Belfast (r. Kenneth Branagh, 2021) vorbește, într-un mod cât se poate de previzibil, despre conflictul armat ce a ațâțat orașul nord-irlandez timp de trei decenii. O face prin ochii unui băiețel (Jude Hill) care trebuie să își adapteze viața la noile date ale violenței urbane. O face, mai ales, aluziv și edulcorat, cu mare băgare de seamă față de tot ceea ce ar putea trece drept „film politic”. Niciun risc, însă – dacă Belfast e un film despre „the Troubles”, asta se poate dovedi numai în virtutea accentului personajelor și a unor TAB-uri Saracen care se perindă prin cadru. În rest, partea contondentă a „chestiei” – conflictul dintre Anglia și Irlanda – se vede relegată într-un colț de imagine, prin recursul la câteva reportaje televizate, reflexul cel mai la îndemână al autorilor care se cred politici doar pentru că vorbesc despre subiecte politice. Cât despre partea efectivă a încleștărilor de stradă, aceasta e redusă la o ploaie de racorduri stângace, ca o confirmare a faptului că Brannagh nu e deloc înzestrat pentru a filma secvențe de acțiune.
Ce deranjează mai cu seamă este această anexare a unor evenimente istorice, din care tot mai multe filme își fac principalul cal de bătaie. Belfast nu este animat de chestiuni – esențiale – precum reprezentarea războiului sau deconstrucția mizelor sale istorice, ci se preocupă, mai conform cu vremurile pe care le traversăm, de maniera cea mai lină, cea mai avantajoasă pentru toate părțile, de a-l vinde. Lupta dintre republicani și britanici nu mai e de mult o cauză de frământări, de regrete, de focuri care încă mai ard prin comunitate – ea a devenit un punct bonus la concursurile de finanțare, un prilej de reacții aprobatoare la sesiunile de pitching. Ea dă contrast unei povești de un universalism supărător, salvând-o in extremis de căscatul publicului.
În fond, Belfast face reclamă trecutului. Ce ne spune povestea? Că pe vremuri se trăia greu, dar fiecare zi se termina cu o îmbrățișare. Că Belfastul a renăscut, dovadă cadrele color din prezent, trase din dronă, cu șantierul naval și cu vasele de croazieră. Că familia va fi mereu acolo să te susțină. Pentru a-și împinge de la spate adevărurile cu aer tautologic, Branagh face apel la cele mai stătute stereotipuri. Bunicii (Judi Dench și Ciarán Hinds) se tachinează – semn de iubire – și sunt spirituali. Părinții (Caitriona Balfe și Jamie Dornan) se ceartă toată ziua – semn de grijă reciprocă – și țin perorații despre dorința de a le oferi copiilor un viitor mai bun. Pentru Branagh cinemaul nu e în niciun caz făcător de minuni, sau măcar supus unei rigori, unei amprente. Fiindcă orice amprentă e unică, dar orașele diviziei de lux a cinemaului industrial de azi, între Belfast și Mexico City, capitala în alb-negru din filmul lui Alfonso Cuarón Roma, se confundă între ele, fiindcă sunt filmate cu-aceeași privire cosmetizantă.
În termeni cinematografici, conflictul nord-irlandez s-a discutat în toate modurile posibile, de la militant (The Patriot Game, 1979) la social (Hidden Agenda, 1990), și de la sexual (The Crying Game, 1992) la fals-documentar (Bloody Sunday, 2002), culminând cu meditativ (The Image You Missed, 2018), pentru a închide rotund bucla. Belfast aduce nostalgia în dezbatere. Branagh pare nostalgic nu după cultura și ritualurile dispărute ale clasei muncitoare – care totuși reprezintă bazinul demografic principal al filmului –, ci după un anume look al lumii de atunci. Dacă există o particularitate a modei retro în filmele de azi, atunci ea constă, din partea regizorului, în cheltuirea tuturor resurselor artistice întru obținerea unei replici cât mai exacte a aparenței trecutului. Nu trebuie să fii vreun Walter Benjamin pentru a înțelege impasul – căci, ca să-l parafrazez, munca de istoric nu înseamnă sa arăți cum a fost cu-adevărat, ci să readuci la suprafață o amintire. Branagh ne-a momit cu amintirile, dar a eșuat într-un cum-a-fost publicitar.
În 1984, maestrul Mike Leigh realiza Four Days in July, un telefilm care, chiar și astăzi, ne poate învăța două sau trei lucruri despre dureroasa conviețuire zilnică cu bombele nord-irlandeze. La o primă vedere, acela rămâne titlul cel mai apropiat de demersul lui Branagh – dar în fapt reprezintă contrariul său deplin. Fiindcă realizarea lui Leigh este animată la fiecare cadru de tensiunea prezentului și de analiza contradicțiilor impuse de realitatea războiului, care afectează în profunzime țesutul social al națiunii și nu sunt niciodată ușor de rezolvat. Pe când Belfast se mulțumește să instaureze un binarism, tipic pentru manualele de scenaristică, între drama câmpului de luptă și viețile mărunte ale civililor. Leneșă idee, dar suficientă pentru câteva nominalizări bune la Oscar.
