În urmă cu 12 ani, scriitorii Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu publicau la Editura Polirom volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”. „Febrili, scrupuloși, oricum ciudați pentru situația în care ne găsim”, îi descria Radu Cosașu în prefața cărții. Și tot el spunea că în timp ce „Ernu e posedat de contextul operei și evadează în teorie, celălalt [Stănescu] e «bolnav» de revelația sensului, a textului ca descindere în infernul oricărei frumuseți”.

După mai mult de un deceniu, BAS și Ernu au hotărât să reediteze volumul „Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (vă apărea la Editura TREI în 2023), însoțit de o nouă serie de scrisori, pe care le vor publica în prealabil în Scena9. Toate textele din această serie vor fi ilustrate de artistul Andrei Gamarț.

Mai jos, vă invităm să citiți al treilea text din acest epistolar: o scrisoare adresată de Vasile Ernu lui BAS. Puteți citi primele două texte din serie aici și aici.

*

Dragă Bogdan, 

tot încerc să mă adun. De trei luni fug și fug: prin Basarabia, prin Chișinău, Bugeac, Cahul, Vaslui sau Secuime. Mă tem să mă opresc. Cumva fug de teama de a mă gândi la acest război. Nu am crezut că voi somatiza existențial acest război atât de intens.

Discut mult cu amici ruși și ucraineni. Unde s-a rupt toată povestea asta? Eu de ceva timp scriu despre ideea de revanșă – există multă suferință, nedreptate și nemulțumire adunată în această „epocă a tranziției”: prea mulți au pierdut și prea puțini au câștigat. Am susținut că generația mea va fi o generație a revanșei după ce a fost una a speranței în `89, devenită încet, dar sigur, una a deznădejdii. Eu am crezut mult timp că revanșa noastră va fi autoreflexivă, pentru a putea recupera și îmbunătăți situația Estului. Am susținut că ne vom devora – de unde și ideea de canibalism de care vorbesc deseori, această generație canibală. Da, ne devorăm de ceva timp: noi, țara, societatea. Dar recunosc că nu am crezut că e posibil războiul – metafora devine realitate.

Da – am înfrânt total. Am crezut mult timp că ultimul nostru război va fi despre cum să nu ne ascundem înfrângerea, despre cum să renunțăm la ură și revanșă: despre cum să ne arătăm toate rănile. Să arătăm că am fost înfrânți pe toate planurile. A recunoaște înfrângerea și catastrofa este un punct din care poți începe să speri: o reinventare a speranței. Să arătăm rănile purulente și ficații praf. Pentru ca aceia care vin după noi să nu repete acest traseu al canibalismului vesel în care am trăit: rana ca punct final pentru un nou început. În război nu am crezut. 

Cred că încă nu putem înțelege războiul. Tolstoi a scris despre război la peste 30 de ani distanță. Îmi place o poezie pe care o tot repet în ultima vreme – nu-i mai știu autorul, e unul sovietic:

„Orbii nu pot privi cu mânie,
Surdomuții nu pot striga furios.
Cei fără brațe nu pot ține o armă în mână,
Cei fără picioare nu pot mărșălui înainte.
Dar – surdomuții pot privi cu mânie,
Dar – orbii pot striga furios.
Dar – cei fără picioare pot ține arme în mâini.
Dar – cei fără brațe pot mărșălui înainte“.

Se spune că romanul rusesc are un singur adresant – Kremlinul. Adică puterea în forma ei centrală, totală. Un soi de Gesamtkunstwerk Stalin – o operă totală adresată Puterii. Indiferent dacă acolo e Ivan cel Groaznic, Pentru cel Mare, Ekaterina, Stalin sau Putin – opera adresată țarului. Literatura rusă are un singur adresant în trei forme. Care sunt cele trei forme? Prima: de negare și revoltă împotriva Puterii. Doi: de susținere, admirație și devotament pentru Putere. Trei: adresată puterii pentru a clarifica, explica anumite lucruri: precum Bulgakov care scrie Maestrul și Margareta pentru Stalin.

În perioada de dinainte de război m-a pasionat ideea de Rău. Mi-am amintit că demult am scris o lucrare de licență pe tema Problema răului în gândirea rusă. Acum revenim la literatură: Diavolul în literatura rusă.

Povestea spune cam așa: în îndepărtatul an 1938,  Diavolul, Îngerul şi Spiritul precreștin  – trei forme ale răului -  se hotărăsc să coboare pe pământ.
 
Aleg din nu se ştie ce motive – rațiuni doar de ei înțelese – să pogoare la Moscova. Era o după amiază fierbinte, insuportabilă de vară. Cei trei coboară aici. După cum ne amintim: komsomolista Anuşka tocmai plecase după ulei. 
 
Întrebarea care se pune este pe cine vizitează Diavolul, Îngerul şi Spiritul? Pe Stalin? O, nu: ei vizitează trei scriitori sovietici importanți în acea vară fierbinte. De ce scriitori? Aici e o poveste mai complicată. Din datele de care dispunem avem convingerea că într-un stat de stil religios sau stalinist Diavolul şi Îngerul vorbesc cu Stăpânul prin intermediul scriitorilor. Asta este de neînțeles azi. Chiar mă gândesc - cine mai vorbește azi cu Putin? Cine-i mai scrie scrisori? 
 
