• Bat for Lashes, Lost Girls, 2019
Despre Christine and The Queens ziceam, prin octombrie anul trecut, că are șanse să pună capăt reciclării synth-popului optzecist: nu ar mai fi fost nimic de făcut în direcția asta după albumul Chris. Ar fi trebuit să mă gîndesc mai bine și să-mi fi adus aminte că există Natasha Khan pe lume - după vreo doi ani și ceva prin Los Angeles și proaspăt eliberată de un contract cu Parlophone, a reactivat Bat for lashes într-o ipostază imaginară de pe la 1987 toamna.
Lost Girls pare să fi fost compus pe keytar, sintetizatoarele îi sînt Calea, Adevărul și Viața. Basul și instrumentele de percuție sună și ele de parc-ar fi fost fabricate exclusiv din plastic (neapărat vopsit în culori fosforescente), alămurile ultra-kitsch parcă reflectă întruna o orgă de lumini primitivă (roș-verde-roșu). Blugii cu talie înaltă, o geacă „di fîș” sau permanentul Danei Silivaș sînt facultative, dar recomandate.
Și totuși, în ciuda festivalului de clișee pe care-l asamblează, albumul ăsta ocolește elegant revivalismul nostalgic-blegos: o ține numai în arpegii răsuflate, solo-uri care n-au neapărat legătură cu linia melodică și fade-out-uri înnebunitoare, dar e extrem de coerent și sincer interesat de ceea ce camuflează aceste procedee - dorințe, așteptări, temeri.
După propria-i mărturisire (iar albumele precedente, mai ales The Bride, o confirmă), Natasha Khan pornește la treabă schițînd o poveste, un scenariu de scurt-metraj: mai apoi, munca propriu-zisă la cîntece e intensă și susținută, muzica aproape că se scrie singură. În cazul de față, filmul e de-adevăratelea: o continuare a horror-ului cu vampiri The Lost Boys e în pregătire, albumul ar urma să-i servească drept coloana sonoră.
Înainte de-a umfla din umeri - Iarăși vampiri? Bleax, Twilight! Nu mai pot cu True Blood! - poate că nu ne-ar strica să ne aducem repede aminte că ei obișnuiesc s-apară constant în conversația culturală în momente politice foarte încărcate (Germania din perioada Weimar, Războiul Rece și - iacătă! - acest prezent post-9/11 apucat de streche al nostru).
După cum sună, însă, Lost Girls, aproape că nu ți-ai da seama. Nu din prima, în orice caz: Kids in the Dark e răscunoscuta poveste adolescentină de dragoste scăldată-n neoane, The Hunger ar putea să propusleze singur o mașină care șerpuiește pe Mulholland Drive, iar Feel for you e cea mai apropiată bucată de un hit mainstream pe care-a scris-o Natasha vreodată: n-ar fi stat deloc rău într-unul dintre primele albume ale Madonnei, cu cîrligu-i interjecționist cu tot (Wanna love ya/I feel for ya/Huh-huh-huh-huh-Ooooh!).
În contrastul dintre suprafețele sclipicioase și fundalul amenințător stă, cred, toată șmecheria - vocea de soprană calmă îi permite să lege toate fragmentele intenționat kitsch, exagerate din cale-afară și, după cum spuneam, răsfolosite decenii de-a rîndul. Nici nu-ți sai seama cînd procedeele știute pe de rost sar brusc din mașina Madonnei în tricicleta supradimensionată a lui Kate Bush, dar vă asigur că mișcarea e de-a dreptul spectaculoasă.
La o ascultare mai atentă, însă, cotitura e mai mult decît evidentă (alt truc împrumutat din cinematografie - plasează cîte un indiciu ici și colo, dezvăluie-i sensurile mai spre coadă). Desert Man e titlul piesei, și tot a baladă synth sună, pînă cînd încep să-ți sară versurile în ureche: It’s hard to get high with you/And not go low.
Jasmine accentuează senzația de discotecă, de Ring din Costinești după ce-a plecat securistul de serviciu, iar celor care-au ratat poanta li se dă explicația pe tavă o piesă mai încolo. Vampires, o instrumentală cu tendințe de power ballad, se-ncolăcește în jurul unui saxofon pe care-ar putea, fără griji, să fie gravat numele lui Bowie. So good, apoi, te face să-ți revizuiești rapid încă una dintre judecățile neglijente - ASTA este, de fapt, cea mai apropiată bucată de-un hit mainstream pe care a scris-o Natasha vreodată.
Frăgezit atît de bine, ar cam fi și cazul să-ți iei porția de instrumentație dark, de experiment neașteptat și de revelații (dacă n-ai știut în ce te bagi, ce să-ți fac?). Multă, foarte multă lume își începe albumele cu piesele hard, cu declarația de intenții - Mezzanine-ul Massive Attack e exemplul meu preferat. Bat for lashes le lasă taman la sfîrșit, cînd lumea începe să se ridice de pe scaune și să iasă din sala de proiecție: Peach Sky și Mountains (We both know it’s not an easy ride sună simultan a promisiune și a amenințare) sînt întorsătura de situație, lovitura decisivă, finalul lui Donnie Darko.
Ceea ce părea, adică, o zbînțuială optzecistă la modă - plăcută, dar pasabilă - se dezvăluie, cristalin și emoționant, drept unul dintre cele mai profunde albume ale anului. Nu numai că reactivează tropi morți și îngropați încă de pe cînd era Reagan la putere, dar o mai și face în condițiile în care aproape toată lumea se ocupă cu același lucru - asta chiar e o performanță! Lipsa de originalitate ca ultimă manifestare a originalității, înainte ca lumea (așa cum o știm) să se ducă definitiv dracului: asta i-a reușit Natashei Khan.
Mă duc, deci, să-mi caut blugii contrafăcuți Pyramid, cu talie înaltă, și geaca di fîș. Cu permanentul à la Dana Silivaș nu știu ce-o să mă fac - în timpul scurs din anii ‘80 încoace am reușit să chelesc, dar poate că-mi las chică, aud că se poartă din nou.
