneric, unul văzut prin umbra sa și unul iluminat din toate părțile. Adică ce înseamnă să înțelegi un lucru doar cu mintea ta și ce înseamnă să vezi lumea prin filtre (lumini, ecrane, oglinzi). Li s-a spus cine era Platon, ce e un filosof și că umbra unui lucru poate fi înșelătoare.
Lucrare lui Lito Kattou, cea cu „fantomițele”, i-a dus pe copii cu gândul la Wednesday Addams. Puștilor li s-a zis că o sculptură nu trebuie să fie neapărat din piatră sau din lut, ci și din diferite metale. O sculptură nu trebuie să fie nici neapărat ceva masiv și copleșitor, ci poate inspira și numeroase alte senzații. Pornind de la coșulețele strălucitoare ale împletitoarelor, care le-au plăcut copiilor, discuția a virat către rolului femeilor, care au fost la rândul lor păstrătoare ale istoriei prin lucrul cu mâinile. Iar arta, iată, poate evidenția și lucruri „banale”, dar văzute într-un fel nou.
Pentru a-i apropia pe copii de sculpturile Nonei Inescu, copiilor li s-a dezvăluit un element important din biografia artistei: pentru că părinții ei sunt geologi, aceasta se îndrăgostește de pietre (aici, cei mici, aflați la vârsta la care își umplu adesea buzunarele cu pietre, au rezonat. Rocile cuprinse în armături, care sugerează părți ale corpului, au făcut senzație printre elevi, pentru că erau mari, netede, frumoase, diferite de pietrele cu care erau ei obișnuiți. Iar lucrările le-au dat ocazia și să vadă cum poți arăta ceva (părți ale corpului) prin altceva (pietre). Copiii au primit niște sârme ușoare, pe care au încercat să le modeleze pe mâini, picioare, să se transforme în roboți. Titlul lucrării, li s-a explicat elevilor, conține termenul „relicvariu”, care, la Biserică, e o cutiuță în care sunt păstrate părți din corpul unui sfânt. Vine de la relicvă, care e un obiect despre care se spune că ar fi înzestrat cu o forță specială, divină sau magică, sau care păstrează amintirea unor lucruri întâmplate demult. În cazul „relicvariilor” Nonei Inescu, acestea păstrează niște pietre speciale.
Lucrarea comestibilă realizată de Jenna Sutela a fost un prilej de a li se explica copiiilor că unii oameni scriu poezie pentru a înțelege mai bine lumea. Expoziția a făcut trecerea de la metal la piatră la hârtie – dar o hârtie specială. În timp ce Irina le citea copiiilor poezia imprimată pe hârtie, a început din senin să muște din foaie. „Reacția inițială a fost de genul: Doamne, un adult care a luat-o razna și mănâncă hârtie!”, se amuză coordonatoarea tururilor. „Le-am zis: Nu vă speriați, e o cerneală comestibilă, pe o hârtie comestibilă. Apoi m-au atacat toți, ca hienele. Unii din ei și-au pus și în buzunare, ca să arate la surori și la frați, la părinți, ca să se dea mari cu hârtiuța pe care poți să o mănânci. Le-am povestit despre cum artiștii pot să facă gesturi extreme sau care nouă ne pot părea extreme.”.
Tot un „gest extrem” pentru copii poate fi considerat și videoul Earthcake al Getei Brătescu. Provocarea a fost să capteze un pic atenția elevilor, obișnuiți cu alte ritmuri ale audiovizualului. Acțiunea în sine n-a fost atât de inteligibilă pentru ei, dar finalul videoului, în care Geta Brătescu apare deghizată, le-a dat copiilor o „sperietură”: „Ce urâtă e doamna asta! O să visez noaptea urât! Doamna e serioasă sau e actriță?”. Un alt lucru de neconceput pentru cei mici – un adult care mănâncă pământ. Irina a încercat să explice convenția din spate, de ce un adult întreg la minte ar mânca pământ, că Geta Brătescu, deși e o artistă „serioasă”, este și jucăușă. Copiii au întrebat dacă artista mai e în viață după ce a mâncat pământ.
