Feminismul e pentru toată lumea a apărut în 2022, tradusă de Cătălina Stanislav. Deși se prezenta ca un soi de abecedar pentru feminism și deși folosea limbajul unității, era în mare parte o critică mai puțin a sexismului, cât a feminismului american upper-class, alb, academizat după anii '60, care în multe privințe pactizase – i se părea autoarei – cu ideologiile albe suprematist-capitaliste ale patriarhei, albe și ea. bell hooks relua acolo idei din cărți mai vechi ale sale, în care critica feminismul din valul al doilea. În plus, deși spunea că e „pentru toți”, mulți oameni rămâneau pe dinafară, mai ales prin aceea că lega autenticul feminism de o poziție antiavort, excluzând astfel dintr-un posibil orizont politic toate femeile și toți bărbații care cred că viața începe la concepție. Lăsa impresia că nu puteai să fii și una, și alta, după cum nu puteai să fii și feministă, și pro-occidentală sau pro-capital. Partea bună a cărții e că aducea din nou în discuție – chestii începute deja de altfel din anii '60 și care existau in nuce și la Sontag, de pildă – chestiunea apartenenței la clasă și spunea: e bine și frumos că avem toate aceste teorii ale libertății feminine, dar ele servesc doar femeilor din clasele bogate, care și-au gândit teoriile aceastea pentru conjunctura lor socială, și au pretins mai apoi că sunt teorii de aplicabilitate universală. Nu sunt. Femeile din clasa muncitoare sau femei care, discriminate sexual, sunt pe deasupra discriminate și rasial nu pot să folosească aceste teorii, fiindcă nu le reprezintă, nefiind gândite pentru ele etc. Pentru ele, de pildă, accesul la câmpul muncii, prezentat ca un câștig social după război, a fost de fapt o responsabilitate în plus și nu le-a oferit accesul la egalitatea mult-sperată. Exista acolo, mai ales în ultimele capitole, și o deschidere spre o conceptualizare mai largă a echității, definită ca iubire („bring the spirit of love to feminist activism”), dar micul eseu introductiv rămânea politic și e bine că rămânea așa, fiindcă putea fi înțeles în termenii unei strategii și acceptat sau respins după ce propunea.
Găseai în el toate lucrurile pe care te aștepți să le găsești într-un text cu destinație politică, altfel destul de opalescent și expeditiv, fără profunzimi și nepunându-se în pericolul de a deborda de geniu, dar înțelegeai ce face. În Totul despre iubire, nu mai pricepi care e strategia deloc și e neclar dacă are una. Teoretic, e un text despre iubire. Practic, e un manual despre cum să-ți schimbi viața prin dragoste, înțeleasă în toate ipostazele ei – de la afecțiune comunitară, la iubire erotică. În mod fundamental însă, e literatură motivațională stereotipă care produce gânduri atât de generale despre subiectul ei, că te dezarmează prin banalitate. Aceste banalități pe care le produce despre importanța iubirii pentru viață sunt atât de evidente, suferă de un grad atât de înalt de platitudine, că e greu de crezut că pot să angreneze pe cineva în vreo schimbare, cât de mică.
Ele sunt de genul, citez:
- „încrederea este fundamentul intimității”
- „pentru a cunoaște iubirea autentică trebuie să investim timp și să ne implicăm”
- „iubirea ne face să ne simțim mai vii”
- „Dacă ne facem bine treaba, chiar și când nu ne place ce facem, înseamnă că plecăm de la locul de muncă cu un sentiment de bine, cu stima de sine intactă. Stima de sine ne ajută apoi, când mergem să căutăm un job care ne poate aduce mai multă împlinire.”
Multe dintre producțiile sapiențiale ale cărții urmează această logică sintactică: p.1. panseu despre ceva (prietenie, dragoste, încredere, responsabilitate) p.1a. [inserare poveste personală care să-l susțină] – p.2. reluarea panseului în altă formă, mai deplină, hrănit de forța narativă a episodului precedent. p.2a. concluzie intermediară: vedeți că se poate suferi mai puțin? Să fim mai drepți? Să ne înțelegem? p.3. concluzie finală, aceeași de fiecare dată: iubirea e foarte bună.
