Scriitoare și psihanalistă, autoare a unor studii despre Fernando Pessoa și Michael Haneke, Sarah Chiche (n.1976) își propune prin această „istorie erotică” să exploreze relația psihanalizei cu sexul și dragostea. Bazându-se pe niște cazuri emblematice - Anna Freud, Jung și Sabina Spielrein, Virginia Woolf și grupul Bloomsbury ș.a. -, Chiche creează un studiu dens și captivant despre iubire și dominare, orientarea sexuală, independența afectivă.
Așa cum se vede în capitolul de mai jos, un punct de plecare îl constituie Codul Penal din 1819, care consfințea laicizarea practicilor. „ Din moment ce au loc în cadru privat, între adulţi care consimt reciproc, nu mai pot fi obiectul unei infracţiuni, nici măcar al unui delict. Pe vremuri, Biserica se instala permanent în patul oamenilor.” Concluzia la care ajunge autoarea este că, „ în spaţiul eliberat între păcat, pe de o parte, şi crime şi delicte, pe de altă parte, s‑a ivit ceva original”, și că s-a născut un discurs nou, a cărui dimensiune sexuală nu mai era condiționată de religie, ci de drept și știință. Astfel a apărut sexologie științifică elaborată în special de „alieniști” - cum erau numiți primii psihiatri.
Vă invităm să citiți un fragment din „O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanţii de astăzi”, apărută recent la Editura Polirom, în traducerea lui Nicolae Constantinescu.
Bideul, instrumentul primei revoluţii sexuale
Este deseori alb, jos, destul de urât şi să te aşezi pe el cu fesele goale în plină iarnă e un mic supliciu, dar apare brusc în multe dintre sălile de baie, lângă WC‑ul stil englezesc. Bideul, acest obiect de mobilier ruşinos din casele de toleranţă, al cărui nume abia dacă putea fi rostit în conversaţii până la mijlocul secolului al XIX‑lea, se generalizează începând din anii 1880, odată cu apariţia faianţei industriale, şi devine curând un accesoriu firesc în noile locuinţe, ţinând de revoluţia urbană a burgheziei. Or, toată lumea îi cunoştea întrebuinţarea contraceptivă. „O femeie măritată nu‑şi spală c...”, zicea un cântec deocheat din secolul al XIX‑lea. Tranziţia s‑a făcut lin de la bordel la patul matrimonial.
În 1819, Codul Penal a consfinţit laicizarea practicilor sexuale. Din moment ce au loc în cadru privat, între adulţi care consimt reciproc, nu mai pot fi obiectul unei infracţiuni, nici măcar al unui delict. Pe vremuri, Biserica se instala permanent în patul oamenilor. Supraveghea în detaliu practicile sexuale ale cuplurilor, manifestând o atenţie deosebită faţă de scopul lor reproductiv. Felaţia şi sodomia erau vânate fără milă de duhovnici nu numai ca gesturi imorale în sine, ci, în ultimă instanţă, din cauza valorii lor contraceptive. Impotenţa putea să fie o cauză de desfacere a căsătoriei. Codul Civil sau Codul „Napoleon”, anterior Codului Penal, exclude definitiv acest lucru. „Viaţa comună” a soţilor nici măcar nu implica obligaţia unor raporturi sexuale, cu atât mai puţin obligativitatea fertilităţii. Impotenţa genitală nu mai putea fi o cauză de desfacere a căsătoriei, pe care codul o recentrează asupra transmiterii bunurilor în cadrul familiei burgheze. Tocmai asta înseamnă intrarea în modernitate: separarea radicală a ceea ce ţine de drept de ceea ce ţine de religie, care devine, foarte treptat, o chestiune privată, în contextul avântului capitalismului liberal şi al domniei burgheziei.