După această ultimă oprire a urmat un atelier inspirat de lucrare. Așezați la măsuțe, copiii au primit niște ingrediente și indicația că vor repeta unele gesturi ale Getei Brătescu din video. Aceștia au amestecat lutul cu pământ de flori luat de pe deal, apoi, la fel ca artista, au picurat deasupra apă dintr-un borcan. Din rezultatul final au făcut „bombițe”, la care au adăugat semințe de plante pentru guerilla gardening, urmând să le planteze prin oraș. Gradul de implicare a fost la alegere: cei care nu aveau o problemă că o să se murdărească au mers până la capăt, cei mai sensibili tactil s-au retras. Implicarea lor nu trebuie să fie sută la sută în fiecare moment, un copil poate asimila informație chiar și când stă cu spatele la cel care explică, explică Irina Bălan.
La tururi au participat copii între 6 și 8 ani. Pentru cei mai mici, întrebările au fost mai scurte, iar jocurile mai intense. Facilitatoarea spune că pe adulții însoțitori i-a resimțit reticenți, chiar defensivi, și că s-au relaxat abia când au văzut curiozitatea copiilor. Atât adulții, cât și copiii neexpuși la artă de acest fel, pot considera ciudată intrarea într-o asemenea expoziție, doar că cei mici chiar se pot entuziasma, în cele din urmă, în fața noutății. Bineînțeles, cu ajutorul medierii potrivite. „Copiii au un total alt mod decât al nostru de a învăța și percepe lucrurile. Cu cât se mișcă mai mult, cu atât înțeleg mai bine. Nu sunt genul de auditoriu unde este liniște și toată atenția e la tine. Ei percep lucrurile în mișcare, nu doar static și admirativ”, adaugă Irina.
Misiunea unor adolescenți în fața unui public general
De medierea pentru adulți s-au ocupat Erika, David și Seli, trei adolescenți din Târgu Ocna care au fost și custozii expoziției. Până atunci, cel mai apropiat contact al lor cu arta contemporană fusese voluntariatul la festivalul In context, din Slănic Moldova. Cu toate astea, până la această expoziție, acest tip de artă rămăsese o necunoscută pentru ei.
„Când am văzut lucrarea Getei Brătescu mi-am dat seama că e ceva puțin diferit de ce am văzut până acum”, spune Erika. „Mi-a plăcut să lucrez cu oamenii, deși arta nu e un lucru așa apreciat la noi în zonă. Oamenii nu gândesc prea abstract când observă, dar, uneori, după ce li se explică, sunt Wow!”, spune adolescenta. Pentru ea, șederea în expoziție a fost o luptă în a-i face pe oameni să poată aprecia ceva ce nu au mai întâlnit.
David mai auzise de arta contemporană, dar a fost ceva absolut inedit pentru el să poată lucra o lună printre astfel de lucrări, pe care să aibă și ocazia de a le înțelege.
Seli nu a fost convinsă de arta contemporană, deși se consideră o iubitoare a artei.
Toți trei povestesc că s-au luptat cu atitudini reticente din partea publicului, care interpreta lucrările expuse drept „bătaie de joc”. Cele mai multe reacții au mers de la suspiciune la dispreț sau desființare. Chiar și cele mai interesate reacții au fost însoțite de judecăți morale. Unul dintre vizitatori a ascultat cu mare atenție explicațiile legate de lucrări, a pus întrebări, dar în momentul în care a ajuns la lucrarea lui Mark Lekay despre Sfântul Antonie cel Mare a declarat că nu este treaba artiștilor să se exprime despre așa ceva, ci exclusiv a Bisericii. Așadar, iată că arta contemporană continuă să creeze disconfort, chiar și atunci când este pusă în context.