Diavolul are gusturi bune în literatură, ca şi Stalin de altfel. Dacă ne uităm pe lista Premiilor Stalin o să ne convingem. Nici Îngerul nu are gusturi proaste. Spiritul – şi el alege ceva de calitate. Cei trei autori selectați sunt: Diavolul îl alege pe Mihail Bulgakov, Îngerul pe Leonid Leonov şi Spiritul precreștin pe Lazari Laghin (Ghinzburg). Primul scrie Maestrul şi Margareta, al doilea scrie Piramidele, iar al treilea scrie Bătrânul Hotabîci. Practic în acelaşi an.
 
La Bulgakov Diavolul capătă chipul lui Woland, la Leonov chipul Angheloidului sosit primește numele Dîmkov, iar la Laghin Spiritul se trezește cu chipul unui bătrîn numit Hotabîci. Atenție: toţi trei se angajează în industria divertismentului. De ce în divertisment? Nu tu NKVD, nu tu armată, nu tu partid, nu tu presă – toţi trei aleg showbiz-ul. Ceva, ceva ştiu ei. Asta e deja Bahtin: carnavalul are ceva profund stalinist sau invers?
 
Maestrul şi Margareta e prea cunoscut ca să-l povestesc: este poate cel mai cunoscut roman rusesc al secolului XX. Despre acest roman se spune că este romanul unui singur cititor: Stalin. Bulgakov îi scrie o scrisoare sub formă de roman lui Stalin. El trebuie citit în cheia asta. Cam asta a făcut şi Platonov cu cîteva cărţi ale lui. Adresantul era un singur om: Stalin. În general cărţile care au fost scrise cu destinaţia Stalin sunt capodopere. De ce? E o altă discuţie. Bulgakov este în această a treia categorie de roman-scrisoare de care spuneam: el nu neagă puterea, el nu o susține, ci vrea să se clarifice; are de rezolvat niște lucruri cu această Putere întruchipată de Stalin. M&M este un roman-scrisoare de la Bulgakov către Stalin prin care autorul îi aduce la cunoștință locuri, dar și se lămurește asupra unor lucruri.
 
Stalin avea o slăbiciune pentru Bulgakov: l-a făcut să sufere, dar i-a rezolvat şi o mulţime de probleme. Piesa Zilele Turbinilor era preferata lui Stalin – a văzut-o de 16 ori. Stalin l-a sunat pe Bulgakov, iar Bulgakov era puţin cam dependent de „mistica stalinistă”. Asta în Maestrul şi Margareta se simte. Bulgakov nu a fost niciodată un antistalinist. Să nu uităm: Bulgakov a fost un monarhist convins.
 
Dimitri Bîkov are perfectă dreptate: Maestrul şi Margareta este cel mai de geniu roman mediu. Pentru că el e scris pentru „media de înţelegere”, pentru nivelul şi gusturile puţin provinciale ale lui Stalin. Structură şi stilistică perfecte. Atinge toate domeniile care îl pasionează pe Stalin: puţin religios, puţin istoric, puţin mistic, puţin erotism de proastă calitate, puţine bârfe din apartamentele nomenclaturii. Reţeta Kremlin: marcă de super succes. Până şi cuvântul Master/Maestru este numele preluat de la Stalin. El percepe arta ca pe un meştejug şi mereu întreba ca să verifice dacă un artist e bun sau ba: e Master sau nu e Master? 
 
În faimosul telefon dat de Stalin lui Pasternak ca să afle de Mandelştam (după celebrul vers care i-a adus moartea), Stalin întreabă: Mandelştam e Master sau nu e Master? Pasternak, naiv, începe să-i explice că nu bagi un om în puşcărie pentru un vers, indiferent dacă versul e bun sau prost. Pe Stalin îl interesa un lucru: Mandelştam e Maestru sau nu? Bulgakov vine să răspunde la asta prin Maestrul și Margareta. Aici interpretarea lui Bîkov este exemplară. 
 
Bulgakov a fost conştient că acest roman-scrisoare nu va fi publicat niciodată în URSS. El a vrut să-i povestească lui Stalin ce se întîmplă. Ce-i spune Bulgakov lui Stalin la început? Citează din Faust (Goethe):
 
„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?
O parte din acea putere
Ce veşnic răul îl voieşte
Şi veşnic face numai bine.”

Ce-i spune în esență Bulgakov lui Stalin: tu eşti un rău, omori, distrugi, dar aceşti robi ai tăi sunt mai laşi, mai răi ca tine, mai meschini. Ăia de la Casa scriitorilor chiar merită să dispară, căci ne otrăvesc vieţile. Dacă vrei să salvezi lumea, salvează-i pe cei care nu sunt răi - salvează artistul, scriitorul. Salvează Masterul/Maestrul! Noi, cei care nu vrem să participăm la acest show al răului, o să-ţi putem legitima şi povesti răutatea.
 