Marile perversiuni sunt considerate crime, cele mici sunt acceptate
Categoria „păcatului”, care cuprindea grosul devianţelor sexuale, s‑a prăbuşit atunci, dar categoriile de „delict” sau „crimă” au înlocuit‑o doar în parte. Ele şi‑au asumat doar devianţele care aduceau atingere aproapelui şi care ieşeau astfel în mod ilegitim din sfera privată, delimitată cu grijă de legislatorii Codului napoleonian. Căsătoriţi legal sau majori care consimt, adulţii fac în taina dormitorului exact ce vor. Şi, atât timp cât nu exisă tulburare a ordinii publice, poliţia şi magistraţii nu judecă practicile din bordeluri. Blamul moral există, bineînţeles, dar nu mai are o expresie judiciară. Pe de o parte, sunt considerate crime marile perversiuni, în primul rând violenţele sadice ale primilor „ucigaşi în serie”. Dar, pe de altă parte, oamenii n‑au aşteptat dezolantul Cincizeci de umbre ale lui Grey pentru ca micile perversiuni să se banalizeze, din moment ce rămâneau private şi se petreceau între adulţi care le acceptă. Nimic nu le mai opreşte să îmbogăţească şi să dea savoare vieţii conjugale. Contrar unei păreri false şi foarte răspândite, chiar la începutul secolului al XIX‑lea, când Biserica Catolică era încă o imensă putere socială, homosexualitatea, chiar dacă foarte stigmatizată, nu era întotdeauna pedepsită în felul în care ne imaginăm. Din rapoartele poliţiei pariziene, de exemplu, se vede clar că unii homosexuali notorii erau protejaţi de cei ale căror favoruri le cumpăraseră şi care ar fi vrut să‑i şantajeze.
Acest drept al individului de a‑şi duce viaţa sexuală şi amoroasă cum doreşte, cu condiţia să nu tulbure ordinea publică, este o revoluţie antropologică profundă. Este chiar şi o revoluţie a mentalităţilor, care se va răspândi încet în întreaga Europă. Şi poate că nu e deloc deplasat s‑o amintim ca să se înţeleagă mai bine în ce context iubirea şi sexualitatea vor căpăta, aproape un secol mai târziu, forma lor freudiană.
Solicitări erotice şi pornografice...
Dar, în spaţiul eliberat între păcat, pe de o parte, şi crime şi delicte, pe de altă parte, s‑a ivit3 ceva original. De‑a lungul secolului al XIX‑lea a apărut un discurs nou. El nu se mai sprijinea pe religie în materie de sexualitate şi de morală sexuală, ci pe drept şi pe ştiinţă. Şi a contribuit la elaborarea de către medici – îndeosebi „alienişti” (aşa erau numiţi primii psihiatri), admişi ca experţi pe lângă instanţele de judecată – a unei sexologii ştiinţifice, alimentată din abundenţă cu observaţii de caz. În 1886, în lucrarea Psychopathia Sexualis (Psihopatia sexuală), Richard von Krafft‑Ebing a înfăţişat o taxonomie exhaustivă a tuturor perversiunilor sexuale omeneşti. Au urmat Albert Moll sau Henry Havelock Ellis cu Studii de psihologie sexuală (1897‑1928).
De la Michel Foucault încoace, am conştientizat un lucru. Nimic nu e mai inept decât să confundăm valorile aşa‑zise „victoriene”, normele oficiale şi exterioare ale comportamentului, cu interesele şi practicile oamenilor. Sexul sub toate formele, inclusiv cele mai perverse, fascina Parisul, Londra, Viena sau Berlinul. Producţia de pornografie era omniprezentă, texte şi ilustraţii, la scară industrială. Ca dovadă, confiscările poliţiei şi cifra de afaceri a tipografilor condamnaţi. Marile crime sexuale, sadice, dar şi cele mai licenţioase cazuri de moravuri ocupau deja coloanele presei populare. Prin recurgerea masivă la prostituţie, nimic sau doar foarte puţin din ceea ce un corp putea să facă cu altul n‑a mai fost ignorat de o mulţime de oameni, inclusiv foarte tineri, şi nu numai în marile oraşe.
Mi se pare că am avea o doză incredibilă de naivitate dacă ne‑am imagina că adolescenţii şi copiii de astăzi sunt primii expuşi la solicitări erotice şi pornografice intense. Ele aveau deja loc, dar pe alte canale decât YouTube sau smartphone. În ciuda descinderilor poliţiei, iniţierea băieţilor puberi, peste tot în Europa, se petrecea foarte des la bordel, fără să se aştepte măcar serviciul militar. În realitate, sărăcia, promiscuitatea, alcoolul şi suferinţa morală a proletariatului urban au contribuit mai degrabă la difuzarea peste tot, în materie de sexualitate şi chiar de sexualitate sordidă, a unei atmosfere pe care am considera‑o astăzi complet traumatică pentru copii şi adolescenţi.
