Noul film al regizorului Marian Crișan, „Berliner”, a rulat o vreme prin sălile bucureștene, înainte să se anunțe, pentru a câta oară: „la loc comanda!” Acum se mai vede în câteva locuri din țară. Într-o evidentă scădere de formă, Crișan livrează aici o poveste care se dorește actuală, dar pornește din start cu handicapul inadecvării la vremurile pe care le traversăm.
Am revăzut de curând Morgen, debutul lui Marian Crișan din 2010, și mi s-a confirmat că e unul dintre cele mai șarmante filme românești ale ultimilor decenii. Întâi de toate, pentru că demonstrează cum realismul noului val putea găzdui, în sânul acelei rețete aparent formaliste, chiar și o poveste care nu se jenează cu coarda sensibilă. În tratarea delicată a subiectului – un cetățean din Salonta ajuta un migrant turc să treacă granița la vecinii unguri –, Morgen își propunea nu atât să intre pe un teren vădit politic, cât să reînnoade cu povața umanistă general valabilă, unul dintre firele luminoase care parcurg istoria cinemaului, de la Charlie Chaplin și până azi. Apoi, era admirabil felul în care Crișan și actorul András Hatházi construiau acest protagonist ardelean, un pezevenchi și jumătate care potolea orice remarcă venită din exterior cu un flegmatic „mda, bine, cum spui tu” sau o înjurătură bine plasată, apoi își vedea de treaba lui, instituind parcă involuntar un sentiment de solidaritate cu perdantul. Să transformi un personaj ursuz și închis în sine într-o ipostază atașantă a dreptății nu-i puțin lucru.
Fronda explicită și ireverența față de organele obtuze ale legii, în numele unei cauze mai mari – lucrurile astea grave Crișan știa să le absoarbă într-o formă care prelua cele mai importante lecții de la Noul Cinema Românesc: răbdarea și evitarea dramatismului inutil. Dintre premergători, Corneliu Porumboiu pare referința esențială pentru Crișan: asta se vede în Morgen din felul în care scenele încep greu, după zeci de secunde de expozițiune – personajele noastre sunt mereu întârziate, dar nu se supără –, sau, în Berliner, printr-un talk show televizat care evocă A fost sau n-a fost? (2006). Dar, după mine, atuul principal al acestei filmografii ține de spațiul pe care îl dezvăluie. Crișan e poate cel mai bun regionalist al nostru. Într-un cinema mai mereu urban, care s-a ferit de toponime atestate și accente ușor perceptibile, Crișan insuflă filmelor sale un caracter cvasi-antropologic. Fețele care le populează sunt noi, insolite. Limba pe care o vorbesc e alta: sprințară, melodioasă, garnisită cu vorbe care trimit la dicționar. În plus, tranșa de umanitate pe care o explorează e cea a oamenilor obișnuiți, refractari la marile povești. În cele mai bune momente ale cinemaului său, aceste figuri tratate fără condescendență dau la iveală un pitoresc autentic: în fond, versantul preferat al lui Crișan, mereu la pândă în spatele situațiilor anodine pe care le descrie, este comedia.
Dar între regionalism și provincialism diferența e de nuanță. Prospețimea asigurată în Morgen de așa-zisa plasare a camerei la înălțimea omului e aici complet pierdută. Crișan alege acum să discute sosirea unui mahăr de la București în Salonta, unde candidează pentru un post de europarlamentar. Ca la Caragiale, suntem departe de centru, dar asta nu asigură aici decât reiterarea unor poncifuri. Felul în care ajunge acest individ (Ion Sapdaru) în gospodăria lui Viorel Gherman (Ovidiu Crișan) e absolut pitoresc, în cel mai rău sens posibil, și dă tonul pentru ce va urma: i se strică mașina și trebuie remorcat cu tractorul până într-o curte. Spre deosebire de Morgen, care ne oferea partea nevăzută a lucrurilor – adică făcea o muncă de cineast –, aici primim exact ce știm, din spatele unor ochelari de cal: bineînțeles că politicianul e pântecos și pe deasupra corupt (aflăm dintr-o știre plasată subtil în cadru), iar metodele sale de a câștiga voturi sunt dintre cele mai rușinoase. E partea cea mai slabă a filmului, în care îl tot vedem pe Mocanu trăgându-se în poză alături de diverși localnici cu fața muncită și arsă de soare – Gherman e primul dintre ei –, sub indicațiile unui tânăr aghiotant ultrazelos. Problema e că toate sentințele sfătoase de care e burdușit filmul – de pildă, când aghiotantul zice că oamenii caută acum poze, nu cuvinte, apoi numără like-urile pe Facebook – au un aer stătut, rod al unui scenariu care se pretinde conectat la realitate, deși ne-oferă doar o versiune ultra schematizată a ei.
Ca să nu mai vorbesc de aluziile abia mascate la evenimente recente, ca atunci când politicianul intervievat spune: „altă întrebare!”, sau când sătenii decid să treacă un proaspăt decedat pe lista de votanți. Un film compus din firimituri politice prost digerate nu e un film politic, e o mostră de ridicol ideologic. Berliner e mai aproape de un film nouăzecist ca Senatorul melcilor al lui Mircea Daneliuc, care impunea imaginea politicianului hrăpăreț și veros, dornic să exploateze o comunitate de inocenți doar ca să-și asigure propriul burdihan, decât de felul mult mai alunecos în care stau lucrurile azi. Recent scriam aici despre un film kazah autocolonialist pe față, dar care își dizolva lipsa flagrantă de subtilitate într-o suită de gaguri care mai de care mai absurde, ceea ce ne împiedica să luăm totul de bun. Berliner nu propune niciun astfel de paravan – pretinzându-se obiectiv, e doar autocolonialist și atât.
Mai e și dezavantajul că acum, la peste zece ani de la Morgen, realismul știut al formulei nu mai pare decât o piatră de moară agățată de glezna unui film incapabil să-și ia zborul. Berliner e un film gol, care trage de minute în căutarea unei mize absente – previzibil ar fi fost ca Gherman să se revolte împotriva omului politic, sau măcar să-și atragă oprobriul celorlalți săteni din cauza colaborării cu el. Dar aici lucrurile avansează moale și fără conflict aparent, iar tirania cadrelor lungi și lente nu face decât să agraveze situația, expunând clar inerția mijloacelor. Crișan a început puternic și a continuat bine: în amintirea mea, Rocker (2012), despre tatăl emotiv al unui cântăreț de metale, e un film foarte cursiv, și o prezență la fel de neobișnuită în peisajul cinematografic românesc. Dar de atunci, în lipsa unor căutări formale mai avântate, care să-l poarte către alte teritorii, cineastul a făcut un pas înapoi.