E greu de rezumat ca text, fiindcă pare să spună de fiecare dată același lucru. Da, capitolele lui sunt despre lucruri diferite, dar toate funcționează astfel. E rău că încurajăm cultura materială a profitului și că calculăm totul în termeni de bani, dar iubirea ne poate ajuta să trecem peste această lăcomie. E rău că mai există încă violență în familie, dar copiii noștri ar crește mai fericiți dacă i-am iubi responsabil. E rău că încă mai subzistă prejudecăți sexiste care livrează roluri sociale gata-făcute pentru femei și bărbați, dar dacă am învăța să ne iubim cu onestitate, totul ar fi mult mai bine. Într-o cultură a narcisismului iubirea nu-și găsește loc, așadar e rău că suntem narcisici și nu-l ascultăm pe celălalt. Dacă am adopta o etică a iubirii, până și programele sociale ar fi mai juste. Singurele lucruri pe care iubirea nu le rezolvă par să fie orbita planetelor și legile nedrepte ale termodinamicii, deși când, spre final, începe să vorbească cu convingere mistică despre „îngeri”, ai așa o senzație de derealizare și te gândești că poate autoarea crede că, dacă am avea suficientă de multă iubire divină, le-am putea rezolva și pe astea.
Nu știu cum reacționezi în fața unei asemenea propuneri a iubirii ca panaceu, dar eu la final voiam mai puțină iubire și mai multă politică și strategie, itinerarii juridice pentru dobândirea drepturilor, proteste și texte critice. Într-un cuvânt, mai multă educație politică. Sintagma educație politică e mânjită cred de realitatea compromisului politic balcanic și sună adesea a pact faustic – dar de fapt o educație politică veritabilă nu este abilitatea de a face politică parlamentară sau dispută ideologică, ci pur și simplu efortul de înțelegere a unui rol social și a negocierii permanente care trebuie susținută pentru a conserva acest rol în autonomia, libertatea și, nu în ultimul rând, interesele sale generale. Pentru asta, un concept ca „iubirea” e prea mult și cu totul ineficient. Nu trebuie să ne iubim semenii ca să ne putem împăca cu ei, trebuie doar să găsim echilibrul care-i ține pe ei suficient de departe de interesele noastre.
Ideea că lumea se schimbă prin iubire e din altă lume, creștin-evanghelică, care poate prinde în America, aici nu cred. Iubirea e ce-ți spune cineva că trebuie să faci când nu mai are idei despre ce trebuie făcut. „Iubiți-vă”, strigă, apoi ridică mâinile în lături, ca un avatar al răstignitului și toată lumea e cuprinsă de raptul mistic al ordinului. E suficient de general ca recomandare încât să nu te împingă la nimic, suficient de personal cât să pară ușor de însușit, dar adevărul e că iubirea e atât de legată de conjunctura ei biografică, că nu poate fi dezrădăcinată de-acolo și transformată în principiu politic, cum de altfel s-a văzut în eșecul creștinismului (pe care cartea îl reînvie întrucâtva). În fapt, iubirea este cel mai antipolitic lucru din câte există – de-asta poți să-ți iubești prietenii care-l votează pe Trump, amicii din copilărie care au rămas homofobi, părinții care sunt prinși în conservatorismul vârstei lor. Iubirea aceasta deplină, „metafizică” cum o numește hooks, nu e ceva ce poți angaja în discursul politic și nici n-are valențe constituționale. Nu funcționează cu adevărat decât ca atașament animal, în asta stă noblețea și puritatea ei.
Și mai e ceva: să alergi două secole în teoria feministă modernă după instrumentele și filozofia eliberării feminine și să ajungi într-o variantă banală și lipsită de poezie a Predicii de pe Munte, dar cu totul descărnate ritualic, este dezamăgitor și banal. Banalitatea cărții e de altfel perfectă și, ca un gong chinezesc, răsună în tine mult timp după ce-ai terminat de citit, cu sonoritățile ei translucide, întorci capul pe stradă sau faci o pauză scurtă și dintr-odată ți se pare că o auzi invitându-te la caritate cu înțelepciunea ei de arbitru sportiv.
Nici nu e atât că n-ai fi de acord cu ea. Ar fi bine să ne iubim, ce-ai putea să zici? Dar parcă e mai bine să știi unde ești și ce să faci și cu cine să te aliezi ca să obții lucrurile de care ai nevoie ca să duci o viață demnă. Și nu mi-e foarte clar câtă iubire îți trebuie pentru asta – nu-ți trebuie mai degrabă strategie? Cartea e ambițioasă, vrea să prezinte „moduri radical noi de gândire asupra artei iubirii”, dar toate trimiterile la budism, creștinism evanghelic, Rilke, self-help, psihologie populară, memorii, înțelepciune new-age, își dau mâna în această nouă evanghelie ca să sfârșească într-o versiune diluată a unui program politic din care au mai rămas doar ecourile de discurs cu valențe profetice, îmbătat de un simulacru de spiritualism cu care, politic, nu poți face nimic.
Fotografie de monicore, preluată de pe Pexels.