Oficial, domnea virtutea...
Aşadar, în mod oficial, domnea virtutea. În mod oficios însă, domnea cu siguranţă viciul ipocrit. Dar uneori existau şi o sinceritate şi o simplitate pline de prospeţime, după cum o dovedesc corespondenţa privată a cuplurilor şi importanţa crescândă pe care o acordau partenerii fericirii pe care şi‑o puteau oferi unul altuia şi noilor ei exigenţe. Chiar corpul medical a găsit modalitatea de a risipi neliniştile sau chiar temerile tinerilor soţi şi ale adolescenţilor care se masturbau, răspândind, sub acoperirea secretului medical, sfaturi opuse valorilor afişate social.
S‑a vorbit mult despre faptul că, atunci când a publicat pentru prima oară Trei eseuri despre teoria sexuală, în 1905, conţinutul lor a fost considerat atât de obscen, încât Freud n‑a mai primit invitaţii la cină şi nici măcar n‑a mai fost salutat pe stradă. În realitate, ştim astăzi că această legendă a fost inventată de Ernest Jones, primul biograf al lui Freud, ca să contribuie la construirea mitului cercetătorului solitar şi blestemat, care a răsturnat prin forţa psihanalizei un obscurantism moral şi sexual desuet. Nu, dimpotrivă, psihanaliza apărea exact la timp, pe un teren îndelung pregătit de un interes persistent pentru lucrurile legate de sex şi de iubire, şi asta n‑a fost deloc un motiv al respingerii, ci, dimpotrivă, al extraordinarei popularităţi de care s‑a bucurat încă din perioada interbelică.
Freud a militat, împreună cu alţi sexologi din vremea sa, pentru dezincriminarea homosexualităţii: Codul Penal imperial german o punea, într‑adevăr, pe acelaşi plan cu raportul sexual cu animalele. Dar problema e că a făcut‑o mai mult ca naturalist decât ca umanist. Pe el îl interesa funcţionarea sexualităţii în cadrul speciei în acea perioadă atât de darwinistă: în cadrul unei specii cum este cea omenească, în care reproducerea este sexuată, e cât se poate de „normal” pentru Freud şi confraţii lui ca un anumit număr din indivizii ce formează această specie „să se oprească din dezvoltare şi să nu atingă niciodată stadiul ultim de integrare” – altfel spus, să nu devină niciodată indivizi capabili să se acupleze şi să reproducă specia. Aceştia sunt, zicea el, homosexualii şi ceilalţi „perverşi”. Freud îi concepea ca pe nişte copii care ar fi suferit într‑o dimensiune a existenţei lor un fel de „stop‑cadru”, continuând să se dezvolte în toate celelalte. Şi, foarte adesea, ajungând mult mai departe decât indivizii foarte mândri de normalitatea lor convenţională. Dar locul lor este fixat de natură, n‑are nicio legătură cu un defect etic şi societatea n‑are a se pronunţa în privinţa lor atât timp cât nu le fac rău celorlalţi. Vom vedea mai departe ce probleme evidente persistă totuşi cu această concepţie freudiană naturalistă şi medicală a unei anormalităţi psihice şi biologice, dar care nu trebuie să aibă nicio consecinţă morală sau penală, şi ce impact regretabil a putut să aibă asupra homofobiei foarte reale a unor psihanalişti.
La apariţia ei, psihanaliza propunea să se ocupe de o stare afectivă şi morală „orfană” a acestei revoluţii a moravurilor, începută în primii ani ai secolului al XIX‑lea şi care durase până la Freud: culpabilitatea sexuală nevrotică. Oare nu era aceasta ciudată când, pe de o parte, normele religioase nu se mai impuneau cu atâta evidenţă fiecărui om şi legea civilă nu mai pedepsea comportamentele private, iar pe de altă parte, eram din ce în ce mai avizaţi cu privire la constrângerile biologice care se impun tuturor?
