În ultimii ani s-au tot scris cărți și articole despre biblioteci care dispar: biblioteci publice care se închid din lipsă de cititori și fonduri, biblioteci private care sunt desfăcute după moartea proprietarilor sau după ce aceștia sunt nevoiți să-și caute altă locuință.
Dar, dincolo de motivele individuale, există o serie de rațiuni structurale care transformă problematizarea dispariției unor biblioteci într-o chestiune relevantă statistic. În primul rând, spațiul în marile metropole a devenit din ce în ce mai scump. În al doilea rând, mobilitatea individuală a crescut (fiind determinată inclusiv de creșterea imobiliarelor în New York, Londra, Paris etc.): un profesor din Statele Unite, adică prin excelență genul de ins care era asociat cu ideea de bibliotecă, migrează în mod obișnuit de la o universitate la alta.
În al treilea rând, am intrat deja în ceea ce Mihai Nadin numea Civilizația analfabetismului: în lumea actuală, aptitudinea de a citi cărți și de a le prelucra informația în raport cu lumea reală nu mai este atât de importantă ca acum 100 de ani. Alte forme de alfabetizare au substituit deja vechiul cod cultural. În al patrulea rând, revoluția suportului de stocare, prin apariția cărților electronice, a tabletelor etc., a transformat ideea de bibliotecă într-un lux pentru mulți inutil. Am mai dat acest exemplu: sociologul german Werner Sombart, la sfârşitul secolului al XIX-lea, îşi construise casa în funcție de spaţiul necesar bibliotecii. Acum Sombart şi-ar putea duce biblioteca într-o garsonieră, sub formă de Kindle sau de laptop; şi, spre deosebire de imensa lui bibliotecă de secol XIX, greu navigabilă, în care se ajungea cu scara la rafturile de sus, acum ar găsi orice carte în două secunde, cu o simplă căutare.
Pe de altă parte, toate aceste transformări, deși ineluctabile, aduc cu ele sentimentul că se pierde ceva. Mitologia New Yorkului, de pildă, construită de avangardele sale artistice, e greu de desprins de nenumăratele anticariate, librării și biblioteci ale orașului. Dar acestea au dispărut treptat de-a lungul ultimilor ani, sub presiunea exercitată în geografia reală de creșterea geometrică a prețului pe metru pătrat.
Apoi, nu doar mitologia are de suferit, ci și modul în care ne funcționează mintea. Să revenim la cărțile înmagazinate pe o tabletă Kindle. Intră acolo zeci de mii de titluri. În spațiul câtorva mega intră operele complete ale lui Voltaire, Balzac sau Henry James, care în mod obișnuit ar fi ocupat mulți metri liniari de bibliotecă și ar fi costat semnificativ mai mult decât cei doi-trei dolari cât reprezintă pe Amazon contravaloarea unei ediții de opere complete Delphi Classics sau Arvensa Editions.
Pe de altă parte, spațiul de pe tabletă este un non-spațiu: este o pălărie neagră din care poți scoate aproape orice, dar e lipsit de o desfășurare reală în trei dimensiuni. A ține în mână o carte, a privi rafturile unei biblioteci înseamnă a atașa informației din acea carte, din acele cărți o serie de indicii vizuale cu funcție mnemotehnică. Pe scurt, ne amintim mai bine informațiile culese din cărți de hârtie cu volum 3D decât informațiile din cărți electronice având o reprezentare spațială nulă. Majoritatea amintirilor mele livrești sunt legate de cărți pe hârtie. Țin minte aproape fiecare carte pe care am deschis-o, dar mă trezesc adesea bântuit de amintirea unui pasaj pe care nu-l pot plasa nicăieri. Desigur, fac parte dintr-o generația de tranziție și cu timpul astfel de probleme vor dispărea. Dar, deși citesc în prezent mult mai mult de pe tablete, nici eu nu-mi pot reprima complet nostalgia. Nostalgia, de pildă, pentru anii 1990-2000, anii de aur ai anticariatelor, când marile biblioteci particulare din București erau desfăcute la prețuri derizorii. Astăzi și anticariatele s-au mutat în online. Okazii.ro înlocuiește vechile anticariate în aer liber de la Universitate (în zona aia au mai rămas totuși câteva anticariate clasice). Privind relicvele jegoase de pe treptele de la Istorie și Chimie, nu pare neapărat o consecință rea.
În plus, acum am posibilitatea de a consulta cataloagele online ale tuturor cărților de la, să zic, Târgul Cărții. Răsfoind acele cataloage, fiecare poate să-și compună propria bibliotecă virtuală. Sau să dea peste tot felul de surprize. Astfel, am descoperit de curând acolo, legate într-un singur volum, două titluri a căror alăturare este mind blowing: P. Garnier, Onanisme seul et a deux sous toutes ses formes et leurs consequences (Onanismul singur și în doi sub toate formele sale și cu toate consecințele sale) și Oeuvres de Dante Aligheri. La divine comedie. La vie nouvelle. Amândouă edițiile sunt din a doua parte a secolului al XIX-lea. Cine a legat împreună o carte despre masturbare și Divina comedie? Cine era proprietarul unei astfel de biblioteci? Unde a existat această bibliotecă (în Franța, în România)? Cum arăta întreaga bibliotecă? Iată o intrigă detectivistică in nuce (mai adaug că lucrarea doctorului Garnier oferă o posibilă sursă pentru un pasaj din Ulysses al lui James Joyce).