Bulgakov a înţeles ceva perfect şi spune în carte: „Niciodată să nu-ţi doreşti ceva de la cel mai puternic ca tine, că va veni şi-ţi va oferi tot. Dar nici atunci să nu iei”. Woland rămâne însă eroul principal al romanului. Atenţie: erou pozitiv – în acea lume pînă şi Diavolul era un erou pozitiv. Este poate cea mai reuşită construcţie literară a Diavolului în literatură. 
 
La marele bal, carnavalul stalinist Woland îl întreabă pe Maestru: care e visul tău? Eu nu mai am nici un vis, răspunde el. Woland nu va rezista mult şi va părăsi Moscova. 
 
Leonid Leonov, mai puţin cunoscut la noi din păcate dar cu nimic mai prejos de Bulgakov - cred că Pădurea rusă e cât de cât cunoscută – scrie acest volum imens de 1500 de pagini cu numele Piramide. Cartea avea să fie publicată abia în anul morţii lui: 1994. Nimeni nu a îndrăznit să publice aşa ceva sub soviete. Este unul dintre cele mai complicate romane ruseşti scrise vreodată. Însă rămânem strict la subiectul nostru: cele trei vizite.
 
Angheloidul sosit pe pământ se întâlneşte cu Stăpînul. Stalin adică. Stalin îi face o propunere destul de surprinzătoare: stimate tovarăşe Angheloid, tu trebuie să mă ajuţi să distrugem lumea asta puţin pentru a o salva. Istoria se mişcă cu un ritm şi o viteză nebună, trebuie să o ajustăm, să oprim puţin din această mişcare dementă spre autodistrugere. Să facem lumea asta ca pe o piramidă: mormântul, monumentul care nu poate fi distrus, căci e construit ca o ruină, ca o grămadă de pietre – piramidele reprezintă o lume deja dărâmată, de aceea nu pot fi distruse.. Angheloidul Dîmkov, care tocmai se angajase la circ, se sperie şi fuge înapoi în lumea lui. Îngerul pare ceva mai fricos şi cuminte decît Diavolul. Cu îngerii nu poţi face literatură. Leonov poate.
 
Şi ultima poveste? Un pionier tînăr, într-o după amiază în plină arşiţă descoperă un obiect vechi din care iese un spirit (djin), un duh – Hasan Abdurahman ibn Hottaba pe care-l vor numi Hotabîci. El este un simpatic bătrîn naiv. Din cei trei doar Hotabîci rămîne în URSS. El devine pionier, se adaptează vieţii sovietice destul de bine, se angajează la circ. Un clovn îi zice lui Hotabîci: „la noi două lucruri au mai rămas sfinte – circul şi biserica". 
 
De ce Îngerul şi Diavolul pleacă iar Spiritul Hotabîci rămîne şi chiar se adaptezază destul de bine? Dimitri Bîkov susţine apartenenţa lui Hotabîci la un spirit precreştin, un soi de Spirit care se sustrage antagonismului Bine – Rău moral. Teza mea este total diferită. Îngerul şi Diavolul se plasează în cîmpul politic într-o grilă de interpretare etică, morală, lucru care face imposibil de dus o bătălie politică. Hotabîci goleşte de conţinut etic sfera politică şi astfel poate deveni parte a cîmpului politic. Pe planeta Pământ învinge numai cine se goleşte de conţinut etic, moral.
 
De ce fug Diavolul şi Îngerul? Diavolul şi Îngerul înţeleg un lucru: pe planeta Pământ nu e deloc simplu să lucrezi cu oamenii. Aici, pe Pământ, Raiul şi Iadul sunt multiple, dese, repetitive şi la îndemîna oricui. Omul poate crea raiuri şi iaduri cu o uşurinţă incredibilă încît îl sperie şi pe Dumnezeu. Îngerul şi Diavolul ar face infarct dacă ar poposi prea mult timp aici, iar dacă ar afla şi de depresie, cred că ar refuza să ne mai viziteze: pentru totdeauna.
 
De ce fac acest mare ocol cu ideile care mă frământă de ceva timp? Vin pe depare cumva spre reflecția ta din ultima scrisoare. Și acum vine întrebare: care este romanul-scrisoarea adresat acum Puterii. Adică cine explică sau se confruntă cel mai indirect cu actuala putere, cu actualii demoni, cu actualul Diavol? Abia acum ajung la întrebarea ta. Trăim acum în Pelevin sau în Sorokin? Cred că cei doi sunt cei mai apropiați de scrisoarea-explicativă a ceea ce trăim azi. Au scris romane care acum par profetice. Sau poate Binevoitoarele lui Jonathan Littell, cel mai rusesc roman scris într-o altul limbă, vine să explice mai bine? Uite despre el mi-ar plăcea să aflu cum îl vezi tu acum, după declanșarea războiului. Iar eu sper să mă adun și să povestesc în ce măsură trăim azi o tragedia în stilul Sorokin sau Pelevin. În Piața Roșia s-a auzit strigând-se: Goida – celebrul îndemn al opricinicilor. Dar despre toate astea data viitoare.