Dar am bătut destul câmpii. Scopul meu a fost să ajung la două cărți care au în comun ideea de bibliotecă. Întâmplarea a făcut să le citesc în succesiune.
Alberto Manguel, Sfârșitul bibliotecii mele, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu, Nemira, 2019, 200 p.
Prima carte îi aparține lui Alberto Manguel, a cărui manieră eterogenă de compoziție am omagiat-o în paragrafele anterioare. Manguel este un cunoscut bibliofil, care a dedicat subiectului bibliotecilor mai multe volume (unele traduse la Nemira). Poliglot, globe-trotter, gay, Manguel l-a cunoscut în anii 60 pe Borges, pe atunci deja complet orb, căruia îi citea „povestiri de Kipling, Henry James, Stevenson”. Când Manguel a părăsit Argentina în 1968, Borges (care, contrar a ceea ce s-ar crede, avea o bibliotecă de doar câteva sute de volume), i-a dăruit un exemplar din Stalky & Co. de Rudyard Kipling, unul dintre autorii adolescenței sale.
Sfârșitul bibliotecii mele pleacă de la o circumstanță biografică: Manguel e nevoit să se mute din Franța, unde cumpărase pe Valea Loarei o fostă moară în care-și adăpostise biblioteca de 30.000 de volume (biblioteci similare avuseseră Umberto Eco sau, în domeniul ficțiunii, originalul și nefericitul profesor Kien din Orbirea lui Elias Canetti). Prin urmare, Manguel e nevoit să-și desfacă, să împacheteze, cu ajutor din partea câtorva prieteni, și să expedieze în Canada biblioteca. Operațiunea echivalează cu un adio – biblioteca va merge în Montreal, iar Manguel în New York: „câțiva au venit să catalogheze biblioteca, de parcă ar fi fost în anii ei buni, și s-au organizat în echipe ca să dea jos volumele de pe rafturi, să le învelească în hârtie, să le așeze în cutiile cu etichete corespunzătoare și să deseneze hărți cu locurile în care fuseseră așezate, pentru cazul în care aș fi vrut să găsesc una dintre ele după ce le împachetaseră, căci, în mintea mea, încă pot să mă plimb prin biblioteca dispărută și să indic exact unde se află orice carte”. Reflecțiile melancolice pe marginea acestei deconstrucții constituie firul roșu al volumului. Sunt completate de o serie de digresiuni bibliofile, în care Manguel vorbește despre Don Quijote, biblioteca din Alexandria, Golem, Borges ș.a.
Există totuși un soi de happy-end: după ce Manguel părăsește Franța și se mută la New York împreună cu partenerul său, primește o ofertă de nerefuzat pe care, desigur, nu o refuză: postul de director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires – poziție pe care o ocupase și Borges (fusese al patrulea director orb al Bibliotecii).
Fără a fi cea mai substanțială carte a lui Alberto Manguel (recomand în primul rând Un cititor în pădurea din oglindă, tradusă tot de Bogdan-Alexandru Stănescu), Sfârșitul bibliotecii mele oferă câteva ceasuri de plăceri bibliofile.
David Foenkinos, Misterul Henri Pick, trad. Cristina Nan, Nemira, 2019, 280 p.
În 1971, scriitorul Richard Brautigan a imaginat în cuprinsul unui roman o bibliotecă destinată cărților refuzate de editori. După sinuciderea lui Brautigan, unul dintre admiratorii săi a înființat în realitate o astfel de bibliotecă (inițial în Statele Unite, relocând-o apoi în Canada). Iar francezul David Foenkinos a compus un roman care pleacă de la ideea unei astfel de biblioteci. Subiectul romanului, pe scurt: un împătimit de cărți înființează în Bretania, după ideea lui Brautigan, o bibliotecă a titlurilor refuzate. După moartea sa, un cuplu format dintr-o agentă literară și un scriitor a cărui primă carte se dovedise un fiasco descoperă din întâmplare în biblioteca refuzaților un volum pentru care fac un coup de foudre. Agenta îl va publica, iar cartea se va transforma într-un best-seller cu vânzări de sute de mii de exemplare. Dar cine a scris-o? Iată o enigmă pe ale cărei trasee se mișcă intriga. Pe parcurs veți călători din Paris în Bretania, veți intra în culisele vieții literare pariziene (sclipici plus drame secrete), veți cunoaște o serie de personaje simpatice și mai puțin simpatice, vă veți întoarce în trecutul tulbure al Franței etc. Misterul Henri Pick este un roman tipic franțuzesc: ironic, amuzant, agreabil, foarte livresc, succint, palpitant, ușurel, euforizant. Am petrecut cu el, în modul cel mai plăcut, o după-amiază însorită.
Imagine principală via Pixabay
